Salutăm apariţia dosarului Idei în Dialog dedicat conservatorismului american. Coordonat de amicul nostru, Mihail Neamţu, doctor în teologie al Universităţii din Londra, la propunerea lui Horia Roman Patapievici, dosarul îşi propune să aducă în dezbaterea de idei din România principiile conservatorismului american.

Demersul ID mă bucură. Mă identific cu valorile conservatoare şi consider că orice studiu al diferitelor ramuri ale conservatorismului occidental poate ajuta la restabilirea echilibrului interior al societăţii româneşti, puternic zdruncinat de trei dictaturi şi o tranziţie dirijată de eşaloanele secunde ale ultimei dictaturi.

Nu putem ignora dezvoltarea intelectuală pe care a cunoscut-o conservatorismul în ţările occidentele, scutite de nivelarea economică, morală şi intelectuală a comunismului, dar supusă altor procese de destructurare. Importanţa gândirii conservatoare din Vest este cu atât mai semnificativă acum, când România, intrată definitiv în spaţiul economic şi cultural occidental, începe să se confrunte cu aceleaşi probleme cu care a avut de a face dreapta occidentală. Numai preluând o bună parte din ideile care caracterizează conservatorismul din Apus, dar fâcând legătura cu tradiţia vechilor conservatori români, mai poate spera dreapta la revenirea în spaţiul de idei din România.

Dosar ID. Conservatorism American

Mihail Neamţu – Argument
Vladimir Tismăneanu – Calvarul lui Whittaker Chambers
Bogdan Duca – Anticomunismul american
Russel Kirk – Erorile ideologiei
William F. Buckley Jr. – Degringolada educaţiei contemporane
Allan Bloom – Declinul învăţământului umanist
Jefrrey O. Nelson – Conservatorismul american: 10 cărţi fundamentale
Victor Popa – Alexis de Tocqueville: între conservatorismului aermican şi alianţa dreptei
Vlat Topan – W. F. Buckley Jr. Şi capcanele pragmatismului politic
Mihail Neamţu – Reflecţii geopolitice despre Islam

Închei prin a vă invita să cumpăraţi ultimul număr din ID, indiferent dacă împărtăşiţi sau nu ideile conservatoare. Merită.

Argument

Mihail Neamţu

La invitaţia lui Horia-Roman Patapievici am gândit la alcătuirea unui dosar cu marile repere ale reflecţiei etico-politice de sorginte conservatoare. Motivaţia editorială invocă doar câteva urgenţe modeste: racordarea dezbaterii româneşti despre anticomunism, tradiţie, modernitate şi postmodernism la dialogul cultural de sorginte nord-atlantică. Această sincronizare nu-şi propune mai mult decât restituirea unor teme frecvent neligjate într-o Europă cu adânci reflexe socialiste: rolul proprietăţii, importanţa familiei, preţuirea patrimoniuluiu cultural, respectul faţă de tradiţia religioasă iudeo-creştină, respectul antirelativist pentru ordinea naturală a lumii (ceea ce înseamnă o distincţie netă între sfinţi şi ticăloşi, între deştepţi şi proşti, între cărturari şi ignari etc.). Se adaugă la acestea mefienţa faţă de utopiile revoluţionare, acceptarea principiului democratic al reprezentării, încrederea în creativitatea naturală a omului disciplinat de tradiţie (a cărui stare de conştiinţă este ireductibilă la sinteza marxistă a „mijloacelor de producţie”), angoasa faţă de modernismul progresist, teama de babilonia urbană, prudenţa în relaţiile interumane, legitima căutare a profitului prin capitalism şi cultirvarea compasiunii prin filantropie etc.

Conservatorismul trebuie înţeles nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din câteva principii prime, ci mai degrabă ca stare de spirit. Edmund Burke a numit-o common sense, care s-ar traduce liber (şi pe placul regretatului Alexandru Paleologu) prin sintamga „bun-simţ”. Accentul gândirii conservatoare cade aşadar pe noţiunea de praxis – epistemolpogia discursului politic bazându-se pe achiziţiile trecutului. Datele tradiţiei – care ne spun că bărbaţii au fost dintotdeauna mai apţi pentru exerciţiul militar decât femeile, aşa cum femeile n-au putut ocolo decât rareori vocaţia maternităţii – sugerează că forţa explicativă a experimentului întrece valoarea argumentaţiei abstracte.

Vom discuta câteva din poziţionările sale teoretic independent de taxonomiile recente care au distins între principiile paleo- şi neoconservatoare. (Pentru cea mai bună prezentare a acestor nuanţte fac trimitere la George H. Nash, The Conservative Intellectual Movement in America since 1945 – Thirtienth Anniversary Edition, ISI Books, 2006). De fapt, asimilarea literală a dezbaterii între „paleo” şi „neoconservatori” reprezintă un nonsens pentru piaţa românească de idei, mai ales dacă recunoaştem rolul nesemnificativ jucat de capitala Bucureşti în decorul geopolitic mondial. Cu toate acestea, o importantă parte din valorile propăvăduite de conservatorismul american vor putea să găsească în câteva medii culturale din România un sol primitor. Memoria dreptei a fost mult prea mult timp urmărită de trauma extremismului interbelic (îndatorat corporatismului etatist) pentru a nu fi încercat să se reinventeze după 1989.

Din nefericire, marca oficială a conservatorismului românesc a fost recent deturnată de un partid aliat cu fostul FSN (moştenitorul dialectic al PCR şi campion al discursului antiproprietate în anii 1990). Situat la stânga eşichierului politic, actualul Partid Conservator reprezintă o caricatură a valorilor susţinute de figuri eminente precum titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, P.P. Carp, Lascăr Catargiu sau Alexandru Marghiloman (redescoperiţi recent prin studiile de politologie şi filozofia culturii semnate Ioan Stanomir). Oamenii opuşi demascării fostei Securităţi, folti partizani ai protecţionismului economic („nu ne vindem ţara”), parteneri privilegiaţi de afaceri cu statul sau complici ai fraudelor financiare din lunga noastră tranziţie – toate aceste voci uzurpă prestigiul etosului conservator.

Sub forma unei modeste contribuţii la restabilirea reperelor doctrinare din mediul politic şi intelectual autohton, oferim cititorilor români câteva traduceri inedite din trei autori fundamentali: William F. Buckley Jr., cu un eseu despre „degringolada educaţiei contemporane”; Allan Bloom, cu o analiză a standardelor universitare în ştiinţele umaniste (prelungind astfel diagnosticul din volumul său celebru, tradus în română de Mona Antohi, cu titlul Criza spiritului american); Russel Kirk, despre „erorile ideologiei” – mai precis despre acel comportament gregar al inteligenţei şi al sensibilităţii, căruia principiul individualizării îi rămâne adesea inaccesibil. La aceştia se adaugă Jeffrey O. Nelson, care comentează bibliografia esenţială a domeniului – o listă de zece cărţi care ar putea stârni cândva interesul unor edituri româneşti.

Acest dosar reuneşte câteva voci interesate de revirimentul acestei mişcări culturale în America celei de-a doua jumătăţi de secol.

Vladimir Tismăneanu face portretul unei personalităţi tragice: Whittaker Chambers, convertit de la pasiunea pentru stângismul bolşevic la realismul lucid al unui angajament patriotic, constituţionalist şi antisovietic. Chambers, autorul unor memorii rămase mulţi ani bestseller, a conştientizat rapid pericolul reprezentat de regimul stalinist în plină era atomică. Extinderea comunismului global reprezenta nu doar o ameninţare faţă de interesele comerciale americane, ci mai ales un pericol pentru pacea lumii. Activismul politic putea fi perceput ca o injoncţiune etică epuizantă, aşa cum a fost cazul senatorului McCarthy.

Bogdan Duca reciteste odiseea acestui personaj complicat (McCarthy), compromis prin erori de strategie personala, insă deopotrivă discreditat fără argument de mass-media liberal-progresistă. Era „McCarthy” a coexistat cu avântul fără margini al ideologiei comuniste, răspândită prin teroare (e.g. Budapesta 1956) în trei mari continente: Europa, Asia şi Africa. În absenţa avertismentului militar şi a unei vigilenţe a serviciilor secrete americane, victoria împotriva nazismului putea fi compromisă de ascensiunea bolşevismului asupra civilizaţiei occidentale (infiltrarea KGB în mediile artistice din Europa apuseană fiind o practică reuşită). Conservatorismul american postbelic a renaăscut aşadar pe acest fond de traumă postbelică şi angoasă socială în plin război rece. În atare împrejurări, pacifismul aprioric şi anistoric putea părea o utopie nevinovată.

Nu aceasta a fost şi opinia altor avocaţi ai Constituţiei americane. Vlad Topan face o critică a militantismului agresiv al politicii SUA din ultima jumătate de veac, privind îndreaproape polemica lui William F. Buckley jr. Cu eminentul economist – reprezentant al Şcolii austriece – Murray Rothbard. În bună tradiţie libertariană, Rothbard ridică puternice semne de întrebare cu privire la dogma seculară despre monopolul violneţei etatiste. Care sunt limitele agresiunii statului împotriva cetăţenilor nesubordonaţi sau, mai grav, care sunt costurile neintenţionate ale intervenţiilor militare în războaie conduse de ţări libere precum marea Britanie ori SUA împotriva unor aliaţi ai unor ţări totalitare (e.g. conflictul cu Coreea de Nord sau cu Vietcong)? Conservatorii de persuasiune creştină vor găsi cu mare dificultate răspunsul complet la acestă dilemă etică formulată de libertarieni. Însă nu e deloc mai uşor de reconciliat deciziile teologice ale unei Biserici creştinecare apără deopotrivă ontologia non-violenţei în comunităţile reconcilierii de tip monastic, dar şi sanctitatea unor personaje politice remarcabile precum Constantin cel Mare (responsabil pentru moartea fiului Crispus şi a soţiei Fausta) sau Ştefan cel Mare („degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”). Contradicţia este reală, tensiunea este vizibilă, dar rezolvarea poate fi găsită într-o reacţie de tip antinomic la care aderă frecvent şi conservatorii, atunci când justifică „războiul preventiv”.

Asumând o binefăcătoare distanţă faţă de polemicile etico-politice contemporane, Victor Popa caută rădăcinile etosului conservator în scrierile lui Alexis de Tocqueville (cunoscut la noi mai ales prin cercetăril lui Aurelian Crăiuţu, Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi). Desigur, aşa cum ne arată biografii din ultimele generaţii, Tocqueville a fost nu doar democratul entuziast, iubitor al unei Americi lucrative şi virtuaose, ci şi o minte bântuită de nelinişte pascaliene. Cu alte cuvinte, „vechea ordine” (nelipsită de referinţa la sacralitatea legii naturale) şi noua direcţie a politicii moderne (mefientă faţă de orice instinct social teocratic) se împletesc armonio în opera unui gânditor cu vocaţia sintezei.

În sfrâşit, eu voi discuta aici atitudinea intelectuală a doi influenţi gânditori conservatori (Bernard lewis şi Samuel P. Huntington) faţă de Islamul radical. Din nou, interogaţia lansată de perspectiva libertariană nu poate fi evitată: cât de legitimă poate fi agresarea unui sistem politic şi religios care încalcă sistematic dreptul la proprietate, valoarea intrinsecă a persoanei umane precum şi dreptul acesteia la emancipare faţă de orice colectivitate? Ca răspuns, conservatorii vor opera distincţia între scopurile (atenuarea abuzului permanent perpetuat de Islamul radical) şi mijloacele (folosirea temporară a forţei) puse în joc de Statul liberal. Perspectiva tragică a realităţii face ca întâlnirea societăţii moderne cu problematica violenţei, a conflictului şi a morţii să fie inevitabilă. Spre stupefacţia intelighenţiei liberal-stângiste, intervenţiile americane din Afganistan şi Irak pot primi totuşi o interpretare plauzibilă din perspectiva judecăţii istorice longue duree. (Este unghiul specific de analiză care cauţionează alianţa tranzitorie între America democrată şi URSS în contextul luptei antifasciste).

Departe de a reprezenta mai mult decât un semnal bibliografic şi o invitaţie la o mult mai largă dezbatere între universitari, jurnalişti şi actorii politici, acest grupaj ID despre relieful american al gândirii conservatoare este totodata o glosa pe marginea virtuţii fidelităţii şi continuităţii.