Am așteptat timp de zece zile ca IICCMER să reacționeze oficial și public, în virtutea atribuțiilor ce îi revin conform legislației în vigoare, față de afirmațiile Luciei Hossu-Longin făcute în cadrul emisiunii „Secvențial” la postul de televiziune Antena 3, în data de 24 iunie 2012.
D-na Hossu a vorbit în timpul acelei emisiuni despre „totalitarismul de tip Băsescu”, afirmând că justiția ar acționa în prezent la „comandă politică”. Ea și-a permis să se refere la condamnații de drept comun din dosarul „Trofeul calității”, descriindu-i ca „victime ale justiției din aceste timpuri” și comparând fără reținere procesul lui Adrian Năstase cu cel al lui Iuliu Maniu! Realizatoarea serialului „Memorialul Durerii” a promis și că va dedica un nou episod celor cinci infractori din acest „lot”, în frunte cu Adrian Năstase.
Faptul că Lucia Hossu Longin a înțeles să pună un fost demnitar postcomunist corupt și pe complicii acestuia lângă foștii deținuți politici, victime ale comunismului, constituie o jignire nerușinată adusă acestora din urmă, jignire față de care conducerea IICCMER avea datoria morală și obligația legală de a reacționa fără întârziere. Deasemenea, indiferent cât resentiment personal și de grup ar avea D-na Hossu, partidul D-lui Dinu Zamfirescu, PNL și coaliția USL, față de Președintele Băsescu, a descrie exercitarea de către acesta a mandatului obținut prin votul liber al cetățenilor drept „totalitarism” nu este altceva decât o golire de conținut a acestui termen, adică o manifestare de negaționism față de totalitarismul comunist. Sugestia că ar putea exista o paralelă între judecarea pentru corupție a lui Năstase într-o țară membră a UE și NATO și procesele comuniste regizate de puterea sovietică la București împotriva celor mai valoroși fii ai României nu face decât să nege crimele comunismului și să înjosească memoria victimelor acestuia, batjocorindu-le jertfa și suferința.
Dacă modul în care a fost judecat și condamnat Adrian Năstase, modul în care el a fost arestat, și condițiile în care este deținut la penitenciarul Rahova sunt prezentate publicului ca fiind aceleași cu cele la care au fost supuse victimele totalitarismului comunist, mesajul transmis este acela că regimul comunist era un stat de drept, de mare deschidere democratică, manifestând o atitudine chiar excesiv de prevenitoare față de cei condamnați conform legilor, pe bună dreptate, pentru faptele lor. Și, evident, că în regimul comunist, aruncarea celor mai grave acuzații la adresa șefului statului de către adversarii săi politici și de către cea mai mare parte a mass-media era lucrul cel mai firesc și mai banal. Amintim că IICCMER are obligația legală de a se îngriji de educația istorică a publicului în privința naturii sistemului totalitar, a crimelor comunismului, precum și în privința respectului datorat victimelor acestuia.
Lucia Hossu Longin nu este o persoană privată, ea a fost recent nominalizată de PNL, (partidul din conducerea căreia face parte Dl. Dinu Zamfirescu, Președintele Consiliului Științific al IICCMER), pentru Consiliul de Administrație al Televiziunii Române. A făcut aceste afirmații publice în interesul unui fruntaș PSD, formațiune aliată PNL. Primul ministru USL (PSD) Victor Ponta, fiu spiritual al lui Adrian Năstase, este cel care l-a numit pe Dl. Zamfirescu în funcția pe care o ocupă la IICCMER. Considerentele politice de partid, de care este determinată conducerea IICCMER, ar putea explica întârzierea reacției acesteia, dar nicidecum nu pot constitui o scuză.
Tăcerea IICCMER a avut deja o primă consecință – supralicitarea: apariția pe coperta Jurnalului Național a unui cadru înfățișând portetele lui Iuliu Maniu și ale altor prim-miniștri români interbelici alături de portretul lui Adrian Năstase sub titlul comun „Foști prim-miniștri ai României deținuți politic”. Lipsa de reacție a celor care sunt obligați, prin lege, să vegheze la respectul memoriei, a încurajat negaționismul, relativizarea și instrumentalizarea istoriei, până la inversiunea semnificației și valorii morale a faptelor petrecute.
Am așteptat din partea D-lui Zamfirescu să-și rezolve într-un timp mai scurt dilema morală, legală și politică în care a fost pus de Lucia Hossu Longin și să lămurească public dacă, în calitate de Președinte al Consiliului Științific al IICCMER, consideră că Adrian Năstase este vrednic să stea alături de oameni ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, în panteonul eroilor neamului, și că regimul comunist, ilegitim și criminal, care a închis în pușcării milioane de oameni și a omorât sute de mii, este comparabil cu situația României sub președinția lui Traian Băsescu.
O reacție IICCMER a apărut abia după ce Asociația Foștilor Deținuți Politici a protestat față de manipulările din „Jurnalul Național”. Reacția este însă formulată astfel încât să sune acuzator în primul rând la adresa celor care, în aceste zile, au comparat asaltul împotriva statului de drept executat de formațiunea politică USL, de care este legată conducerea actuală a IICCMER, cu o „mineriadă instituțională”, – susținându-se că, prin aceasta, ei ar aduce „o insultă victimelor mineriadelor”. Iar abia apoi, autorii declarației IICCMER atrag atenția, diplomatic, aliaților lor politici, că nu este bine să-l compare pe Adrian Năstase, condamnat definitiv pentru fapte de corupție, cu Iuliu Maniu.
Reamintim conducerii IICCMER, Institut care se ocupă de istorie și de memorie, unele detalii importante, care par totuși să-i scape, având în vedere structura comunicatului său în această privință:
Organizatorii mineriadei din 1990 sunt fondatorii și conducătorii PSD, același partid care desfășoară astăzi, alături de partidul conducerii IICCMER, PNL, atacul instituțional menit să asigure alianței USL acapararea Statului. Victor Ponta, cel care a numit actuala conducere IICCMER, este ucenicul și admiratorul lui Ion Iliescu. Ion Iliescu este Președinte de Onoare al PSD și totodată organizatorul mineriadelor. Marea insultă la adresa victimelor mineriadelor este adusă de PSD și aliații săi politici, și nu de cei care își îngăduie să compare acțiuni prezente cu cele din trecutul recent al aceluiași PSD.
Reacția IICCMER, tardivă și manipulatoare, devine deci, ea însăși, o instrumentalizare a istoriei pentru interesul politic al grupului căruia îi aparține conducerea Institutului.
Anca – Maria Cernea
Președinte
Fundația Ioan Bărbuș
4 iulie 2012
8 Comments
Mih.
5 July 2012Ma alatur din tot sufletul acestui protest!
Total respect si recunostinta pentru memoria adevaratilor Eroi ai neamului nostru care au platit cu viata lor curajul de a lupta pentru Libertatea si Demnitata tuturor romanilor, ridicandu-se impotriva Ciumei Rosii.
Calaii de ieri, slugi ale bolsevismului si urmasii lor, deveniti peste ani Mafia Rosie de sorginte putiniana, vor sa-i mai ucida inca o data, miseleste, pentru ca se tem si acum si pentru ca au adanc insemnata in fibra fiintei lor gena uzurpatorilor. Ei nu stiu ca uciderea omului nu inseamna uciderea Adevarului!
Nea
5 July 2012Bravo. Vedem pe pielea obrazului nostru cum o activistă mâncătoare de căcat la televiziunea lui Ceaşcă poate rămâne 20 de ani în formă de conservă, mimând (prost, după părerea mea, nu m-a păcălit decât la început) anticomunismul, ca să se reactiveze la nevoie.
Adi
5 July 2012UAU! N-as fi crezut niciodata ca Hossu este un „useful idiot”!
Mark
5 July 2012Vad ca nu prea va citeste nimeni si nici nu prea cometeaza :))) Cine finanteaza fundatia Barbus ? :)))
Daniel Francesco
5 July 2012InLinieDreapta nu este un forum de discutii, este o platforma conservatoare. Oamenii vin, citesc, uneori comenteaza. Daca ai venit sa faci pe trollul USL-as/ comunist/ stangist, o sa dispari repede din peisaj. De ranjit, vad ca stii, de gandit, mai trebuie sa faci eforturi.
Mihaela Bărbuş
5 July 2012Daca adevarul ar fi depins de numarul si continutul oricaror opinii, alta ar fi fost cariera Doamnei Longin acum. Conteaza credibilitatea. Si aici dansa are o problema. IICCMER-ul trebuie sa adopte o pozitie fara echivoc pentru ca sa isi mentina propria credibilitate.
VASILIU MIRCEA PAUL
5 July 2012Fara a face pe “desteptul” vreau sa adaog ceva: cu mai bine de 10 ani in urma emisiunea “Memorialul durerii” a inceput sa ma irite. Am tot respectul pentru victimele comunismului si am citit despre aceasta problema mult mai multe decit ne prezentau documentarele. Dar, la un moment dat, mi-am pus urmatoarele intrebari:
1)- Martiri, puscarii, sadism etc., DAR CE CONCLUZII TRAGEM ? Cum folosim tragedia trecutului pentru a intelege drama actuala ? Oamenii obisnuiti (nu timpiti) de ASTA au nevoie nu de repetarea la nesfirsit a acelorasi mizerii. Deci reluarea in stil flasneta a unor subiecte ultra-uzate pina la urma produce un efect invers decit cel declarat – sastisirea publicului.
2)- Pentru ce DOAR madam Hossu-Longin (si numai EA) se ocupa de tema ? Sa fie de vina lenea celorlalti “filosofi ai neamului” sau e vorba de un monopol atent calculat (cu efecte, la fel de calculate, explicitate mai sus). Si aici cuprind TOATE televiziunile.
Prin consecinta am trecut-o la index pe stimata Doamna, ignorind-o total. Acum se vede perfect ce soi de napirca incalzita la san este individa.
Oameni buni, inca o data, nu fac pe desteptul, ci doar va ofer un model de gindire prin care trebuie filtrat tot ceea ce ni se impune de catre mass-media. Ma adresez celor ce poseda capacitatile necesare dar, de multe ori, se lasa dusi de val fara a chibzui cu adevarat.
Mihai FLOAREA
5 July 2012Pentru Simpozionul „Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste”, desfășurat la 28 aprilie 2012 la Grupul Școlar „Dimitrie Gusti” din București, am prezentat materialul următor (îmi permit reproducerea lui aici pentru că există persoane care postează opinii fără să cunoască esența problematicii):
Literatura închisorilor comuniste – parte a conștiinței noastre
Eram departe de a intui amploarea fenomenului concentraționar cînd am citit, prin 1992, primele versuri din Anii nimănui – poeme din anii de detenție – 1949-1955 (așa se intitulează placheta pe care i-am publicat-o lui Gabriel Țepelea la Casa Editorială „Cuget, Simțire și Credință“, prin eforturi de pionierat proprii știute numai de noi – o mînă de profesori ce credeam, în naivitatea și puritatea noastră, că se deschide pentru România o nouă eră, fără comunism)…
Ca mulți congeneri formați în plină epocă totalitaristă, trăisem pînă în 1990 într-un fel de autism indus, într-o lipsă de comunicare, mai ales pe orizontală , alienantă. Eram aduși la limita supraviețuirii, într-o imensă temniță diabolic concepută din condei, în această parte de continent, de mințile bolnave ale unor șefi de stat fără Dumnezeu. Trăiam conectați, precum inșii de la reanimare la dispozitivele de perfuzii, doar la cozile pentru procurarea rației – hrana cea de toate zilele – spre a răzbate spre viitorul incert prin cenușiul slujbelor, mereu apăsați ideologic de turnători și securiști care oricînd îți puteau pecetlui destinul (deschid o paranteză spre a preciza cifra – astăzi incredibilă! – de 1/5, reprezentînd un turnător și/sau un securist la cinci cetățeni în mediul urban! Calculul mi-l asum, precizînd că l-am făcut perindîndu-mă prin patru locuri de muncă din mediul funcționăresc și prin alte trei din mediul școlar în intervalul 1979-1990 )…
Închipuiți-vă o imensă agonie a rațiunii a cărei manifestare era tăcerea înspăimîntată, căci cenzura băgase pumnul în gură tuturor celor care se puteau exprima în scris sau prin viu grai; era însă o tăcere acoperită minut de minut, ceas de ceas, zi de zi, lună de lună, an de an de stridentele trîmbițe și surle ale puterii comuniste!… Cultul personalității cuplului prezidențial din acei ani contaminase mass-media și deruta multor intelectuali poate apărea, pînă la un punct, istoricește explicabilă.
Excesele scriitoricești comise de inși gen A. Toma, V. Porumbacu, N. Casian, M. Beniuc, E. Barbu, C. V. Tudor, A. Păunescu ș.a. pe cît apar ele de oripilante analiștilor onești de astăzi, pe atît le erau de folositoare ipochimenilor cu pricina în prezentul lor materialnic-grosier. Manifestările de tip asiatic din timpul defilărilor de 1 mai ori 23 august, ori isteriile colective gigantice tip „Cîntarea României“ încep să fie trecute între parantezele uitării sau să fie amestecate cu parfumul nostalgic al anilor tinereții unora. De aceea mai există intelectuali care, în uitucenia lor bolnavă ori naiv-visător-retrospectivă, s-au străduit și se mai străduie să resuscite politic ori literar pe cîte unul dintre foștii cîntăreți de curte… Am auzit chiar oameni simpli regretînd regimul totalitar cu o amnezie îngrijorătoare: „era mai bine înainte fiindcă…“ și se pomenesc înșirînd fel de fel de realizări pe care, de fapt, munca lor le-a înfăptuit, și nicidecum cutare dement prezident, prim-ministru, ideolog de serviciu ori activist comunist… Sînt de părere că nu datorăm nimic – nici măcar să ne cerem scuze! – regimului comunist și reprezentaților lui care încă mai sînt în viață, noi, cetățenii onești, neînregimentați politic și ideologic, iar cei care trebuie să-și ceară iertare pentru excesele, pentru fărădelegile comise în acele vremuri tulburi pentru întreaga populație a României sînt tocmai acești sumbri concetățeni, care, deși și-au schimbat, poate, domeniul de activitate, nu trebuie să uite că, repet: au fost reprezentanții unui regim totalitar care are la activ nenumărate crime imprescriptibile .
Pe acest fundal întristător a venit însă bucuria literaturii memorialistice: abundentă, adeseori stîngace din punct de vedere literar, dar de o tulburătoare autenticitate și de o vibrație a trăirii care nu pot lăsa pe nimeni indiferent: tineri sau adulți, copii sau oameni aflați în pragul senectuții, țărani sau intelectuali – cu toții au putut lua cunoștință, citind sau măcar urmărind serialele curajoase de televiziune ale Luciei Hossu Longin intitulate inspirat „Memorialul durerii“, de samavolniciile inimaginabile, de ororile strigătoare la ceruri comise de demoni împielițați asupra unor semeni în care vedeau deformat pe „dușmanii poporului“. Ca într-un basm în care vrăjitoarea cea rea îi transformă pe unii în balauri strașnic persecutori ori dijmuitori pe la fîntîni ai semenilor, sau mai degrabă ca în Biblie, unde ni se atrage atenția că pe ochii unora sînt așezați solzi spre a nu vedea, iar urechile le sînt, de asemenea, ținute spre a nu auzi, în perioada 1947-1989 în România au fost lăsați slobozi dulăii neîmblînziți și peste măsură înmulțiți apărînd o ideologie străină de tradițiile și de specificul național. Legați, acești zăvozi apărînd pe adevărații monștri nu mai sînt un pericol aparent. Dar stăpînii lor s-au adaptat – bine școliți, ce-i drept, căzînd, precum mîțele, mereu în picioare –, iar pe uitarea maselor ei mizează încă, deși ar trebui, întorși la creștinism, doar să-și ceară sincer iertare de la victime atîta cît le mai pot afla în viață…
Pentru mine e greu de acceptat că sîntem în al douăzeci și doilea an de la Revoluția din Decembrie 1989 și în școală nu se învață încă istoria recentă dintr-o inerție așa-zis științifică, așteptîndu-se un fel de sedimentare-limpezire a evenimentelor ultimilor patruzeci-cincizeci de ani. În loc de a se alerga cu mic cu mare, de la elevi și studenți, pînă la profesori universitari și academicieni, în virtutea setei de adevăr, după mărturiile celor încă trăitori ai acelor evenimente, în loc de a se căuta cu înfrigurare de către majoritatea reporterilor și a realizatorilor de emisiuni radiofonice și televizuale documentele azvîrlite prin praful de la CNSAS, dar încă fierbinți în viziunea mea, ale unor orori precum colectivizarea forțată, alungarea oamenilor fruntași ai satelor în locuri pustii (Bărăganul și Canalul Dunăre – Marea Neagră fiind copii miniaturale ale Siberiei rusești), întemnițarea fără procese veritabile a elitei culturale, științifice, tehnice, militare și politice românești, istoricii de profesie sînt în continuare obligați, după o programă osificată, să le vorbească elevilor despre fapte petrecute cu sute de ani și chiar cu milenii în urmă, să interpreteze și să expună cercetării și discuțiilor fenomene ce nu mai interesează decît pe specialiști. Paradoxal, cînd prin vrerea lui Dumnezeu și cu concursul oamenilor de bună credință care aplică descoperiri științifice precum datarea cu carbon radioactiv, se fac descoperiri arheologice uluitoare ca tăblițele de la Tărtăria și Vadu Rău, ori plăcuțele de plumb de la Sinaia, care contrazic categoric datele consemnate în tratatele oficiale ale ultimilor o sută cincizeci de ani predate în licee și universități, brusc se așterne, printr-un misterios consens, tăcerea…
În predarea literaturii române, așijderea, în loc să li acorde atenția binemeritată unor poeți de mărime maximă precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Andrei Ciurunga ori unor prozatori viguroși ca Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Ion Ianolide, Marcel Petrișor, Adriana Georgescu, Aspazia Oțel Petrescu, Dan Lucinescu ș.a. se insistă pe aceleași tocite dar… „canonice“ tipare… Ba mai mult: pentru clasele a XII-a sînt prevăzute trecerea în revistă a numelor unor profitori și trădători ai idealulurilor românismului – ce-i drept, această aberație se produce nuanțat, sub sintagma „literatura aservită“ aparținînd altminteri eminentului critic Eugen Negrici…
În acest context inerțial semi-apatic, cursul opțional izbutit de inimoasa profesoară de literatură și limbă română Marilena Istrati pentru liceul ce poartă numele ilustrului filosof, sociolog și estetician Dimitrie Gusti merită nu numai îndelung aplaudat și lăudat, ci susținut fără rezerve și chiar generalizat de toată suflarea pedagogică românească.
Personal, mă strădui, la nivelul claselor a XII-a din Liceul de Metrologie „Traian Vuia“ unde predau, să prezint an de an, în cadrul unui studiu de caz literatura „arestată“ sau literatura închisorilor comuniste, situația dramatică și nu rareori tragică a creatorilor căzuți în dizgrația regimului ateu. Utilizînd deocamdată facilitățile internetului și abilitățile de învățare la distanță ale elevilor mei, am creat un manual virtual cuprinzînd pînă în prezent mai bine de 500 de pagini. Lucrarea se referă la opera poetică și memorialistică a deținuților (unii geniali) precum Ion Ianolide, Valeriu Gafencu, Nicolae Steinhardt, Nicolae Mărgineanu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Constantin Oprișan, Liviu Brânzaș, Aspazia Oțel Petrescu, Dumitru Dan Lucinescu, Ion Ioanid, Richard Wurmbrant ș.a. De asemenea, am conceput capitole separate despre rezistența armată din munți, despre „Fenomenul Pitești“, despre curentul tradiționalist inițiat de Nichifor Crainic și despre manifestarea unică în arealul creștin ortodox denumită Rugul Aprins. Activitatea mea de colectare a unor fragmente edificatoare din opera acestor scriitori continuă. Astfel, recent am rugat pe dr. Rodica Lăzărescu să contribuie cu un material de circa zece pagini abordînd sintetic viața lui Ion Diaconescu și prezentîndu-i fragmente din literatura memorialistică.
Deși predau la un liceu cu profil tehnic unde disciplinele umaniste sînt căzute în dizgrație, am constatat la cîțiva elevi bazele trezirii conștiinței cetățenești care, extrapolînd fenomenul și adăugîndu-i și rugăciunile cuvenite, îmi îndreptățesc speranța în progresul spiritual colectiv. Deși puțini, acești tineri care au înțeles valoarea excepțională a literaturii nesupuse ideologiei comuniste și s-au implicat intelectual și emoțional în demersul meu pedagogic îmi mențin tonusul moral spre a continua.
Cum aș putea să nu felicit pe inițiatorii acestui Simpozion necesar trezirii conștiinței românilor?! O fac, gîndindu-mă că fără cunoașterea și asumarea istoriei nu există conștiință individuală, iar fără aceasta nu există viitor.
P.S.: Consternat de poziția d-nei Lucia Hossu Longin în emisiunea amintită de autoarea articolului ce îmi prilejuiește această intervenție publică, d-na Anca – Maria Cernea (căreia îi mulțumesc), aș formula supoziția că obligațiile politice prezente au făcut din realizatoarea „Memorialului durerii” o victimă! Cecitatea d-sale va rămîne ca o pată de neșters, din păcate, pe întregul demers întru totul lăudabil de restituire a adevărului istoric…