Vişinescu s-a prezentat celor care nu auziseră de el într-un mod suficient de lămuritor. Aşa arată un criminal încurajat să facă crime de un sistem criminal.

Vişinescu este om înrăit, care s-a plasat de bunăvoie în afara regulilor minime care asigură convieţuirea între oameni. Nu regretă ce a făcut. E agresiv şi înjură. Îşi urăşte în continuare victimele. L-a numit porc şi jigodie pe Ion Diaconescu. (Sper ca familia preşedintelui PNŢCD să reacţioneze la aceste insulte.)

Vişinescu este un argument foarte convingător pentru înăsprirea pedepselor pentru crime aşa cum cer mai mult de jumătate din români. Dacă nu sunt luaţi în seamă înseamnă că purtătorilor de caftane le este mai aproape protejarea tagmei lui Vişinescu decât protejarea societăţii de criminali.

Judecarea lui Vişinescu ar trebui să fie cel mai simplu demers într-un stat de drept. Caracterul criminal al regimului comunist este recunoscut de Statul român. Se ştie cum s-a purtat Vişinescu la închisoarea Mislea. Sunt destule documente şi mărturii despre ce s-a întâmplat la Râmnicul Sărat între 1956-1963. Se ştie sigur că sub privirile şi cu colaborarea activă a lui Vişinescu, Ion Mihalache, veteran decorat cu Ordinul Mihai Viteazul şi erou naţional, a fost tratat inuman, silit să doarmă pe ciment, hrănit insuficient, ţinut în frig. Victor Rădulescu Pogoneanu, un om de onoare şi un intelectual de excepţie, deşi era paralizat, nu a avut acces la tratament medical şi a fost maltratat. Ion Arnăutu a fost silit în mod brutal să mânânce când declarase greva foamei şi a murit datorită regimului de detenţie. Am enumerat numai cazurile cele mai cunoscute şi strigătoare la cer, lista fiind foarte lungă pentru că Vişinescu a fost la fel de zbir cu toţi deţinuţii.

Chiar dacă nu repară nimic în vieţile victimelor sale, confruntarea lui Vişinescu cu justiţia este un act de dreptate şi slujeşte adevărul în mod public. Dacă se vor cunoaşte clar care sunt faptele lui Vişinescu şi publicul va vedea că răspunde pentru ele, se va şti că ticăloşia nu duce la succes, că şi cei care cred că totul le este permis lor şi că pot să facă ce doresc cu ceilalţi, ajung într-o zi să plătească poliţele. Se va vedea că o viaţă trăită în slujba răului este o viaţă ratată pentru oricine, nu doar din punctul de vedere al unor moralişti.

Aducerea lui Vişinescu la tribunal nu este o decizie legată numai de persoana lui. Victimele sale nu numai că erau oameni nevinovaţi, ci erau chiar liderii ţării şi cei care se alăturaseră lor şi care arătaseră în numeroase împrejurări din închisoare că au un caracter nobil şi puternic şi ar fi putut servi drept repere morale şi modele de demnitate şi omenie. Pe ei a vrut să-i distrugă regimul comunist, iar ofiţerii politici şi torţionarii au îndeplinit acest plan. Vişinescu s-a achitat cu zel de sarcini şi chiar le-a depăşit, însă nu le-a iniţiat el şi nu el le-a corelat cu toate celelalte crime şi manipulări care au dus la confiscarea ţării. Nu este un sadic care a acţionat singur într-un subsol fără să fie ştiut de nimeni. A primit toate autorizaţiile şi ştampilele ca să îşi ducă la îndeplinire ticăloşiile. Trebuie judecat pentru că a fost perfect conştient de ce face, însă nu poate fi complet separat de sistemul de gândire şi de reţeaua de ticăloşi din care a făcut parte. Ei l-au educat, l-au inclus în sistemul lor criminal şi apoi l-au răsplătit cu generozitate pentru toate ticăloşiile. După cum spune Vladimir Tismăneanu, Vişinescu nu este singurul responsabil, ci face parte dintr-un „lanţ de responsabilităţi”. De aceea judecarea lui trebuie să transmită un mesaj important către toată tagma din care face parte.

Rămâne de văzut dacă dosarul constituit de IICCMER are o consistenţă pe măsura amplorii apariţiilor televizate ale Domnului Muraru. Oricum, chiar şi în cazul unui dosar slab, justiţia trebuie să îşi îndeplinească sarcinile şi să prezinte o poziţie clară care să fie înţeleasă la fel de toată lumea, indiferent că e vorba de torţionari sau intelectuali sofisticaţi, hipsteri, nostalgici ai comunismului sau oameni obişnuiţi care nu mai vor minciuni şi ambiguităţi. Pe termen lung nu are nici o importanţă cum se va trata subiectul la nivelul declaraţiilor, care va fi reacţia de moment a publicului sau vânzolelile din presă. Posteritatea nu va reţine decât dacă s-a spus adevărul şi s-a făcut dreptate, nu dacă s-a întocmit un dosar şi ce proceduri s-au îndeplinit.

Dacă şi în acest caz se va lungi pelteaua cu amânări motivate de guturai, vicii de procedură şi alte pretexte de acest fel, atunci tot demersul va fi mult mai costisitor pentru martori decât pentru Vişinescu. Martorii ar face un efort sufletesc considerabil ca să retrăiască momente foarte grele sau să relateze autorităţilor ce le-au spus taţii, soţii sau cei mai apropiaţi prieteni despre una din cele mai sinistre figuri pe care au întâlnit-o în cea mai întunecată perioadă din viaţa lor. Pentru majoritatea, ca mama mea, Elsa Anca-Bărbuş, ar fi şi un efort fizic pentru că sunt în vârstă şi până acum nu şi-au dus viaţa pe roze. Ar fi cu totul deplasat să fie folosiţi fără voia lor în campania unor compromişi de a-şi spoi imaginea cu var anticomunist.

Nu în ultimul rând, o decizie dreaptă a Tribunalului poate contribui la trezirea conştiinţei lui Vişinescu şi la apropierea lui de adevăr. Trebuie să fie tratat ca un om matur care poate privi adevărul în faţă. Trebuie să i se aducă aminte de tot ce a făcut, nu să i se anestezieze conştiinţa. Să vadă că şi-a petrecut cei mai buni ani din viaţă strivind vieţile altora şi privând ţara de puţinele caractere de valoare care îi mai rămăseseră după venirea comuniştilor. Dacă nu i se dă această şansă, va pleca dincolo doar cu ura din el şi imaginile josniciilor pe care le-a făcut.

Vişinescu nu i-a cunoscut pe cei care l-au înfruntat la Râmnicul Sărat şi nu ştie bine nici acum la ce monstruozitate a participat şi cât de mult s-a dezumanizat. Victimele lui nu aveau privirea hăituită, ciudoasă şi plină de ură ca a lui. Dimpotrivă, aveau prestanţă, erau prietenoşi, îţi dădeau încredere, te făceau să te simţi bine cu ei. Prezenţa lor era imediat remarcată. Când vorbeai cu ei se uitau în ochii tăi. Dacă le reproşai ceva, răspundeau raţional, cu argumente structurate şi clare, nu cu răsteli şi înjurături. Nu se simţeau permanent încolţiţi, deşi erau supravegheaţi de Securitate tot timpul. Faţă de ei, Vişinescu e un ratat şi un amărât.

Dacă atunci când au fost nevoiţi să îi facă faţă lui Vişinescu nu şi-au stabilit valorile şi priorităţile în funcţie de neomenia lui, cu atât mai puţin s-au raportat la el după aceea. În libertatea relativă care a urmat după închisoare nu s-au ocupat de el şi nu vorbeau despre el (de fapt, nu l-am auzit decât pe tatăl meu, Ioan Bărbuş, vorbind de el, rar şi în termeni foarte duri). Cu toate minciunile care s-au spus, nu se cunoaşte vreun caz în care un torţionar să fi cerut iertare şi să fi fost respins. Din Estonia până în Bulgaria şi de la Berlin până la Karaganda, profeţiile despre răzbunările victimelor comunismului nu s-au verificat în ultimii 23 de ani, şi nu se vor verifica vreodată. Victimele comunismului, şi mai ales eroii de talia celor care au fost la Râmnicul Sărat, nu au pomenit de răzbunări şi nici în rapoartele turnătorilor nu sunt amintite măcar în treacăt. Evident, nu confundau în nici un caz răzbunarea cu aplicarea legilor şi ar fi luat foarte în serios cazul Vişinescu. Cu siguranţă, ar fi avut o poziţie foarte clară din punct de vedere moral şi ar fi putut să o explice oricui cât se poate de simplu şi din punct de vedere juridic.

Acum acest rol revine justiţiei. Dacă îşi va îndeplini misiunea până la capăt, îi va da lui Alexandru Vişinescu posibilitatea să se confrunte cu valoarea morală a victimelor lui şi să îşi cunoască trecutul său adevărat. Adevărul îl poate elibera şi pe el şi îl poate duce la împăcarea cu Dumnezeu şi cu sine. Poate încă să aleagă şi, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, chiar dacă „a sosit în cel din urma ceas, să nu-i fie frica de întârzierea sa”.

Mihaela Bărbuş
Fundaţia Ioan Bărbuş

publicat și în Evenimentul Zilei