Sentimentul patriotic, adică iubirea curată de țară, poate fi compromis în multe feluri.

Mai întâi prin grandilocvența „rrromânilor” verzi cărora le pute orice e străin. Mă gândesc la eclectismul retoric impregnat de barocul legionaroid, antisemit și național-comunist, având ca narațiuni derivate dacopatia, ortodoxismul, autohtonismul, protocronismul sau ceaușismul nostalgic.

O falangă a Securității române (dar și a FSB-ului rusesc) s-a specializat în gonflarea până la sațietate a ego-ului colectiv, organizând manifestări de tip Cenaclul Flacăra (unde Adrian Păunescu făcea, ca un veritabil pontifex maximus, legătura între Burebista și Geniul din Scornicești). Prin această perversă tactică a propagandei, PCR a otrăvit sufletul a milioane de oameni cu toxina grandomaniei și a înșelării de sine. Rezultatul: la orice colț de stradă găsești un Mitică autosuficient, care se crede buricul pământului. El privește cu religiozitate emisiunile Antenei 3 și scuipă obrazul unui Horia-Roman Patapievici pe stradă.

A doua modalitate e poate mai puțin stridentă estetic, dar perfect subversivă. De la demitizarea trecutului prin metoda critică, firească pentru orice metodologie științifică, unii istorici ajung să absolutizeze relativismul. Citim filele trecutului și nimic nu mai e nobil, măreț, sublim. Aflăm că Ionel Brătianu a cerut alipirea Transilvaniei de patria mamă fără să poată invoca vreun drept istoric. Descoperim că „România e altfel“ și că, oricum, „Basarabia nu e (nici măcar) România“. Dacă există ceva bun pe meleagurile noastre, originile acelui fenomen sunt străine de gena tarată a neamului…

Rezultatul? 80% din adolescenți cred că România e o țară de (pardon!)… kkt. Studenții brilianți ne pleacă peste mări și țări, fără să-i încerce vreun sentiment special de gratitudine. Nici Brâncuși („Cumințenia pământului“) nu doare atât de tare.

Jean Sévillia a descris perfect acest sindrom: „«Îmi urăsc istoria», pare să spună societatea noastră… Nu numai că figurile eroice şi momentele de glorie celebrate cândva au fost îngropate, dar privirea contemporană se focalizează asupra anumitor episoade… De ce această ură de sine?“

Răspunsul e simplu: ambele porniri sufletești trădează un complex de inferioritate. O nesiguranță păguboasă și, pe alocuri, fatală.

Ce-ar fi de făcut? Să regăsim echilibrul. În opinia mea, Neagu Djuvara oferă calea de mijloc între scriitura romantică, idealizantă și înflăcărată a unui Nicolae Iorga, pe de o parte, și denunțul tezist al tuturor nevredniciilor valahe, practicat cu îndârjire de Lucian Boia.

Ajuns la propriul său centenar, boierul din stirpea Grădiștenilor ne îndeamnă să privim cu luciditate și pioșenie către isprava românilor care s-au luptat la Oituz, Cernăuți, Mărășești, Chișinău, Arad, Focșani, Nămoloasa, București sau Iași, pentru ca Marea Unirea să fie proclamată la Alba-Iulia de 1 decembrie 1918…