Cum şi unde s-a clădit educaţia istorică a dnei Viviane Reding e o chestiune de cultura privată. Însă Comisarul European al Justiţiei a decis să dea propriei culturi istorice o pondere publicp şi polemică gravă. A rezultat faimosul şi regretabilul discurs rostit marţi 14 septembrie, în numele Comisiei Europene. Dna Reding şi, alături de ea, Comisia Europeană dezaprobă expulzarea romilor aşezaţi în tabere ilegale pe teritoriu francez. Poziţia Comisiei are la bază un punct de vedere juridic şi constată tocmai aşezarea acţiunilor administrative ale Guvernului francez în afara cadrului legal european.

Problema poate fi lamurita numai în interiorul unei analize juridice amănunţite. Însă argumentele dnei Reding au fost însoţite şi consolidate emoţional de afirmaţii care recurg la o comparaţie istorica majoră:

„This is a situation I had thought Europe would not have to witness again after the Second World War.” (Am crezut ca nu voi mai asista la apariţia unei situaţii de acest gen după cel de-al doilea război mondial).

Cu alte cuvinte, Comisarul European compară expulzarea romilor aşezaţi în tabere din Franţa, cu deportarea şi asasinarea în masa a romilor şi evreilor, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Impresiile Comisarului Reding pot fi tratate cu umor. Evident, Comisarul ne propune o istorie revăzută, în care evreii şi ţiganii luaţi în primire de autorităţile naziste au primit 300 de mărci germane după care au fost retrimişi la domiciliu. Între impresiile dnei Reding şi adevărul istoric al anilor 1930-40 se întinde, însă, o tragedie istorică fără seamăn. Cutezanţa veselă a dnei Reding e, de fapt, o insultă care atinge memoria popoarelor masacrate de nazism şi îi descalifică moral autorul.(…)

Dincolo de acest soi de euro-farsă tragi-comică, în care un personaj oficial ţine să îşi expună public importanţa şi ignoranţa, problema afirmaţiilor dnei Reding ţine de un curent mai larg care încearcă să dea valoare utilitară imediată tragediilor istorice. Într-un fel, nechibzuinţa dnei Reding e de înţeles, în măsura în care a fost încurajată de comercializarea politică a tragediilor istorice. Holocaustul a devenit, astfel, în discursul de presă sau al militanţilor „civili” pro-palestinieni, un refren aplicabil saptamânal autorităţilor israeliene. Chiar în afara disputelor politice, marile campanii mediatice folosesc frecvent terminologia apocaliptică atunci când avertizează asupra „dezastrelor”, „crimelor” şi „dispariţiilor” care ameninţă, neapărat şi tot săptămânal, biodiversitatea.

Comerţul cu emoţii şi mania indignării globale au banalizat experienţe istorice de tragism unic. Suntem, cu generaţiile, tot mai retorice ale ultimilor ani de activism politic, tot mai departe de esenţa irepetabilă a crimelor istorice. Sensibilitatea, decenţa şi reculegerea se sting şi, din păcate, singura concluzie posibila în acest climat de adâncă superficialitate morală e că nu ne vom întoarce la sens şi măsură decât siliţi de reapariţia ciclurilor de violenţă criminală în masa. E oare nevoie de un bis tragic?