Complicitatea Bisericii Ortodoxe Ruse la genocidul împotriva ucrainenilor

0

De-a lungul secolelor, Biserica Ortodoxă Rusă a fost un promotor activ al ideologiei imperiale ruse. Situația nu este mai puțin gravă în prezent, când BORu este condusă de foștii KGB-iști. Reprezentanții Patriarhiei Ruse promovează ortodoxismul rus, belicos și șovin, care nu este același lucru cu creștinismul ortodox autentic. Din acest punct de vedere, ierarhii ruși sunt pe aceeași linie cu Alexandr Dughin, ideologul lui Vladimir Putin.

Cunoaștem din istorie că este specific statului moscal să utilizeze religia, sau mai exact, propria interpretare a creștinismului pentru a-și justifica imperialismul. Ortodoxismul rus este ideologie de stat. În realitate, creștinismul promovează iubirea și pacea. Din punct de vedere teologic, numai războiul de apărare este acceptabil.

Susținerea războiului din Ucraina de către reprezentanții Bisericii Ruse este o formă de erezie, consideră mitropolitul georgian Iosif de Șemokmedi. Menționăm că în Rusia, doar 5% din populație frecventează regulat biserica.

Etnologul român Gheorghiță Ciocioi invocă următorul citat biblic ca argument împotriva anexării Basarabiei de către Rusia:

„Blestemat să fie cel care va muta hotarul aproapelui său!” (Deuteronom 27:17)

O biserică avariată în urma unui atac rusesc în orașul Makarov, regiunea Kiev, Ucraina, duminică, 10 aprilie 2022. (Foto de PETROS GIANNAKOURIS / AP)

Patriarhia Moscovei susține fățiș invazia Ucrainei

„Din declarațiile mai multor ierarhi ruși rezultă limpede că regimul Putin are drept obiectiv ocuparea Ucrainei și incorporarea ei în Federația Rusă. Acest stat nu are dreptul de a fi independent, „neexistând o națiune ucraineană”. Ideologia oficială, exprimată tot mai vădit astăzi prin mass-media rusă și Patriarhia Moscovei, după constatările mai multor jurnaliști din Rusia și Ucraina, are în vedere restaurarea Uniunii Sovietice și introducerea represiunii pentru reeducarea dizidenților, inclusiv în lagăre și închisori. Acest regim ar trebui să fie o „alternativă” la democrațiile care s-au „compromis”. Biserica Rusă oferă o justificare teologică pentru scopul dat prin declararea statelor democratice drept imorale, Rusia fiind dată ca exemplu de stat cu o „înaltă moralitate”, fiind ortodoxă. Potrivit discursului oficial al Patriarhiei Moscovei, acesta este un război pentru „apărarea (răspândirea) Ortodoxiei” (cf. dveri.bg, interfax. ru, patriachia.ru etc.)”, scrie Gheorghiță Ciocioi într-o postare pe Facebook.

Gheorghiță Ciocioi este etnolog, publicist și traducător român, doctor în spațiul etnologic și religios românesc, balcanic și slav. Dl Ciocioi a publicat mai multe cărți, articole și traduceri (120 de titluri – din bulgară, medio-bulgară, rusă, franceză).

Pe 23 februarie, când Rusia a sărbătorit Ziua Armatei, Patriarhul Kiril (Gundiaev) al Bisericii Ortodoxe Ruse a spus că armata rusă „a ales calea cea bună”. (sursa: risu.ua)Prezentăm mai jos o parte din informațiile prezentate de Ciocioi.

Pe 9 martie, Patriarhul Kiril a susținut declarativ teza puterii de la Moscova potrivit căreia rușii și ucrainenii sunt unul și același popor. Mai mult, în legătură cu războiul din Ucraina, a afirmat într-o predică că „am intrat într-o luptă care nu are o semnificație fizică, ci metafizică.” „Iertarea fără dreptate înseamnă capitulare și slăbiciune”, a zis patriarhul rus.

„Apreciem contribuția dumneavoastră la viața politică a țării”, îi spunea pe 30 noiembrie 2021 patriarhul Kiril lui Jirinovski, cunoscut politician rus cu viziuni belicoase și extremiste, în timpul unei vizite a acestuia la reședința patriarhală din incinta Mănăstirii Sf. Daniel din Moscova. Vizita avea loc cu ocazia  aniversării implinirii  de Jirinovski a vârstei de 75 de ani scrie df.news.

În urmă cu un an, Jirinovski amenința că va scălda R. Moldova “într-o baie de sânge“.

Kiril a participat la înmormântarea lui Vladimir Jirinovski împreună cu Putin.

De la începutul invaziei rusești în Ucraina, etnologul Gheorghiță Ciocioi a publicat pe pagina sa Facebook mai multe exemple de afirmații belicoase ale ierarhilor și clericilor ruși cu privire la războiul din Ucraina. Cu persmisiuena dumnealui, reproducem mai jos câteva dintre cele mai “neortodoxe” declarații.

În ciuda atitudinii belicoase, patriarhul Rusiei a susținut că „trebuie să ne rugăm, în primul rând, pentru păstrarea păcii pe pământ ucrainean, pentru păstrarea unității Bisericii noastre, pentru ca Biserica Ortodoxă să nu sufere nici un prejudiciu și, întâi de toate, pentru ca învățăturile false să nu întineze sfinţenia Bisericii. Rugăciunea noastră de astăzi este ca unitatea spirituală a pământului rus să fie păstrată”. În acest afirmații, Kiril sugerează că Ucraina este parte a „lumii ruse” și teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Pe 10 aprilie, patriarhul a cerut rușilor să sprijine Kremlinul și să fie uniți în jurul autorităților în ce privește războiul, pentru a fi „respinși inamicii. Atât cei din afară, cât și cei din interior.”

Orașul Mariupol bombardat de armata rusă

Gheorghiță Ciocioi aduce un argument biblic împotriva ereziei filetist-belicoase a patriarhiei de la Moscova: „Dumnezeu voia să cruțe Sodoma pentru 50 de credincioși. Ba s-a învoit chiar cu 40, 30, 20, ori 10 suflete. Patriarhul Kiril a îndreptățit „operațiunea specială“ în Ucraina, motivând că pe Nipru s-ar afla o mână de „păcătoși“. Punând pe drumuri milioane de creștini, rămași fără un acoperiș, loc de muncă, ori biserica lor parohială. Mai neîndurător decât Divinitatea, puțin spus!”

În legătură cu războiul din Ucraina, Gari Kasparov, mare maestru internațional la șah și unul dintre principalii opozanți ai lui Putin, a declarat că patriarhul Kiril „este și el un criminal de război și nici un ritual bisericesc nu-l absolvă de vreo răspundere, deoarece face parte din angrenaj (regimul lui Putin).” „Scurt: de pe vremea lui Stalin, Biserica Rusă face parte din KGB. Kiril Gundeaev trebuie să poarte și el responsabilitate directă, la fel ca liderii militari și propagandiști”, a mai zis Kasparov citat de dl. Gheorghiță Ciocioi.

Mitropolitul Tihon de Pskov, considerat duhovnicul lui Putin, a făcut la rândul său declarații pro-război, justificându-l cu un potențial atac al Ucrainei asupra Rusiei: „Dacă nu ar fi făcut-o acum, după un timp, ar fi avut loc un atac asupra Rusiei cu milioane de victime.” Îi numește pe ucraineni „schismatici ticăloși” și afirmă că „nu există Ucraina și Rusia – luate separat – există o singură Sfântă Rusie. Iar dușmanii au decis să ne despartă, distrugând Ortodoxia în Malorusia.” Mitropolitul îi acuză pe ucraineni de nazism și xenofobie: „paradele naziste de mii de oameni de la Kiev. Ororile din ultimii ani în Donbas. Copiii scandând pe străzile Ucrainei: «Trosniți-i pe muscali, adunați-le cadavrele» . «Suntem copiii Ucrainei» . «Moscova să zacă în ruine!» «Ce te vei face când vei fi mare?» «Măcelar de muscali»… Torturări îngrozitoare ale soldaților noștri. Ești uimit de cum pot ajunge oamenii la o asemenea ură.”

Mitropolitul Tihon de Pskov, considerat “duhovnicul” lui Putin

„Nu vrem să învingem Ucraina, ci ca acolo să domnească pacea lui Dumnezeu”, a conchis mitropolitul Tihon de Pskov, în predia duminicală din 10 aprilie, notează Gheorghiță Ciocioi.

Mitropolitul Lev de Novgorod, într-o adresare video, acordă susținere „operațiunii speciale” din Ucraina și a citat din Vladimir Putin: „Este mai bine să luptăm pe un teritoriu străin decât să avem teroriști pe pământul nostru.”

Mitropolitul Lev de Novgorod

Arhiepiscopul Pitirim Volocikov a declarat că „soldații ruși care mor în Ucraina merg în rai”, notează teologul Gheorghiță Ciocioi. Ierarhul susține că Putin trebuie încoronat țar și că ar fi avut o viziune profetică în care i s-ar fi arătat Sfântul Iov de la Poceaev: „A venit la mine, m-a îmbrățișat, m-a sărutat de trei ori și, zâmbind, mi-a confirmat gândurile. M-am trezit: Oh, a început operațiunea specială! Și m-am bucurat: președintele Rusiei face totul bine, după știința militară. M-am gândit: Iov de la Poceaev și moaștele lui se află pe teritoriul Ucrainei de astăzi. Iar aceasta arată că sunt orthodox în gândirea mea. (…) Dacă patriarhul nu vrea să-l încoroneze – și eu, și patriarhul avem același har – voi pune eu coroana pe capul lui Putin.” Ierarhul susține că Ucraina este o „periferie a Rusiei”, nefiind prima oară când această țară este ocupată, prinții ruși atacând întotdeauna Kievul când cetatea „devia de la calea cea dreaptă“. Criteriul pentru sfințenia soldaților, în opinia sa, nu este Evanghelia, ci „știința militară”. 

Arhiepiscopul rus Pitirim Volocikov
Egumenul Teodosie Nesterov

Așa-zisa „eliberare” a Ucrainei este susținută și de egumenul Teodosie Nesterov: „Acum, că mulți din Ucraina au îmbrățișat vădit ideea nebună că ar fi posibil și de trebuință un război cu Rusia, limita a fost, în mod evident, atinsă, iar președintele nostru a luat decizia deloc ușoară de a riposta… Luptele continuă, suntem într-o situație în care retragerea și capitularea nu pot reprezenta o opțiune, pentru că ar conduce la și mai multe distrugeri și jertfe.”

La rândul său, mitropolitul Mitrofan al Murmanskului a afirmat că „Rusia este ultima redută, împreună suntem ultimii care ne opunem .. Suntem ultimii care putem îndeplini această misiune istorică, ajunsă pe umerii noștri; a muri pentru adevăr, pentru dreptate, pentru credință. Toți rușii trebuie să plătească acum pentru victoria militară din Ucraina. Destinul nostru este să luăm armele și să luptăm.”

Mitropolitul Mitrofan al Murmanskului

Episcopul Pitirim Tvogorov al Zvenigorodului a recurs la idei mistico-belicoase, demonizând Occidentul și preamărind Rusia: „Domnul iubește pe cel pe care îl pedepsește… Și acum, Dumnezeu, iubind Ucraina, o pedepseșteRușii sunt doar o unealtă a lui Dumnezeu, precum o curea cu care tatăl își pedepsește copilul. Dar copiii, proști, se mânie pe curea… Ucraina și-a dorit în chip maniacal să adere la Uniunea Europeană – și-a dorit prosperitate europeană, civilizație, ca să aibă parte de o bucată de slănină și pâine. Însă Uniunea Europeană de acum e Sodoma și Gomora din vechime. Occidentul colectiv de astăzi este un desfrânat pe care Tatăl Ceresc nu îl iubește și, prin urmare, nu îl pedepsește, așa că aceste țări trăiesc bine… La sfârșit, ele vor fi pedepsite… Statele Unite și Occidentul colectiv, pe viitor – împărăția lui antihrist. Statele Unite sunt desfrânata babiloniană care se desfată în sângele creștinilor… Războiul trebuie să se încheie cu unificarea popoarelor rus, ucrainean și belarus într-un singur popor… Împărăția lui antihrist este deja aici – urăște Rusia”, spune episcopul Pitirim, citat de Gheorghiță Ciocioi.

Episcopul Pitirim Tvogorov al Zvenigorodului

Protoiereul Artemi Vladimirov din Moscova, a afirmat într-o predică din Duminica iertării: „Iată cum ne pregătim pentru începutul Postului Mare și pentru Paștele ceva mai departe, după cum credem, din 2022 – când întreaga Rusie – Mare și Mică și Albă – se va preface într-un singur regiment Nemuritor de la Vladivostok la Kaliningrad. Să sperăm că Moldova, Kazahstanul și nefericita Ucraină ni se vor alătura în curând. Iar Gruzia e pe drum. Ei bine, puteți ghici singuri ce se va întâmpla cu țările baltice. Astăzi sunt bază militară pentru exterminarea slavilor.”

Protoiereul Artemi Vladimirov din Moscova

Preotul Andrei Tkacev, misionar al Bisericii Ruse, portavocea ortodoxiei ruse de azi: „În Ucraina sunt frații noștri. Oamenii noștri sunt acolo, prinși în dinții unui câine satanicesc… Dacă n-am fi făcut nimic, ei (ucrainenii) ar fi aterizat aici peste doi ani, fără milă și fără să dea de veste cuiva. Iar dacă ar veni aici, ne-ar tăia în bucăți și ar înroși acoperișurile cu sângele nostru.”

Preotul Andrei Tkacev

Arhidiaconul Vladimir Vasilik, membru al Comisiei liturgice sinodale a Patriarhiei Moscovei: „Putem considera că cei în curs de eliberare din Ucraina, lejer spus, nu sunt foarte fericiți de a fi eliberați. Desigur, mai ales acum, când trebuie să stea în subsoluri, așteptându-se la rachete și bombe (din fericire, în cea mai mare parte, acestea nu ajung la civili), să sufere privațiuni și felurite suferințe, moartea celor dragi. Este firesc ca oamenii să-și dorească pacea și să nu se gândească la marea politică și la viitor. Dar nici o intervenție chirurgicală nu e lipsită de sânge și de durere. Pacientul poate cârti împotriva medicului: „Îmi era mai bine înainte cu tumoarea.” Însă după aceea va înțelege că i-a fost salvată viața…”

Arhidiaconul Vladimir Vasilik, membru al Comisiei liturgice sinodale a Patriarhiei Moscovei

“Dovezi zilnice ale faptului că BO Rusă este CLAR Și DELIBERAT complice la genocidul din Ucraina”, scrie Teodor Bachonschi pe Facebook referindu-se la declarațiile lui Vladimir Vasilik.

Mitropolitul Leonid Gorbaciov, “Exarhul Africii”

Mitropolitul Leonid Gorbaciov, “Exarh al Africii”, scria pe canalul să de Telegram, pe 8 aprilie, că „După anii ’90, încercând să fim cuminți și ascultători, după învățăturile magilor din Apus, ne-am tot integrat în «lumea civilizată» , care (…) s-a dovedit a fi cu totul diferită de ceea ce părea“. „Cea mai mare țară din lume («s-au ocupat de asta Domnul și înaintașii noștri» ) nu trebuie să îngenuncheze în fața nimănui, să ceară iertare cuiva pentru cele nesăvârșite“, în opinia exarhului, citat de Gheorghiță Ciocioi.

Mtropolitul Serghi de Voroneji justifică la rândul așa-zisa „operațiune specială” și victimizează Rusia, acuzând ucrainenii de naționalism. Spune că „trebuie să-l sprijinim cu toții pe președintele nostru și munca pe care acesta o depune. Această sarcină nu poate fi făcută fără vărsare de sânge”, a spus mitropolitul rus.

Mtropolitul Serghi de Voroneji

Predica împotriva războiului din Ucraina – o confruntare directă cu „miliția bisericească“

În ciuda atitudinii belicoase a administrației Patriarhiei Moscovei, care a binecuvântat războiul, există clerici ruși care se poziționează împotriva invaziei. Un exemplu este cunoscutul teolog Andrei Kuraev. Pe 6 martie, Kuraev a declarat că „patriarhul Kiril a rostit astăzi cea mai rușinoasă predică a sa”, potrivit traducerii lui Gheorghiță Ciocioi. “Ea va rămâne în istorie ca un exemplu al unei manipulări de cea mai joasă speță”, a adăugat Kuraev. Este vorba de o predica în care patriarhul a susținut că armata rusă luptă în Ucraina împotriva homosexualilor și că războiul din Ucraina are o dimensiune metafizică.

„În 2014, am spus că primul soldat rus care va trece granița în Ucraina va deveni groparul Bisericii Ortodoxe Ruse din această țară… Astăzi, la slujba de duminică, preoții au refuzat să-l mai pomenească pe Patriarhul Kiril în rugăciunile lor. Căci nu a aflat nici un cuvânt prin care să condamne această intervenție… Ceea ce înainte clerul își permitea la nivel individual, intrând în conflict cu conducerea bisericii, capătă acum un caracter de masă. Era de așteptat… Acei oameni care cred că restaurează “lumea” rusă sunt cei care o îngroapă cu succes”, a spus Kuraev în primele zile de război, citat de Gheorghiță Ciocioi.

Teologului Andrei Kuraev, protodiacon al Bisericii Ortodoxe Ruse, i s-a interzis să slujească în urmă cu doi ani datorită pozițiilor sale contrare celor oficiale ale BORu. Kuraev a studiat teologie la București în 1988 și a vizitat de mai multe ori România.

Andrei Kuraev

Clericii ruși care condamnă războiul riscă persecuții. De exemplu, un preot care în Duminica Iertării a predicat împotriva războiului a primit o amendă în valoare de 200 de euro. „ N-ar părea mult. Doar că un preot de țară în Rusia are un salariu de 12-14 mii de ruble lunar. Bani pentru întreaga familie cel mai adesea. Vladica de care aparține nu l-a apărat. Așa s-ar fi cuvenit. Doar predica Evanghelia… În Rusia, nu e greu de priceput de ce”, remarcă Ciocioi.

Mitropolitul Ferapont de Kostroma a comentat recent predicile împotriva războiului a doi preoți din eparhia sa – protoiereul Gheorghi Edelstein și preotul Ioan Burdin, scrie Gheorghită Ciocioi într-o postare pe Facebook. “Ambii, preoți de țară. Cei dintâi clerici ruși care și-au ridicat glasul împotriva războiului din Ucraina. Preotul Burdin (mai tânăr) a fost chiar arestat și amendat pentru atitudinea sa. Potrivit mitropolitului, declarațiile celor doi slujitori ai Bisericii „miros a mândrie”, aceștia părând să-i considere pe ceilalți clerici din eparhie drept „lași”, „ca fiindu-le teamă de putere și, vezi Doamne!, ei ar fi gata de martiriu”. Ierarhul rus crede că preotul ar trebui să exprime „nu părerea sa, ci opinia Bisericii”, „politica rusă sau internațională ținând de patriarh și Patriarhia Rusă, aceasta nefiind o prerogativă a unui preot de țară.”

Convingerea mitropolitului este că Biserica a fost întotdeauna „patriotică” și nu poate fi altfel. Astfel, enoriașii preotului Burdin au strâns semnături și l-au destituit pe acesta din îndatoririle lui de paroh, martirii neluptând niciodată împotriva regimului.
A predica împotriva războiului din Ucraina, conform presei independente religioase din Rusia, înseamnă, pur și simplu, astăzi o confruntare directă cu noua  „miliție bisericească“ din această țară”, remarcă Ciocioi.

Preotul Fernando Vera, parohul bisericii catolice „Sf. Petru și Pavel” din Moscova, a fost expulzat din Rusia. “Cum i s-a impus ca în 24 de ore să părăsească teritoriul rus, parohienii săi au rămas fără slujba de Paști. Părintelui Fernando Ii plăcea să spună lucrurilor pe nume. Deloc o virtute civică astăzi”, scrie Gheorgiță Ciocioiu.

În urmă cu o lună, 285 de preoți și diaconi din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse au semnat un apel prin care cheamă la încetarea războiului. „Noi respectăm libertatea dată de Dumnezeu omului și credem că poporul ucrainean ar trebui să facă alegerea singur, nu sub amenințarea armei (…) suntem îndurerați de încercarea grea la care au fost supuși nemeritat frații și surorile noastre din Ucraina”, scrie în apel, potrivit traducerii lui Ion Andronache. „Din cei 285 de clerici ortodocși din cadrul Patriarhiei Ruse care au semnat acest apel nu este niciun preot, diacon sau episcop din Republica Moldova”, potrivit lui Ion Andronache.

„Au început să apară parohii ortodoxe ruse în Vest care refuză să mai facă parte din Patriarhia Moscovei din cauza Patriarhului Kirill, care susține deschis războiul din Ucraina. În curând vor fi foarte multe! Stimate mitropolit Vladimir, stimați membri ai sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, întoarceți și voi spatele patriarhului criminal”, scrie Ion Andronache, fost student la Teologie, într-o postare pe Facebook. În privința Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove, subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse, Andronache crede că aceasta trebuie să se despartă de Patriarhia Moscovei, iar o soluție în această privință este să se alăture Patriarhiei Române prin fuziunea cu Mitropolia Basarabiei.

În istorie, clerul rus a mai avut personalități luminate care nu s-au raliat ideologiei imperialiste. Un exemplu în acest sens este Sfântul Nicolae Kasatkin, călugăr care a făcut misionariat în Japonia alături de Anatolie Tihai, călugăr de origine basarabeană. Acesta a criticat cu asprime politica belicoasă a Rusiei și orgoliul său național, fiind de părere că din propria ei vină este urâtă de „toate popoarele”.

Reacții în mediul clerical din Ucraina

Dacă în Rusia reprezentanții cei mai de seamă ai ortodoxiei au un discurs pro-război, o atitudine diferită manifestă, de exemplu, mitropolia Kievului, subordonată Patriarhiei Moscovei. Onufrie Berezovski, întâistătător al Bisericii Ucrainene subordonată BORu, a condamnat invazia rusească.

După masacrul de la Bucea, mai mulți ierarhi din Mitropolia Kievului subordonată Patriarhiei Ruse au condamnat atrocitățile făcute de ruși și au transmis condoleanțe familiilor îndoliate. De menționat că în cuvântarea mitropolitului Onufrie despre tragedia de la Bucea, nu s-a făcută nici o referire la Rusia, ruși și armata rusă, remarcă Gheorghiță Ciocioi.

Biserica Autocefală a Kievului: Tiranul rus, cei care îl susțin și armata lor sunt moștenitorii crimelor lui Stalin; conducătorii Bisericii Ortodoxe Ruse le sunt complici 

Mitropolitul Onufrie, șeful Bisericii Autocefale a Kievului

Totuși, Mitropolitul Onufrie, Întâistătătorul Bisericii Autocefale a Kievului a condamnat la începutul lunii. „Ideologia «lumii ruse» este totuna cu ideologia nazistă!… Kiril Gundeaev (Patriarhul BORu m.ed.) și-a făcut deja alegerea în favoarea faptelor lui Antihrist.”

“Rușii nu au venit să-i elibereze pe ucraineni. Tot ce se poate vedea acum în regiunea Kiev, în Mariopol, în orașele și satele din regiunea Cernihiv, în regiunile Sumi, Harkov, Donbas, în sudul Ucrainei, mărturisește următoarele: tiranul rus, cei care îl susțin și armata lor au venit în pământul nostru pentru a „elibera” Ucraina de ucraineni. Ei continuă lucrarea întunecată, diavolească a trupelor țarului Petru, care au măcelărit și ars Baturin.

Fac la fel ca bandele ruso-bolșevice, care au vărsat râuri de sânge în vremea „terorii roșii”. Sunt moștenitorii crimelor lui Stalin, autorii represiunii și genocidului – Holodomor –, care au fost planificate în același Kremlin roșu-sângeriu pentru a nimici poporul ucrainean. (…) Ideologia lumii ruse este totuna cu ideologia nazistă. Ea justifică violența, crima, războiul și genocidul și, prin urmare, trebuie respinsă și condamnată în același mod ca nazismul, ideologii ei și crimele sale. Complici și conducători ai acestei ideologii criminale sunt conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, Kiril Gundeaev și asociații săi. (…)

A condamna aceste crime, a condamna încălcarea legilor omenești și dumnezeiești nu este doar un drept, ci o datorie morală a fiecăruia, dar mai ales a creștinilor ortodocși. La urma urmei, nu este vorba aici de subtilități ale dreptului canonic, de dispute teologice ori chestiuni istorice. E vorba despre bine și rău ca atare și despre alegerea fiecărui om: cu Dumnezeu ori cu Diavolul? Kiril Gundeaev și-a făcut deja alegerea în favoarea faptelor lui Antihrist. Îi chem pe cei care încă îl mai consideră păstor al lor – deschideți ochii, priviți roadele otrăvitoare ale învățăturilor sale, stați departe de fărădelege și nu fiți complicii lui!””, a declarat mitropolitul Onufrie, în traducerea lui Gheorghiță Ciocioi.

Mitropolia Cernăuților și Bucovinei nu-l mai pomenește pe Patriarhul Rusiei la liturghie, iar „clerul Mitropoliei Lvov cere deja declararea unilaterală a autocefaliei”, scrie Ciocioi. Întâistătătorul BORu nu mai este pomenit nici de eparhiile Sumî, Rivne, Mukacevo, Vladimir Volînia și Jitomir. Toate sunt „eparhii ucrainene din cadrul Patriarhiei Moscovei care au avut de suferit de pe urma agresiunii ruse. Se presupune că aceasta se face cu acordul mitropolitului Onufrie de la Kiev”, informează Gheorghiță Cicioi.

Reacții în Georgia: Militarismul Bisericii Ruse – o formă de erezie

Într-o declarație de pe 25 martie, cu ocazia aniversării a 105 ani de la obținerea autocefaliei de către biserica georgiană, președintele Georgiei, Salome Zurabișvili, a declarat: „Ucrainenii trebuie să aibă propria Biserică autocefală. Biserica Rusă nu are ce să caute în Ucraina. De ce ar trebui să fie astfel? Pentru că Rusia și-a pierdut orice drept moral de a mai fi o țară ortodoxă, iar Biserica sa nu mai poate fi soră cu o altă biserică ortodoxă locală.”

Mitropolitul georgian Iosif de Șemokmedi, din Patriarhia Georgiei, a acuzat ierarhii ruși de erezie:

„Unii, clerici chiar, de care îmi este sincer rușine, vin și spun că Ucraina este pedepsită pentru că ar fi o țară păcătoasă și că Rusia nu este pedepsită pentru că nu ar fi păcătoasă… Poate un cleric să justifice uciderea unui om?! Se vorbește despre “Sfânta Rusie”. Este Rusia sfântă dacă a invadat Ucraina?! Vedem că orașele sunt făcute una cu pământul. Sunt lucruri sfinte unele ca acestea?! False profeții! Ucraina a fost foarte păcătoasă, iar Rusia a mers să împlinească voia lui Dumnezeu… Ca ucrainenii să nu mai trăiască în păcat. Nu este oare o erezie?!… Poate că nu ar trebui să o spun, dar cum să nu o spun: dacă patriarhul și ierarhii susțin aceasta, sunt cu adevărat eretici și nu au vreo legătură cu ortodoxia…”

Atitudini în Mitropolia Chișinăului, subordonată Rusiei

Patriarhul rus împreună cu șeful Mitropoliei Chișinăului, Vladimir Cantarean

Deși este subordonată Patriarhiei Moscovei, Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove a făcut recent o declarație prin care a condamnat crimele de război ale rușilor din Ucraina. Menționăm că mitropolitul Chișinăului, Vladimir Cantarean, este etnic român originar din nordul Basarabiei, în prezent parte a Ucrainei.

Mitropolia s-a implicat în ajutorarea refugiaților din Ucraina, pe care i-a primit la cantinele bisericilor sale. Aparent, reiese că Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove nu este de acord cu poziția oficială a Bisericii Ruse. Pe de altă parte, mitropolia a condamnat războiul abia în a 40-a zi, ceea ce denotă fariseism, este de părere istoricul și analistul politic Ion Mischevca. În plus, în adresarea în care a fost condamnat războiul, mitropolitul Vladimir nu a menționat vinovăția Rusiei pentru crimele de război din Ucraina.

Menționăm că nu toți clericii din eparhia Chișinăului subordonată Patriarhiei Moscovei sunt filoruși. Mitropolia Chișinăului este prinsă în capcana unei situații în care face un joc dublu, mulți preoți au făcut studii în România, așadar s-au format acolo. Mitropolia organizează pelerinaje la bisericile României.

Cunoscutul protoiereu Pavel Borșevschi, parohul bisericii „Sf. Dumitru” din Chișinău, din cadrul Mitropoliei Chișinăului, l-a criticat, într-un interviu, pe patriarhul rus pentru susținerea războiului: „Păcatul Patriarhului Kiril constă în faptul că el a binecuvântat războiul fratricid… Iată păcatul lui Kiril constă în așa-numit „filetism” condamnat în 1872… ceea ce face astăzi patriarhul Kiril este nu numai un mare păcat, ci e și mai grav. El a binecuvântat vărsarea de sânge între frați.”

Borșevschi susține că nu-l mai pomenește pe Kiril la liturghie. Întrebat dacă mai sunt clerici în Mitropolia Chișinăului care procedează la fel, a mai dat numele a doi preoți.

Preotul Vasile Eșanu, din aceeași Mitropolie, a menționat într-o postare de pe Facebook din 21 martie că „ierarhii noștri tac. Nu spun nimic referitor la războiul din Ucraina. A veni doar cu un îndemn, o circulară de a ne ruga pentru pace, eu cred că nu-i de-ajuns. Pentru pace, oricum, ne rugăm dintotdeauna, la toate slujbele bisericii.”

Pe de altă parte, unii clerici din cadrul Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove justifică războiul din Ucraina. Spre exemplu, parohul Bisericii „Acoperământul Maicii Domnului” din satul Cotova, raionul Drochia, Ioan Grigoraș a declarat în cadrul emisiunii „Cuvântul preotului”, difuzată la 13 martie 2022 de Drochia TV, că războiul din Ucraina a pornit din cauza păcatului, pentru că în această țară au fost organizate marșuri ale minorităților sexuale, scrie stiri.md.

Preoții moldoveni care justifică războiul din Ucraina: Porunca lui Dumnezeu

„Dumnezeu l-a trimis pe Saul, prin Samuil, ca să-i nimicească pe amalviți (amoniți). Și i-au ucis până la unul. Era criminal Samuil? Nu, porunca lui Dumnezeu a fost. (…) Dumnezeu i-a poruncit lui Saul să nimicească. A nimicit Sodoma de la mic la mare”, a zis preotul.

Victor Gangan, paroh al bisericii cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dumitru” din satul Izbiște, Criuleni, a distribuit pe pagina sa de Facebook un video în care se spune că în Ucraina ar exista naziști și sunt rulate imagini cu tineri înarmați, purtând simbolul nazismului. Este transmis mesajul că în țara vecină Euromaidanul ar fi fost organizat tot de naziști, potrivit stiri.md.

În alt video publicat de acest preot la 28 februarie 2022, la patru zile de la invazia armatei ruse în Ucraina, un preot spune că războiul nu a început acum, dar cu opt ani în urmă, dar în prezent el se termină. Și că vinovat de acest război este Maidanul.

Un alt exemplu de cleric care răspândește mesajele propagandei rusești în rețelele sociale despre războiul din Ucraina este Sergiu Ivanov, parohul bisericii din Vărzărești.  În urmă cu o lună, același preot a publicat un video în care o persoană ce vorbește în slovacă susține că armata ucraineană ar omorî civili și că Ucraina ar minți în privința războiului. Preotul Sergiu Ivanov este cunoscut ca un adept înflăcărat al teoriilor conspirației despre pandemia covid și despre vaccinare, scrie stiri.md citand stopfals.md.

Sergiu Ivanov a fost și invitatul lui Iurie Roșca, într-un material video în acesta spunea că preotul ar fi „cea mai vocală personalitate din Mitropolia Moldovei, simbolul răzvrătirii și al nesupunerii”. Iurie Roșca, politician și activist pro-rus de la Chișinău, a fost gazda lui Alexandru Dughin la București în urmă cu cinci ani.

“Decizia Patriarhiei de la Constantinopol de a cataloga ca fiind nelegitimă anexarea Mitropoliei de la Kiev în secolul al XVII-lea de către Patriarhatul de la Moscova are valoarea unui precedent care trimite în ilegalitate și Mitropolia Chișinăului afiliată Bisericii Ruse. Cum BORu a pus mâna pe teritoriul canonic al Basarabiei cu sila, profitând de conjunctura politică, dominația ei în Republica Moldova constituie o infracțiune, scria fostul jurnalist basarabean Petru Bogatu, în octombrie 2018.

Între cele doua mitropolii din R. Moldova, Mitropolia Chișinăului, subordonată Moscovei, și Mitropolia Basarabiei, parte din Biserica Ortodoxă Română, există de mulți ani un conflict mocnit, care ocazional se transformă în unul ce include violența fizică. În aprilie 2018, Mitropolia Basarabiei acuza mitropolia subodonată Moscovei că a trimis “infractori” să atace biserica din Dereneu. Preotul din localitate a primit amenințări cu moartea după trecerea bisericii la BOR.

Patriarhul Bartolomeu: Ne pare nespus de rău pentru atitudinea Patriarhului Kiril

„Rușii au făcut o mare greșeală invadând Ucraina. Poate că au avut unele temeri legate de viitor, în privința NATO, dar nu a existat nici un fel de amenințare concretă, ori intervenție a Ucrainei, care să-l forțeze pe președintele Federației Ruse să ia armele și să atace civili, oameni nevinovați, să distrugă școli, spitale, teatre, biserici” a declarat Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului pe 7 aprilie, în traducere lui Gheorghiță Ciocioi.

Acum unii vor să spună că din cauza acestei autocefalii a izbucnit războiul. Cum este posibil așa ceva! Ei caută un alibi care să justifice ceea ce nu poate fi justificat [… ]

Ne pare nespus de rău pentru atitudinea Preafericitului Patriarh  Kiril al Rusiei. Nu trebuia să se identifice atât de mult cu președintele Putin și să caracterizeze războiul pe care l-a început Rusia împotriva Ucrainei drept «sfânt»“,

Biserica Rusă – instrument ideologic al puterii de la Kremlin

Susținerea ideologiei belicoase a „lumii ruse” a Kremlinului de către Biserica Ortodoxă Rusă denotă gravitatea bolii de care suferă societatea rusă, care necesită un proces profund de schimbare de mentalitate. În epoca sovietică, Biserica rusă a fost condusă de KGB și nici un proces de decomunizare nu a avut loc în epoca post-sovietică.  Cu alte cuvinte, în prezent, stăpânii Patriarhiei Moscovei sunt foștii KGB-iști. Chiar și așa, biserica Rusiei a fost subordonată statului și în timpul țarilor, încă de pe vremea lui Petru cel Mare. Susținerea ideologiei oficiale a statului este o caracteristică a bisericii ruse cu o istorie veche.

Biserica este unul din instrumentele prin care Kremlinul încearcă să-și păstreze sfera de influență, atât înăuntrul cât și în afara țării. Pe plan intern, ierarhii ruși susțin acțiunile regimului putinist și promovează propaganda puterii. Pe plan extern, se urmărește ca eparhiile ortodoxe din țările ex-sovietice să rămână în subordinea BORu, în ciuda faptul că ele reprezintă alte națiuni și țări decât Rusia.

Combinarea religiei cu politica externă agresivă constituie, din punct de vedere teologic, o erezie numită filetism. Biserica Ortodoxă Rusă justifică sau, mai rău, binecuvântează crimele armatei rusești din Ucraina, săvârșite la ordinului lui Vladimir Putin.

Nici una dintre celelalte biserici ortodoxe nu aprobă războiul ca mijloc de rezolvare a problemelor, nici nu încuviințează ideologia celei de-A Treia Rome.

Săptămâna Patimilor în Ucraina. „În acest moment tragic și eroic – să nu dormim, să nu renunțăm, să priveghem!” îndeamnă arhiepiscopul greco-catolic Sviatoslav Șevciuc

În Săptămâna Patimilor, de la Kiev, arhiepiscopul greco-catolic Sviatoslav Șevciuc îndeamnă poporul și lumea să se roage „energic și neobosit pentru armata ucraineană pentru că astăzi se decide viitorul, soarta Ucrainei și a lumii” și își cheamă poporul la priveghere.

„Lăudat să fie Isus! Dragi frați și surori în Hristos! Astăzi este marți, 19 aprilie 2022, iar poporul ucrainean trăiește deja cea de-a 55-a zi de rezistență națională, de agresiune ucigătoare a Rusiei împotriva statului ucrainean.

În ultima zi, ne-am confruntat cu o creștere puternică a acțiunilor agresive ale invadatorilor. Președintele Ucrainei și conducerea armatei vorbesc despre o nouă ofensivă a trupelor rusești, în special în estul Ucrainei. Lupta s-a intensificat.

Numărul de arme folosite în aceste zile nu are egal în deceniile scurse de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Rachetele continuă să cadă asupra orașelor și satelor noastre în ceea ce lumea a numit deja „terorismul rachetelor”. Rachetele rusești au fost lansate împotriva orașelor Mykolaiv, Harkov și a altor localități din Ucraina. Și Liovul a fost lovit ieri de rachete; cel puțin șapte oameni au murit, numărul răniților este foarte mare, inclusiv un copilaș, un băiețel refugiat din Harkiv…

Dar Ucraina luptă. Ucraina rezistă. Vă pot vorbi azi mulțumită eforturilor eroice ale armatei ucrainene. Suntem recunoscători forțelor noastre armate pentru că datorită lor putem vedea această dimineață a lui Dumnezeu, ne putem înălța rugăciunile dimineții către Domnul și Mântuitorul nostru.

Ucraina a intrat în Săptămâna Patimilor. Astăzi suntem în Marțea Mare. Liturghia Bisericii, în ritul bizantin, ne atrage atenția asupra privegherii. În aceste zile cântăm un imn străvechi: „Iată, Mirele vine în miezul nopții. Și fericită e sluga pe care o va afla priveghind.” Aceasta înseamnă că Biserica ne îndeamnă să priveghem.

Ce înseamnă să priveghem? Înseamnă să fim asemenea unui paznic sau unui oștean care stă de veghe ca dușmanul să nu-l prindă pe neașteptate în timp ce doarme.

În sens spiritual, să priveghem înseamnă să așteptăm cu nerăbdare să ne întâlnim, să fim pregătiți să ne întâlnim anume cu Mântuitorul nostru, care va pătimi de bunăvoie.

În aceste zile trebuie să cercetăm cât suntem de pregătiți pentru sărbătoarea Paștelui, în ce măsură atenția noastră, mintea noastră, inima noastră, voința noastră și chiar sufletul și trupul nostru sunt pregătite pentru întâlnirea cu Hristos cel înviat.

A fi vigilenți în aceste zile înseamnă a veghea în rugăciune, a veghea în relația noastră cu Domnul Dumnezeu și în relația cu aproapele în a cărui persoană vine astăzi la noi însuși Domnul și Mântuitorul.

Aceste zile de priveghere, de rugăciuni și de așteptare oglindesc vechea percepție creștină a Paștelui ca pe un timp în care primii creștini așteaptau cea de-a doua și glorioasa venire a lui Isus Hristos și sfârșitul istoriei omenirii.

Cine știe, poate că în acest Paște tu și cu mine vom cânta pentru ultima oară „Hristos a înviat!”…

Așadar, ca și când ne-am pregăti pentru ultimele noastre sărbători pascale, să fim acum veghetori, să fim prevăzători. Până la urmă, a fi veghetor înseamnă a veghea la curăția inimii tale.

Cei care nu au apucat încă să se spovedească sau să se împărtășească, să se grăbească la Sfintele Taine ale lui Dumnezeu. Căci fericită e sluga pe Domnul care o va afla priveghind, iar nevrednică-i aceea pe care o va afla lenevindu-se.

Așadar, în acest moment tragic și eroic al Ucrainei – să nu dormim, să nu renunțăm, să priveghem!

În aceste zile, pe măsură ce războiul se intensifică, pe măsură ce inamicul își intensifică ofensiva împotriva Ucrainei, vă chem pe toți să vă rugați energic și neobosit pentru armata ucraineană. Pentru că astăzi se decide viitorul, soarta Ucrainei și a lumii.

Îndemn la această priveghere în întreaga națiune pe toți cei care mă ascultă astăzi în Ucraina și în străinătate. Le mulțumesc tuturor acelora care astăzi vor priveghea împreună cu Ucraina în diferite colțuri ale lumii, din diferite Biserici și popoare.

Dumnezeule, mântuiește poporul nostru ucrainean! Dumnezeule, vino și ne salvează Tu însuți! Susține-i pe cei care pătimesc pentru adevărul Tău și cred în Învierea Ta glorioasă de a treia zi!”

Valorile tradiționale, Stânga globalistă și Putin

0

În acest moment, civilizația de tip european este amenințată de două pericole majore: Putin, ca exponent al totalitarismului revanșard rus, respectiv Stânga globalistă, nume generic pentru mișcarea care își propune distrugerea valorilor tradiționale: Familia, Biserica, Școala, Cultura, Statul național prin promovarea LGBTQ, BLM, Cancel Culture etc. Cum e greu, dacă nu imposibil, să lupți simultan cu doi inamici, ei trebuie să fie abordați succesiv, în funcție de urgența lichidării pericolelor pe care ei le reprezintă.

Acum, în primăvara lui 2022, războiul din Ucraina ne dovedește că urgența o reprezintă amenințarea numită Rusia lui Putin, împotriva căreia este necesar să ne concentrăm cu toții, indiferent de poziția noastră față de Stânga globalistă. Pentru că Putin acționează militar, deci brutal și rapid. Orice șovăială în rândurile noastre ar putea duce la înfrângere. De aceea, abia după lichidarea acestui pericol ne putem întoarce la lupta împotriva Stângii globaliste.

Ca să fie mai clar, eu cred că în acest moment există TREI CURENTE POLITICE IMPORTANTE aflate într-o competiție acerbă: Conservatorismul, care apără valorile tradiționale de tip european, Stânga globalistă, care vrea să instaureze niște valori noi (și pericuolase, aș adăuga) și Totalitarismul cu rădăcini comuniste (reprezentat în principal de Putin), care dorește să-și extindă influența, pas cu pas, la întreaga planetă. Este posibil (nu am date să afirm asta, dar nu e deloc exclus) ca Stânga globalistă și Totalitarismul să își dea mâna într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, în ciuda opoziției lor actuale.

Acest text se adresează în principal adepților Conservatorismului, deoarece unii dintre ei cred în mod eronat că ar exista doar două tabere în competiție, pentru că singurul lor inamic este Stânga globalistă, iar Totalitarismul le este aliat. Încerc să le demonstrez că nu este așa!

Nu vă lăsați păcăliți!

Trebuie să spun că există un element care îi poate deruta pe unii conservatori (din România și de oriunde). Preceptele Stângii globaliste sunt promovate chiar de Uniunea Europeană și de conducerea actuală a SUA. Adică de organizațiile statale care luptă cu Putin. O logică simplistă spune că dușmanul dușmanului meu e prietenul meu! Cum Stânga globalistă ne amenință de ani buni, în ultima perioadă chiar din ce în ce mai vehement, Putin este privit de mulți ca un cavaler al luptei cu Stânga globalistă, ca un apărător al valorilor tradiționale. Nimic mai fals! E suficient să cercetezi un pic ce tip de societate a construit Putin în Rusia ca să înțelegi că el reprezintă Totalitarismul, în buna tradiție a lui Stalin, Hitler, Mao etc. Capitalismul rus e doar o formă fără fond (oamenii de afaceri sunt doar cei acceptați de Putin, ceilalți sunt exilați sau închiși), presa permisă în Rusia e doar cea putinistă, partidele de opoziție sunt interzise, opozanții politici sau ziariștii de investigație sunt amenințați, ba chiar omorâți (există multe cazuri cunoscute). Rusia de azi nu trebuie să fie considerată un stat democratic, în rând cu celalalte state democratice ale lumii.

Noi, cei din Estul Europei, care am trăit sub Dej și Ceaușescu, nu putem fi păcăliți de Putin! Trebuie doar să fim bine informați, din surse credibile. Și să avem discernământ. Să separăm cu atenție grâul de neghină! Chiar dacă, în buna tradiție comunistă (întotdeauna comunismul una a spus și alta a făcut!), Putin își ascunde adevăratele intenții sub masca luptei anti-globaliste, păcălind pe mulți adepți ai valorilor tradiționale.

Rolul Bisericii

Cred că elementul determinant care ne poate păcăli este sprijinul total pe care el l-a primit din partea Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar asta dacă ne rezumăm la poziția acestei biserici ortodoxe. Pentru că aproape toate celelalte, începând cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (Istanbul) s-au poziționat clar împotriva invaziei ruse din Ucraina. Iar Biserica Ortodoxă Română (BOR), prin vocea lui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhului României, a avut repetate luări de poziție critice la adresa lui Putin. Sigur, sunt și unii ierarhi ai BOR care susțin invazia rusă, dar, din fericire, sunt doar cazuri izolate.

De fapt, orice cetățean, creștin sau nu, poate gândi cu capul lui. De exemplu, se poate întreba cum se face că Rusia așa zis pravoslavnică pornește un război chiar în Postul Mare împotriva unui alt stat creștin. Ba chiar o face folosind musulmani ceceni sau soldați ruși asiatici drept trupe de asalt!

Sigur că în Rusia, unde există un blocaj total al vocilor anti-Putin din media, informația disponibilă marelui public este exclusiv cea oficială: războiul e o doar o operație militară pentru denazificarea Ucrainei (aberație mai mare greu de găsit, mai degrabă ar trebui să fie denazificată Rusia; dar uite că pentru ruși merge!), ororile săvărșite de armata rusă sunt doar înscenări ale Occidentului ș.a.m.d. Dar România nu e Rusia, din fericire! Posturile TV și ziarele au, în general, reflectări corecte al războiului.

România intimidată?! 

Așa cum au remarcat multe agenții de presă străine sau oficiali ucraineni, populația României i-a primit cu brațele deschise pe refugiații ucrainieni, ceea ce arată că românii au înțeles perfect situația și s-au comportat exemplar.

Din păcate, în această situație de criză România are o conducere care se comportă destul de timid față de Rusia lui Putin. Noroc cu vizitele care vor avea loc în Ucraina ale președinților celor două camere (o nouă notă bună pentru Marcel Ciolacu, după altele câteva pe care le-am tot observat deja!), pentru că până acum nici prim-ministrul (deși e fost militar), nici președintele nu au făcut acest gest. În plus, România e printre țările europene care nu au trimis ajutoare militare ucrainienilor. Iar sancțiunile împotriva Rusiei cam sunt ocolite la noi, în condițiile în care avem multe întreprinderi controlate de oligarhi ruși. Vești îngrijorătoare privind nerespectarea sancțiunilor au fost aduse pe 13 aprilie de Cătălin Drulă. Ce-or face organele noastre ”de specialitate”, ca să zic așa?

De fapt, în conflictul din Ucraina, România pare că se poziționează mai degrabă alături de Bulgaria și Ungaria! Cu chiu cu vai, după ce am văzut că până și bulgarii au expulzat niște diplomați ruși, am făcut-o pentru 10 dintre ei. Asta în timp ce ambasadorul rus la București emite mereu texte provocatoare. Care să fie explicația? Ce așteaptă conducerea noastră? Lumină de la Vest sau de la Est? Pentru că lumină proprie nu pare să existe! Întuneric total! Și totuși, ar exista și alte opțiuni!

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski participă la o conferință de presă comună cu președintele lituanian Gitanas Nauseda, președintele polonez Andrzej Duda și președintele leton Egils Levits și președintele estoniei Alar Karis (nu este imagine), în timp ce atacul Rusiei asupra Ucrainei continuă, la Kiev, Ucraina, 13 aprilie 2022, REUTERS. /Valentyn Ogirenko

De ce nu suntem alături de Polonia?

Este clar, Stânga globalistă nu este bine receptată în România, asta arată toate sondajele. Același rezultat și pentru Rusia invadatoare a Ucrainei. Aș că, în mod natural, noi ar fi trebuit să ne poziționăm alături de Polonia, un stat care nu acceptă nici preceptele Stângii globaliste, nici totalitarismul putinist. Polonia și România sunt cele mai mari state est-europene. O alianță a lor, la care e posibil să adere și alte state din regiune, ar putea reprezenta în Uniunea Europeană acel pol conservator care să se opună cu succes exceselor Stângii globaliste, deocamdată atotputernică la Bruxelles. Evident, după înlăturarea amenințării ruse care planează asupra estului Europei.

Da, dar cu condiția ca aleșii noștri să facă ce trebuie și ce vrea poporul, nu să-și urmeze doar agendele lor personale. Actuala coaliție nu ne dă mari speranțe în acest sens.

Previziunile și avertismentele lui Petru Bogatu despre Rusia

0

Mai bine de trei decenii, regretatul analist politic basarabean Petru BOGATU a avertizat în presa scrisă și audiovizuală, în cărțile pe care le semnează asupra marelui pericol pe care-l reprezintă Rusia revanșardă pentru omenire. La doi ani de la plecarea în lumea celor drepți a lui Petru Bogatu, el continue să ne dea lecții de o profundă și complexă clarviziune politică.

***

Restabilirea Imperiului Sovietic, înainte de a fi un caz psihiatric, este totuși un obiectiv politic

„În paralel, doi oameni politici exotici, Aleksandr Lukașenko și Vladimir Jirinovski, au afirmat că în actualele împrejurări, când Rusia se îndepărtează din nou de Occident, e cu putință refacerea Uniunii Sovietice. În opinia lor, noua URSS ar urma să fie constituită, în afară de cele trei republici slave – Rusia, Ucraina și Belarus –, și de Moldova, Georgia și Armenia.

La o privire superficială, s-ar putea crede că cei care lansează astfel de proiecte sunt duși cu sorcova. Unii analiști de la Chișinău și București chiar fac bășcălie pe seama acestor planuri, susținând că filipicele revanșarde și antioccidentale ale unor politicieni exaltați de la Moscova și Minsk n-ar trebui luate în serios. Eroare. Cei care tratează astfel lucrurile sunt pur și simplu depășiți de evenimente.

„Restabilirea imperiului sovietic, înainte de a fi un caz psihiatric, este totuși un obiectiv politic.”

„Apele se despart”,
Țara, 23 aprilie 1999


 „Rusia își dorește măreția de altădată. Pentru asta ea are nevoie, bineînțeles, nu numai de bani mulți, ci și de o idee națională care, fiind prin excelență una radical-naționalistă, ar umple golul lăsat de doctrina bolșevică. Iată de ce, după cum scria la 3 mai a.c. fostul premier estonian, Mart Laar, Kremlinul induce în mințile oamenilor o nouă conștiință mesianică și imperială, folosind în acest scop victoria asupra nazismului, fapt speculat, pe timpuri, și de puterea sovietică pentru a legitima astfel URSS. Pornind de la această idee, rolul jucat de armata roșie în cel de-al Doilea Război Mondial este idealizat și chiar într-un fel sacralizat în Rusia lui Putin, iar toți cei care încearcă să vadă lucrurile ceva mai nuanțat, sunt demonizați. Mitul așa-zisului război pentru apărarea patriei este un fel de combustibil ideologic pentru Moscova care urmează să pună toate resursele sale umane în slujba noii politici de mare putere mondială.”

„RSSM, o producție sovieto-nazistă”,
Jurnal de Chișinău, 8 mai 2007


„Ne ucide diferența maladivă impusă aici de-a lungul deceniilor de Moscova. Nicolae Chirtoacă, ambasadorul Chișinăului la Washington, cântându-i în strună lui Voronin, susținea deunăzi cum că, deși suntem etnici români, am fi deosebiți de ei pentru că am fost peste 100 de ani împreună cu Rusia. De parcă atașamentul pentru propriul călău, numit și sindromul Stockholm, ar fi stare de normalitate, nu o psihoză.

Consecințele privării de libertate a unei persoane, ca și cele ale colonizării unei națiuni, sunt un diagnostic. Sindromul Stockholm, de care suferă încă destui concetățeni de-ai noștri, e o boală. Aceasta trebuie tratată. Nicidecum zgândărită ca să ia forma unui stat în care sunt iubiți cotropitorii și desconsiderați patrioții.”

„Unde-i libertatea grupului Ilașcu”,
Jurnal de Chișinău, 8 iunie 2007


„…regimul Putin a demonstrat, în repetate rânduri, că este răzbunător și nu uită nimic.”

„Putin ne pregătește o lovitură de stat?”,
Radio Vocea Basarabiei, 23 mai 2010


„Oricare ar fi cauzele accidentului aviatic în care și-a pierdut viața președintele Lech Kaczinski, vina pentru moartea sa o poartă Kremlinul. Nu poate fi exclusă ipoteza, potrivit căreia liderul de la Varșovia este victima unui asasinat. Dar chiar și în situația în care avionul prezidențial s-a prăbușit în urma unei erori de pilotaj sau a unei defecțiuni tehnice, responsabilitatea morală pentru cel de-al doilea Katyn îi revine Moscovei. O inculpă istoria. (…)

Refuzând să-și ceară scuze pentru crimele bolșevismului, să-și pună cenușă pe cap pentru atrocitățile de lângă Smolensk, să condamne totalitarismul roșu, Kremlinul nu face altceva decât să mențină în raporturile cu Polonia, dar și cu alte țări din fostul bloc sovietic, duhul revanșard al șovinismului velicorus.

Atâta timp cât poftele imperiale și toanele comuniste încă mai persistă, primejdia unui nou Katyn planează asupra lumii. Și Republica Moldova nu-i o excepție.”

„Kaczynski a fost ucis de Putin?”,
Radio Vocea Basarabiei, 12 aprilie 2010


„Ca și în cazul Poloniei slave, care, prin fronda ei față de Rusia, periclitează conceptul panslavist, România ortodoxă, prin înregimentarea sa în tabăra occidentală, atentează la fundamentele pravoslavnice ale proiectului „Eurasia”.
În Europa Centrală și de Est, Bucureștiul este la ora actuală cel mai mare os în gât pentru Kremlin. Aderarea sa la NATO și UE a dat peste cap planurile Rusiei pentru sudul continentului, a diminuat influența ei în Bulgaria, Grecia și Serbia, alte state ale fostei Iugoslavii. Oricum ai da, România este un obstacol de netrecut în calea strategiilor geopolitice ale Moscovei.  (…)

Deși Bucureștiul nu a intervenit direct, diplomația și serviciile de inteligență române, în colaborare cu partenerii lor occidentali, au împiedicat coloana a cincea rusă și agenții de influență ai Kremlinului să-și facă de cap în voie și să se simtă în largul lor în Republica Moldova. Ca rezultat, competiția politică de la Chișinău s-a desfășurat anul trecut în condiții relativ normale, fapt care s-a soldat cu înfrângerea comuniștilor și victoria partidelor proeuropene.

În aceste condiții, rușii au astăzi senzația că au pierdut și Balcanii, și spațiul dintre Prut și Nistru din cauza României și de aceea acționează adesea împotriva ei din impuls, din spirit de contradicție şi din nevoia viscerală de răzbunare.

„Războiul secret ruso-român”,
Romanian Global News, 24 August 2010


„Moscova nu degeaba își iese din țâțâni când undeva la Vilnius sau Tallinn sunt demontate statuile sau sunt închise memorialele legate de războiul din anii 1941-1945. Simbolurile URSS sunt un element-cheie de care se folosește propaganda putinistă pentru a menține în fostele teritorii ocupate sau controlate de Kremlin sindromul Stockholm, adică atașamentul victimei pentru călăul care a împilat-o, înfometat-o și deportat-o.”

„De ce așa-zisul „marele război pentru apărarea patriei” nu este războiul nostru”, deschide.md, 6 februarie 2020

***

O politică atlantistă consecventă exclude flirtarea cu Moscova

„Prin 1992-1993, republicile baltice „erau atunci presate și șantajate de Rusia, care încerca astfel să le determine să renunțe la ideea aderării la NATO și UE. Estonia, Letonia și Lituania, însă, nu au cedat. Nu s-au cantonat în defensivă. Dimpotrivă, s-au mobilizat exemplar, au recurs la acțiuni diplomatice ofensive, dejucând în consecință uneltirile Kremlinului care s-a văzut constrâns să se resemneze.”

„Putem învinge doar înaintând, nu retrăgându-ne”,
Jurnal de Chișinău, 30 octombrie 2006


„Chiar dacă nu și-a refăcut măreția de altădată, Moscova încearcă deja să joace pe plan global ca o mare putere mondială. Pentru a slăbi pozițiile inamicului numit NATO sau UE, rușii se căznesc să facă breșe în întăriturile lui, să provoace discordii. Altfel spus, se conduc de principiul „dezbină și guvernează”. Speculând factorul energetic, ei corup unele elite din statele membre ale comunității euroatlantice, încurajându-le disidența față de aliații și camarazii lor de arme. În Franța, Germania, Ungaria, în alte țări europene există destule forțe politice, unele dintre ele aflate la guvernare, care flirtează cu Moscova. Din acest punct de vedere, politica atlantistă consecventă a președintelui polonez Kaczyński sau a celui român Băsescu trezește furia Kremlinului. Tocmai de aceea, Putin profită de orișice ocazie pentru a băga strâmbe împotriva unor astfel de lideri.”

„Maimuța din copac”,
Jurnal de Chișinău, 12 decembrie 2006


„Moscova are nevoie de un adversar de temut în persoana SUA pentru a-și ține în priză propriul popor. Sindromul cetății asediate este singura acoperire a derapajului autoritarist din Federația Rusă.”

„Republica Moldova pe agenda discuțiilor Obama-Medvedev”,
Radio Vocea Basarabiei, 7 iulie 2009


„Dacă în 2003 nu intervenea SUA, Voronin ar fi semnat cu Putin memorandumul Kozak. Dacă în aprilie 2009 nu-și spunea cuvântul Casa Albă, comuniștii aveau să instaureze o dictatură rusească sângeroasă la Chișinău.”

„Obama sau Romney”,
Jurnal de Chișinău, 2 noiembrie 2012


„SUA, spre deosebire de Rusia țaristă sau cea sovietică, nu au rămas în niciun teritoriu ocupat în urma războaielor purtate.”

„Socialismul proștilor pentru Siria și Uniunea Vamală”,
Radio Vocea Basarabiei, 6 septembrie 2013

***

Statutul de neutralitate și-a dovedit ineficiența

„Statutul de neutralitate, de exemplu, și-a dovedit ineficiența. Din contra, evenimentele din Ucraina demonstrează că pretinsa neutralitate face orice țară din fostul bloc sovietic vulnerabilă în fața unei eventuale agresiuni ruse, de aceea poate am avea nevoie de asigurări, de tratate bilaterale, pentru a ne proteja țara.”

Radio Europa Liberă Moldova, 8 aprilie 2014


„Jumătățile de măsură se răzbună în viața politică.”

„O țoapă sub acoperire politică”,
deschide.md,
24 iulie 2017


„Arătam pe la mijlocul lui aprilie 2014 (vedeți aici ) că Moscova folosește Autonomia Găgăuză drept un poligon pentru exersarea unei noi invazii împotriva Ucrainei. Se aștepta doar momentul potrivit pentru a băga la înaintare Comratul. Când linia frontului s-ar fi apropiat de frontierele Republicii Moldova, poligonul ar fi fost lesne transformat de ruși în câmp de luptă.


„Tot atunci atrăgeam atenția asupra faptului că alipirea Crimeii și destabilizarea Ucrainei au început în urma referendumului clandestin din Autonomia Găgăuză de la începutul anului 2014.”

„Privește înapoi cu mânie”,
deschide.md,
4 mai 2018


„Pretinsa neutralitate a Chișinăului e un fenomen desuet. Celebra mișcare de nealiniere a mareșalului Iosip Bronz Tito și-a dat obștescul sfârșit și nimeni nu dă astăzi două parale pe ea.

Elveția este excepția care înfrumusețează regula. Neutralitatea astăzi e o fosilă provincială care nu-ți dă de mâncare, nu te încălzește și nu te apără. Dimpotrivă. Te împinge pe tușa jocului politic internațional. Te coboară la condiția de chibiț silit să urmărească de pe margine spectacolul lumii.

Georgia e invitată să adere la NATO. Au crescut și șansele Ucrainei de a se integra în alianță. Republica Moldova rămâne pe dinafară în bătaia vântului.”

„Summit-ul NATO între interesul național și suficiența provincială”,
deschide.md, 16 iulie 2018


„Nu este populist nici Donald Trump, nici Jaroslaw Kaczyński, oricâte enormități s-ar debita despre ei. Este adevărat că și unul, și altul sunt colerici, spun lucrurilor pe nume, critică oponenții fără menajamente, sfidează corectitudinea politică. Dar tot atât de adevărat este faptul că ambii sunt niște conservatori adevărați și perseverenți care abordează probleme reale desconsiderate de elite, încercând să le soluționeze cu persistență și tenacitate.

Președintele american, de exemplu, a reușit să convingă partenerii din NATO să-și sporească bugetele de apărare. Tot el caută să readucă acasă marile companii americane care au emigrat în Asia. Guvernul de la Varșovia, în ciuda unei campanii internaționale de defăimare, își propune să decomunizeze puterea judecătorească a Poloniei care nu fusese reformată de la căderea totalitarismului roșu încoace.”

„Între doi populiști, Chișinăul trece printre Scila și Caribda”,
deschide.md, 28 mai 2018

***

Transnistria și Republica Moldova – doi vectori geopolitici diametral opuși

„Orișice cedare în fața unui șantaj exercitat de un comando de teroriști sau de o gașcă de separatiști provoacă în cele din urmă o reacție în lanț. Iată de ce democrațiile avansate nu acceptă să coopereze sub nicio formă cu aceste elemente. Poziția intransigentă a Londrei și Madridului, bunăoară, față de grupările extremiste din Irlanda de Nord sau Țara Bascilor este grăitoare în acest sens. Practica internațională dovedește fără putință de tăgadă că până și cele mai mici concesii făcute ultraradicalilor violenți sunt contraproductive. Le dai un deget și ei îți iau mâna toată.” [Această idee, potrivit căreia este greșită menajarea entităților separatiste și teroriste, este valabilă și în cazul dușmanilor geopolitici, precum Rusia și China. – n.n.]

„Lucinschi cedează Transnistria”,
Țara, 13 februarie 1998


„Sincer vorbind, nici nu știu cum să reacționez când unii actori politici se arată încrezători în ceea ce privește soluționarea grabnică a conflictului transnistrean. Lucrurile iau o turnură și mai năstrușnică atunci când aceștia argumentează optimismul prin faptul că sunt bine informați de la prima sursă.

Atitudinea lor îmi amintește de premierul britanic Chamberlain din perioada interbelică. Frapat de Hitler, de întâlnirea față în față cu acesta care a durat nu mai puțin de patru ore, șeful guvernului de la Londra a semnat acordurile de la München din septembrie 1938. Era convins că, acceptând anexarea germană a regiunii Sudete, nu numai că a oprit invadarea întregii Cehoslovacii, ci și a salvat lumea de un război mondial. În realitate, el doar a întărit apetitul führerului pentru expansiune. Un an mai târziu, Germania nazistă, secundată de Rusia sovietică, a dezlănțuit cel de-al Doilea Război Mondial.

În situația noastră, Putin acționează precum Hitler, iar Chișinău și în capitalele europene sunt destui chamberlaini incapabili să învețe lecțiile istoriei. Retorica liderului de la Kremlin despre suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova este pentru propagandă, iar Dmitri Rogozin cu avertismentul său: „Dacă sunteți români – rămâneți pentru Transnistria” este pentru fapte reale.”

„Noul Hitler și chamberlanii lui creduli”,
Jurnal de Chișinău, 15 maitie 2012


„Stânga de la Berlin, și nu numai de acolo, este singura care nu a înțeles ceea ce știu cu exactitate americanii, dar și dreapta europeană. Federalizarea Republicii Moldova ar fi o cale sigură spre legitimarea regiunii separatiste și recunoașterea internațională a enclavei ruse în stânga Nistrului. (…)

Se destramă toate federațiile încropite contra naturii. Împotriva evidențelor. Federalizarea în condițiile noastre ar echivala cu distrugerea Republicii Moldova ca stat democratic și înlocuirea lui cu un conglomerat ruso-moldovenesc, cea ce ar însemna, de fapt, apariția la Prut a celui de-al doilea stat rus. Al clonei regimului lui Putin. Asta vor germanii? Mă îndoiesc.”

„Russian? Davai, do svidania!”,
Jurnal de Chișinău, 29 iunie 2012


„Precizez din capul locului: în viitorul previzibil recuperarea regiunii separatiste nu este fezabilă. Acest lucru trebuie spus pe șleau și fără echivocuri în preajma vizitei cancelarului german la Chișinău.

De două decenii prin părțile noastre bântuie o vrăjeală numită reîntregirea teritorială a Republicii Moldova. Această făcătură generatoare de iluzii puerile este întreținută, din motive diferite, și de Occident, și de Rusia. În realitate, toate discuțiile pe tema așa-zisei probleme transnistrene sunt simple descântece fără niciun suport real. Niște farmece făcute de dragul corectitudinii politice.

Aș vrea să fiu bine înțeles. Transnistria este teritoriul legal și istoric al Republicii Moldova. Spațiul geografic din stânga Nistrului a fost întotdeauna majoritar românesc. Pe vremea domnitorului Duca-vodă, acesta fusese administrat de Principatul Moldovei. Însă ocupația rusească și cea sovietică au lăsat urme adânci, zona fiind supusă de-a lungul deceniilor unei purificări etnice nemiloase. (…)

În aceste împrejurări, pretinsa reîntregire teritorială ar însemna o tentativă de a aduce sub cupola unui singur stat nu românofonii și rusofonii, ci două lumi paralele. Doi vectori geopolitici diametral opuși. În condițiile doctrinei Putin, care aruncă mănușa comunității euro-atlantice și zidește în spațiul post-sovietic Uniunea Euroasiatică, a încerca să unești cele două maluri e ca și cum ți-ai propune să împaci oaia cu lupul sau să amesteci focul din sobă și gazul din balon. (…)

Să nu ni se spună povești că Germania sau UE, pompând bani în Transnistria reunită, îi va converti pe rusofonii de acolo la europenism. Fabulații naive. Acest lucru nu reușește nici măcar în prosperele țări baltice, chit că acestea fac parte din Uniunea Europeană, necum în Republica Moldova.

Astfel stând lucrurile, o eventuală cuplare forțată între teritoriul controlat de autoritățile legale de la Chișinău, pe de o parte, și regiunea secesionistă, pe de alta, s-ar constituit într-un adevărat dezastru pentru ambele maluri. Acest soi de „reîntregire” nu va face altceva decât să toarne gaz în foc.

O soluție rezonabilă ar fi o tutelă internațională de durată asupra malului stâng care să-și propună demilitarizarea și democratizarea treptată a Transnistriei, idee lansată, de altfel, acum câtva timp de cancelarul Angela Merkel. Mă îndoiesc însă că Putin ar accepta un protectorat în care Germania sau UE să fie vioara întâi.”

„O vrăjeală: reintegrarea Transnistriei”,
Jurnal de Chișinău, 14 august 2012


 „Să nu-mi spuneți însă că un gest de condamnare a Kremlinului îl va înfuria pe Putin. Că nu trebuie să repetăm greșeala lui Saakașvili a cărui gură mare ar fi provocat invazia Rusiei din august 2008.

Moscova acționează împotriva noastră pornind de la propriile planuri, nu în funcție de capul plecat sau nu al Chișinăului. Putin n-are nevoie de pretexte ca să te lovească sub centură sau chiar în moalele capului.”

„Referendumul nepedepsit riscă să provoace o reacție în lanț”,
Ziarul Național, 3 februarie 2014


„…pretinsa federalizare pe care o revendică Moscova nu este altceva decât o tentativă de dezmembrare a Republicii Moldova.”

Radio Europa Liberă Moldova, 8 aprilie 2014

***

UE nu are un antidot mai puternic împotriva expansiunii Kremlinului în Republica Moldova decât cetățenia românească

„Așadar, datorită lui Traian Băsescu, Republica Moldova e din nou privită dinspre București drept cel de-al doilea stat românesc. Nu e de mirare că declarațiile sale despre relațiile României cu teritoriul de la est de Prut fac valuri. (…) După ce fosta putere de la București, când venea vorba de Basarabia, a tot scăldat-o, gesturile lui Băsescu par niște piruete politice senzaționale. De bună seamă, cuvintele sale, la o privire superficială, creează impresia că sunt izvorâte nu atât din rațiuni politice, cât din niște impulsuri de moment. Eroare.

Orice s-ar spune, Băsescu e un politician serios și un președinte puternic. (…) Are fler, imaginație, talent oratoric, dar și un acut simț al măsurii.”

„Drumul lui Traian Băsescu la Chișinău”,
Moldova Azi, 17 ianuarie 2005


 „…fapt de netăgăduit că România este acum singura poartă a Europei prin care poate intra Basarabia în lumea bună… azi UE e sinonim cu România.”

„Fii mândru că ești român!”,
Jurnal de Chișinău, 5 ianuarie 2007


„UE nu are un antidot mai puternic împotriva expansiunii Kremlinului în Moldova decât cetățenia românească.”

„Milionul care va opri Rusia”,
Radio Vocea Basarabiei, 25 aprilie 2009


„…Traian Băsescu pune degetul pe rană abordând o serie de probleme extrem de nevralgice. Privite din acest unghi, declarațiile sale, făcute la un dejun de lucru cu ambasadorii țărilor UE, acreditați la București, se constituie poate în cel mai important demers politic românesc de la 1989 încoace.

Pentru prima oară sunt spuse pe șleau niște adevăruri aspre. Referindu-se la Republica Moldova, Băsescu invocă exemplul unificării Germaniei, subliniind că țara sa a fost divizată după cel de-al Doilea Război Mondial. Atâta doar, zice liderul de la București, că „României nu i s-a acordat dreptul de a vorbi de două state, o singură națiune”.

El formulează astfel o revendicare politică. Băsescu cere, de fapt, ca României să i se aplice standardul german. Nici mai mult, nici mai puțin. Inclusiv în ceea ce privește cetățenia. Berlinul le oferă pașapoarte tuturor etnicilor germani care doresc să se repatrieze. Tot astfel, potrivit lui Băsescu, va proceda și Bucureștiul cu etnicii români.”

„Adevărurile lui Băsescu”,
Radio Vocea Basarabiei, 19 mai 2009


„Lansând lozinca „Să ne apărăm patria”, regimul Voronin insinuează, de fapt, că cine-i împotriva lui ar fi nu un concurent politic, ci un dușman al patriei. Guvernarea pretinde astfel un monopol asupra patriotismului și îl folosește ca bâtă pentru țeasta opoziției. Dar și împotriva tuturor celor care au altă opinie decât cea comunistă asupra limbii, istoriei sau unității naționale. (…)

Nu degeaba scriitorul englez din veacul al XVIII-lea, Samuel Johnson, spunea că „patriotismul este ultimul refugiu al lichelei”. Or, patriotismul autentic nu poate fi decretat, așa cum nu poate fi impus cuiva cu forța un sentiment de iubire. Dragoste cu de-a sila nu se poate.

Forțând o ușă deschisă, Voronin și ortacii săi incită „patriotismul” lor ideologizant împotriva patriotismului luminat al celorlalți. Ei opun afecțiunea lor față de Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească prețuirii noastre pentru istoria tuturor românilor, de la Nistru până la Tisa, vorba poetului.

Ei sunt patrioții unui „stat” al familiei Voronin, oligarhic, clientelar, resovietizat, îndoctrinat, izvorât din miturile țariste și stalinist-comuniste. Noi suntem patrioții Republicii Moldova ca cel de-al doilea stat românesc. Patria lor e mică, înghesuită în limitele unor făcături, dogme și prejudecăți de sorginte țaristă și stalinistă. Patria noastră este mare, cuprinzând întreg pământul în care, de-a lungul secolelor, se vorbește și se simte românește.

Altfel nu poate fi. Dacă ne-am lua după obtuzitatea lui Voronin și a tovarășilor săi de drum, am rămâne fără geniul lui Eminescu și Caragiale. Am renunța la moștenirea noastră istorică care, în cea mai mare parte a ei, își are sediul dincolo de Prut.”

„Patriotismul de carton, ultimul refugiu al lichelei”,
Jurnal de Chișinău, 28 iulie 2009


„Bucățile dintr-o țară care au fost colonizate de o putere străină nu produc o cultură nouă, deosebită de cea originară. Și comuniștii din RDG pretindeau că în Germania răsăriteană s-ar fi constituit o altă națiune. Istoria a râs de ei. Așa va proceda ea și cu exponenții moldovenismului vulgar de la noi. Unii dintre aceștia, simțind asta, încep să se dezmeticească. Până și comunistul Stepaniuc a acceptat până la un anumit punct că reprezentanții etniei majoritare de pe ambele maluri ale Prutului sunt frați „de același neam”.”

„A cui e Ziua Unirii?”,
Jurnal de Chișinău, 1 decembrie 2009


„În 1998, Chișinăul, precum bine se știe, era mai aproape ca oricând de o antrenare efectivă în procesul de integrare europeană. Dacă nu ar fi fost debarcat, cu rea-voință, guvernul Sturza, acest lucru ar fi avut sorți de izbândă.

Se știe, de asemenea, că încă la începutul deceniului trecut emisarii europeni îndemnau cu insistență Chișinăul să prindă trenul european al României și Bulgariei. Dacă comuniștii nu ratau atunci această ocazie, Republica Moldova azi s-ar fi numărat cel printre candidații la aderare. Numai că PCRM a dat binelui cu piciorul.

De la 2001 încoace, n-a fost an în care puterea comunistă să nu fie taxată fără menajamente de UE sau alte instituții paneuropene pentru încălcarea drepturilor omului și îngrădirea libertății de exprimare. Numai în 2002, bunăoară, APCE a adoptat două rezoluții în care condamna derapajul antidemocratic din Republica Moldova. Cât privește Parteneriatul Estic, acesta, în ultimii ani de guvernare comunistă, a fost ignorat și chiar obstrucționat de Voronin. Pretinsul curs european al PCRM a fost doar o cursă întinsă Europei.”

„De ce ne încalță Kalman Mizsei?”,
Jurnal de Chișinău, 1 februarie 2011


„Până la urmă, orice sufragiu popular, ca și întreaga luptă politică în Republica Moldova, are o miză geopolitică. Ne place sau nu, așa a fost și așa va fi atâta timp cât va exista primejdia unei revanșe ruse.

Europenizarea, combaterea corupției și lupta pentru o justiție independentă nu pot fi concepute în afara contextului geopolitic, deoarece fără modelul occidental și principiile democrației liberale nu există stat de drept.” („Cine, în afară de Dodon și PSRM, a fost înfrânt la referendum”, deschide.md, 20 noiembrie 2017)

„Ziua de 1 decembrie trebuie să devină o sărbătoare națională cu acte în regulă pentru ambele state românești. Adoptarea ei urmează să facă parte dintr-un proces european de sincronizare politică, economică și legislativă. Vom avea, deci, etaloane și priorități ajustate, o piață și o monedă unică. Dar și o Zi Națională comună.”

„A cui e Ziua Unirii?”,
Jurnal de Chișinău, 1 decembrie 2009


 „Faptul că nu orașele, nu Chișinăul, ci satele votează reîntregirea românească este un mare miracol politic, demonstrând că sondajele din ultimii ani nu mint.” („Ce au de făcut unioniștii ca să nu supere Maica Rusia”, deschide.md, 5 martie 2018)

„Națiunea civică…, ca s-o spunem pe șleau, este o invenție teoretică fără nicio legătură cu practica. Avem de a face cu un enunț abstract și postmodernist al unor cercuri progresiste sau neomarxiste care urmăresc crearea unei utopii cosmopolite și supranaționale debarasate de tradiție și originile creștine ale civilizației occidentale. Națiune, popor, ethnos.

Deși este utilizat în discuțiile politice, termenul „națiune civică” lasă loc de multiple interpretări în toată lumea. Unele state, precum Spania, Italia sau Grecia fac diferența între națiune și popor. Altele, ca Polonia și Slovacia, de exemplu, deși au specificat în Constituție că emană de la națiunea civică, sunt de fapt construite cu precădere pe elementul etnocultural.

Mai pe scurt, „națiune civică”, oricum ai întoarce-o, nu există în realitate. RFG acceptă ideea de „popor” care poate locui nu doar în interiorul granițelor Germaniei, ci și în afara lor, ignorând sintagma „națiune civică”.”

„Alternativa Republicii Moldova: unirea cu România
sau realipirea la Rusia”,

deschide.md, 3 septembrie 2019

***

Autocefalia Bisericii Ucrainene lovește greu în mentalitatea imperială a Moscovei

„Refacerea Scaunului Mitropolitan de la Kiev și ridicarea lui la rang Patriarhal spulberă mitul medieval al celei de-a treia Rome. Odată cu emanciparea Bisericii Ucrainene, își va da obștescul sfârșit și proiectul imperialist al „Lumii Ruse”.

Pierzând Ucraina, Biserica Ortodoxă Rusă scapă din mână nu doar teritorii, lăcașe sfinte și enoriași, ci și o istorie milenară pe care și-o revendică. Creștinarea de acum 1000 de ani a Kievului de către cneazul Vladimir nu mai aparține Rusiei, ci Ucrainei. Autocefalia Bisericii Ucrainene se constituie astfel într-o lovitură grea pentru mentalitatea imperială a Moscovei, riscând să-i provoace o criză existențială.”

„Decizia Patriarhiei de la Constantinopol de a cataloga ca fiind nelegitimă anexarea Mitropoliei de la Kiev în secolul al XVII-lea de către Patriarhatul de la Moscova are valoarea unui precedent care trimite în ilegalitate și Mitropolia Chișinăului afiliată Bisericii Ruse. Cum BORu a pus mâna pe teritoriul canonic al Basarabiei cu sila, profitând de conjunctura politică, dominația ei în Republica Moldova constituie o infracțiune.”

„Precedentul ucrainean trimite în ilegalitate Biserica Rusă din Basarabia. Singura entitate ortodoxă legală la est de Prut este BOR”,
deschide.md, 15 octombrie 2018

”Vine iarna!” Cartea lui Kasparov despre Putin, citită la 7 ani de la apariție

2

Deși cartea despre care voi vorbi a apărut în 2015 (tradusă în românește în 2016, la editura Litera), ea pare a fi scrisă acum, în 2022. Este extrem de actuală, veți vedea!
Dar mai întâi cred că e bine să ne reamintim (unii, probabil, vor afla acum) cine este Gari Kasparov. Un foarte mare campion mondial la șah, născut (cu numele Weinstein, fiind de origine armeană-evreiască, nume pe care și l-a schimbat la 7 ani cu numele mamei, atunci când tatăl său a murit) în 1963, la Baku, RSS Azerbaidjană, pe atunci în componența URSS. A deținut titlul mondial mai întâi între 1985 și 1993 (În 1985 l-a învins în meciul pentru titlul mondial pe rusul Anatoli Karpov, iar apoi și-a păstrat titlul în alte 3 meciuri cu același adversar). Din 1993 a înființat Asociația Șahiștilor Profesioniști (alternativă la Federația Internațională a Șahului – FIDE), menținându-și titlul mondial până în 2000. Deci a fost timp de 15 ani campion mondial. În 2005 s-a retras din șah și a intrat în politică, devenind șeful opoziției la Putin. În 2013 a părăsit Rusia, înțelegând că opoziția la Putin devenise imposibilă din cauza metodelor dictatorialej de limitare drastică a libertăților cetățenești. E stabilit împreună cu familia la New York, dar continuă să fie foarte interesat de situația politică din Rusia. Kasparov e o persoană care a cunoscut atât sistemul comunist sovietic, cât și sistemul putinist din interior. Un om inteligent, informat și care își dorește din suflet ca și în Rusia să învingă democrația.

Cartea lui Kasparov e bine scrisă, conținând multe informații interesante și comentarii pertinente. Este, practic, o istorie condensată (în 316 pagini) a perioadei post-Gorbaciov, adică începând cu pulverizarea URSS. O recomand cu căldură celor care vor să fie informații în privința Rusiei post-URSS.

Pentru acest text am extras doar trei teme, care mi se par a fi cele mai actuale: memorandumul de la Budapesta, ascensiunea lui Putin și atitudinea Occidentului față de Putin. Menționez că toate citatele marcate cu aldine sunt din cartea lui Gari Kasparov.

Memorandumul de la Budapesta

Voi începe cu referirea la un element interesant pentru situația politică actuală, pe care aproape nimeni nu-l menționează. Oare de ce? Kasparov o face. Este vorba despre Memorandumul de la Budapesta, din 1994, prin care Ucraina a renunțat la armele nucleare de pe teritoriul său, fiind transferate către Rusia. Iată detaliile.

De la stânga: președintele rus Boris Elțin, președintele SUA Bill Clinton, Leonid Kucima, președintele Ucrainei și prim-ministrul britanic John Majo, semnează Tratatul de neproliferare în Centrul de Convenții de la Budapesta, Ungaria, luni, 5 decembrie 1994.

În 1994, liderii Rusiei, Ucrainei, Statelor Unite și Marii Britanii au stat alături la o masă foarte lungă, în Ungaria, pentru a semna ceea ce va fi cunoscut ca Memorandumul de la Budapesta privind garanțiile de securitate. Acest scurt document e departe de a fi un tratat cuprinzător sau chiar o garanție de securitate, dar scopul său a fost clar. Prin el, Ucraina, a treia mare putere atomică, renunța la arsenalul său nuclear sub presiunile continue ale Rusiei și SUA. În schimb, președintele ucrainean, Leonid Kucima, dorea o declarație publică din partea lui Clinton, Elțîn și John Major, prin care aceștia se angajau să „respecte independența, suveranitatea și granițele existente ale Ucrainei“ și „să se abțină de la amenințări sau de la folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei“.

Evident, Rusia a încălcat acordul atunci când a invadat și, apoi, a anexat Crimeea, în martie 2014. Ceilalți semnatari nu au reacționat, întrucât documentul nu prevedea vreo măsură punitivă, în cazul violării înțelegerii, singura reacție promisă fiind solicitarea intervenției Consiliului de Securitate al ONU, „dacă Ucraina ar deveni victima unui act de agresiune sau obiectul unei amenințări cu folosirea armelor nucleare“. Când am discutat cu primul președinte ucrainean, Leonid Kravciuk, la Kiev, la finele lui 2004, el era indignat că Statele Unite trădaseră Ucraina în favoarea lui Putin, renegând obligațiile asumate de Clinton la Budapesta. El a declarat că Bill Clinton fusese acela care, mai mult decât Elțîn, exercitase presiuni asupra sa și asupra președinților Kazahstanului și Belarusului pentru a-și preda arsenalele nucleare. Fără îndoială că acesta a fost un scop lăudabil și a însemnat o realizare redutabilă la vremea respectivă. Dar ce se poate spune când, 20 de ani mai târziu, Ucraina este, practic, neputincioasă, în fața mașinăriei de război sprijinite pe focoase nucleare a lui Vladimir Putin, iar Statele Unite își manifestă părerea de rău, deși ar fi trebuit, mai bine, să citească documentul de la Budapesta?

Ce să mai zicem acum, în 2022, când acest tratat nici măcar nu mai este menționat de nimeni! Ca să fie mai clar: Ucraina a fost păcălită în 1994. A renunțat la arsenalul nuclear pentru că SUA și Marea Britanie au asigurat-o că nu va păți nimic din partea Rusiei. Acum, când pățește, nu doar în 2014, ci și în 2022, cele două țări garante au uitat ce au promis! Oare Rusia ar mai invadat Ucraina dacă Zelenski ar fi dispus de arme nucleare?

Ascensiunea lui Putin

Partea cea mai importantă a cărții lui Kasparov se referă la Vladimir Putin. Unele lucruri sunt știute, altele, mai puțin. Voi încerca un scurt rezumat.

Vă mai amintiți, probabil, după ce URSS s-a desființat în 1991, Elțîn a devenit primul președinte al Federației Ruse, preluând practic puterea de la Gorbaciov, al cărui URSS s-a desființat prin separarea succesivă a tuturor părților componente. Trecem rapid peste perioada Elțîn, în care, cu tot sprijinul consistent oferit de Occident, sistemul care a înlocuit pe cel comunist nu a fost cel democratic, ci un simulacru de democrație, în care așa zișii oligarhi aveau puterea economică. Elțîn a avut rolul pozitiv de a împiedica accesul la putere al foștilor comuniști conduși de Ziuganov, dar nu a reușit să înlocuiască sistemul comunist cu unul viabil, de tip occidental. Repet, asta s-a întâmplat cu tot ajutorul substanțial al Vestului, care chiar a închis ochii la realegerea tot mai dificilă (adică fraudată prin diverse metode) a lui Elțîn ca președinte al Rusiei. După cum spune Kasparov:

Opt ani de așa-zise reforme au produs un mic grup de elite uimitor de bogate, în vreme ce un segment uriaș și potențial exploziv al populației Rusiei a rămas în sărăcie. Comunismul a suferit un colaps în Uniunea Sovietică atunci când majoritatea copleșitoare a cetățenilor acesteia au conștientizat cât de groaznic era sistemul pentru bunăstarea lor. Exista pericolul real al unei noi revolte sociale, dacă dificultățile continuau.

În 1999 situația s-a acutizat prin implicarea Rusiei în războiul cu Cecenia. Teroriștii ceceni comiteau atentate cu bombe în orașe rusești și opinia publică cerea o mână forte. În aceste condiții pe 9 august a fost promovat ca prim-ministru Vladimir Putin,

până atunci un membru cvasianonim al staff-ului prezidențial al lui Elțîn, adjunct al Departamentului federal de management al proprietății și membru al echipei de consilieri a primarului din Sankt-Petersburg. Și, mai înainte, fusese ofițer KGB de contrainformații, în Germania de Est, până la căderea Zidului Berlinului… În același timp, Elțîn a anunțat că speră ca Putin să-i succeadă și în funcția de președinte, în 2000, iar Putin a declarat, oficial, că va candida.

În luna septembrie, în Rusia au avut loc o serie de atentate cecene. Lumea cerea pedepse aspre. Pe 22 septembrie, în orașul Riazan, a fost arestat un grup care ascunsese în subsolul unui imobil niște saci în care s-a spus că ar fi fost explozibil. Sau zahăr, au opinat alții. Nu s-a permis o anchetă parlamentară privind cazul de la Riazan, iar cel care a scris mai târziu o carte despre acest incident, fostul ofițer FSB Litvinenko, refugiat la Londra, a fost iradiat mortal în 2006. Coincidență, probabil! Pe 23 septembrie, prim-ministrul Putin a ținut un discurs dur la adresa teroriștilor ceceni, urmată de asedierea orașului cecen Groznîi, practic transformat în ruine. Rusia era salvată de omul providențial Putin, a cărui alegere ca președinte părea o formalitate. Dar ca să devină o certitudine, Elțîn a demisionat pe 31 decembrie, numindu-l drept urmaș pe Putin. Așa că alegerile din mai 2000 au putut doar să consemneze o situație de fapt: Putin, președinte al Rusiei. Am insistat atât de mult cu aceste evenimente pentru că pentru orice lider modul cum a ajuns la putere poate oferi indicii privind evoluția lui ulterioară.

În 2002 a avut loc criza ostaticilor de la teatrul moscovit Dubrovka. După ce teroriștii ceceni eliberaseră deja o mare parte din ostatici, a urmat un asalt teribil, în care prin folosirea gazului de luptă au fost uciși toți cei 40 de ceceni, dar și 130 de ostatici. Putin voia să arate că nu se joacă!

Pe 1 septembrie 2004, separatiștii ceceni au luat peste 1 100 de ostatici la o școală din Osetia de Nord, o regiune rusă din Caucaz, de la granița cu Georgia… Solicitările atacatorilor erau similare celor din 2002: retragerea trupelor rusești din Cecenia și recunoașterea independenței acesteia… Pe 3 septembrie, a treia zi a asediului, două explozii au zguduit sala de sport. … Numărul final a fost de 334 de ostatici uciși, dintre care 186 erau copii. Peste 700 de persoane au fost rănite, multe grav… 

Reprimarea acestor acțiuni teroriste criminale a întărit popularitatea lui Putin, chiar dacă numărul celor omorâți de fiecare dată a fost atât de mare (de notat că, de fiecare dată, ostaticii au murit exclusiv la asaltul executat de trupele lui Putin). În plus, cele trei incidente au reprezentat motive pentru ”strângerea șurubului”, uneori cu promovarea unor măsuri care n-aveau nimic de a face cu lupta anti-teroristă!

Pe de altă parte, dacă voia să preia pe deplin puterea, Putin trebuia să-i învingă pe oligarhii care își întăriseră considerabil influența în cei 8 ani în care Elțîn fusese la conducere. A procedat metodic. S-a îndreptat împotriva celor mai puternici, care au fost alungați din țară (Berezovski, Gusinski, Hodorkovski, ultimul, după 10 ani de închisoare), iar bunurile lor au fost naționalizate. Așa i-a supus total pe ceilalți oligarhi, în paralel înlesnind apariția unor noi oligarhi, care să fie pe deplin ”ai lui”. Toate aceste operații sunt descrise pe larg în cartea lui Kasparov.

Cum presa încă mai dădea semne de viață, atacul care a urmat a fost pentru desființarea presei independente. Toate ziarele, revistele, posturile de radio și TV independente au fost desființate rând pe rând, ajungându-se la controlul total al media. Putin nu avea nevoie de voci independente, mai ales că între timp operația de adormire a vigilenței Vestului (despre care vom vorbi în capitolul următor) era încununată de succes!

Iar persoanele care se opuseseră cel mai vehement (și cu priză la public) regimului Putin au fost pur și simplu lichidate. Kasparov prezintă doar câteva dintre cazurile cele mai cunoscute. Am vorbit deja de Alexander Litvinenko, asasinat la Londra după ce a scris o carte anti-Putin. Anna Politkovskaia, ziaristă de renume, foarte activă în anchetele ei anti-Putin, a fost împușcată mortal în fața locuinței sale din Moscova, pe 7 octombrie 2006 (chiar de ziua lui Putin, ce coincidență!). Cu puțin timp înainte ea declarase public: „Cum de mai sunt vie? Când mă gândesc cu adevărat la asta, mi se pare un miracol“. Boris Nemțov, fost vice-premier din vremea lui Elțîn și un foarte activ militant anti-Putin, a fost împușcat mortal pe stradă, în apropiere de Kremlin, la 27 februarie 2015, pe când pregătea un marș anti-guvernamental. În niciunul dintre cazuri asasinii nu au fost prinși! Ultimul de până acum din listă ar fi trebuit să fie Aleksei Navalnîi, care a fost otrăvit, în august 2020, dar a supraviețuit pentru că, printr-un concurs de împrejurări, a ajuns rapid în Germania. La întoarcerea în Rusia, abia restabilit, a fost arestat și condamnat la ani grei de închisoare. Fără comentarii!

Invadarea Georgiei în 2008 și a Ucrainei în 2014 au fost consecințele politicii criminale a lui Putin, care folosea fără reținere pașaportul în alb dat de Occident! Și așa ajungem la un capitol extrem de sensibil.

Erorile Occidentului în relația cu Putin

Gari Kasparov este de părere că cele mai semnificative apeluri telefonice ale secolului XXI au fost făcute pe 11 și 12 septembrie 2001. Vladimir Putin i-a telefonat în două rânduri lui George W. Bush, după atacurile al-Qaeda de la World Trade Center și Pentagon. A fost primul pas important al lui Putin, prin care l-a fermecat total pe președintele american abia instalat de câteva luni.

Bush Jr. a săvârșit o greșeală cu Putin, punându-și încrederea într-un singur individ, în loc să se bazeze pe instituțiile, politicile și principiile democratice de care Rusia avea atâta nevoie. Occidentul a avut tendința de a găsi o persoană care-i era pe plac sau cu care credea că ar putea colabora și s-a avântat, fără discernământ, în sprijinirea acesteia. Când rezultatele, în mod inevitabil, nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor, era penibil sau imposibil să mai dai înapoi. 

Apoi, indiferent de restrângerea vizibilă a drepturilor omului, asasinatele politice etc. din Rusia lui Putin, Bush Jr. l-a sprijinit total.

Nimic nu a arătat mai mult lipsa voinței de a i se opune lui Putin decât summitul G8 organizat la Sankt-Petersburg, desfășurat între 15 și 17 iulie 2006. 

După șase ani de represiuni care nu stârniseră nici o reacție de condamnare din partea liderilor occidentali, putinismul ajunsese în a doua fază. Când a luat puterea în Rusia, în 2000, întrebarea care se punea era: „Cine este Putin?“ În 2007, întrebarea devenise deja: „Care e natura Rusiei lui Putin?“. Regimul său fusese deosebit de consecvent în toți acești ani și, totuși, liderii străini și presa occidentală încă păreau surprinși de disprețul total manifestat de Putin față de opiniile lor. El avusese nevoie de ajutorul și de susținerea Occidentului cât timp își consolidase puterea în Rusia. Când această misiune a fost îndeplinită, Putin n-a mai avut de ce să pretindă că i-ar păsa de ceea ce gândește restul lumii.

Auzeam, iar și iar, voci indignate: „Oare Putin nu-și dă seama cât de rău se prezintă situația?“ De fiecare dată când un jurnalist rus de marcă era asasinat, când un om de afaceri ostil Kremlinului era întemnițat, când o companie străină era împiedicată să mai investească în Rusia, când demonstranții pro democrație erau bătuți de poliție, când gazele și petrolul erau folosite ca arme politice și când armele și tehnologia nucleară rusească erau vândute unor state ce sponsorizau terorismul, ca Iran și Siria, liderii occidentali se plângeau în cor: „Putin a greșit“. De ce? Spre deosebire de politicienii din țările democrate, lui Putin nu-i pasă cât de rău se prezenta situația, câtă vreme știe că nimeni nu va încerca să îl oprească. Singura imagine de care îi păsa era cea pe care o avea un plan intern, de conducător autoritar, iar ignorarea sfidătoare a plângerilor abia auzite ale liderilor occidentali nu făcea decât să îl ajute în acest sens. 

Guvernarea lui Putin, în timpul perioadei de tranziție de la democrație fragilă la dictatură totală, a fost unică în istorie. A fost parțial oligarhie, beneficiind de serviciile unei mici bande, bine conectate, de conducători bogați. A fost, însă, și un sistem feudal, cu o țară împărțită în fiefuri semiautonome, în care dările feudale erau strânse de la iobagi, care nu aveau drepturi, în vreme ce boiernașii plăteau către boierii mai puternici. Peste toate acestea exista o spoială de democrație, suficient de groasă cât să-i aducă Rusiei pătrunderea în G7 și să țină banii oligarhiei în siguranță, prin băncile occidentale.

Actualitatea cărții 

Cum scopul acestui text este de a vă incita să citiți cartea lui Kasparov, sintetizez aici câteva idei care subliniază cât de actuală este cartea. Și mă refer evident, la invadarea Ucrainei din 2022. Voi cita pur și simplu cele scrise de autor (în 2015, vă reamintesc!). Comentariile sunt inutile!

Când președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, o marionetă a lui Putin, a fugit din țară, după protestul „Euromaidan“ [la sfârșitul lui 2013], prin care se cerea o mai profundă integrare europeană, Putin a profitat de ocazie. Susținând nevoia de a-i proteja pe rușii din Ucraina, mai întâi a ocupat și a anexat Crimeea, apoi a început să incite la violență, prin intermediul „rebelilor“ din estul Ucrainei, susținuți de ruși. Curând, în ciuda afirmațiilor absurde ale Kremlinului, ce pretindeau exact contrariul, trupele rusești, masiv înarmate, au transformat conflictul într-o veritabilă invazie. 

… Putin a declanșat războiul cu Ucraina, în 2014. Potrivit propagandei Kremlinului, noul guvern democratic de la Kiev e plin de fasciști și de naziști, așa cum este catalogat oricine care e declarat dușman de către Rusia, aceasta trebuind să intervină spre a-i proteja nu doar pe etnicii ruși, ci și pe sărmanii evrei! În replică, Asociația Organizațiilor și Comunităților Evreiești din Ucraina a răspuns printr-o scrisoare deschisă, susținând că afirmațiile președintelui Putin, cu privire la ascensiunea antisemitismului în țara lor, „nu corespund realității“ și „ar putea confunda Ucraina cu Rusia, unde organizațiile evreiești au înregistrat, într-adevăr, o creștere a antisemitismului, în ultimul an“. Ucraina a avut, de altfel, o rată mai scăzută a incidentelor antisemite decât aproape oricare altă țară din Europa unde există statistici în acest sens, inclusiv decât Franța și Germania. De asemenea, poveștile despre oligarhii evrei care „conduceau Ucraina“ au făcut parte tot din războiul informatic declanșat de Kremlin, aparent în încercarea de a-i provoca pe confrații slavi din Ucraina să se ridice împotriva lor sau, poate, să-l lase pe Putin să o facă. Aceste acuzații perfide au dus la apariția unui banc bun, pe care l-am auzit când am vizitat Ucraina, în decembrie 2014. Un rus se uită la știri și îl sună, panicat, pe prietenul lui evreu din Ucraina: „Moise, e adevărat că țara voastră a fost cucerită de fasciști și ultranaționaliști?“ „Da“, îi răspunde prietenul, „sinagoga noastră e plină de ei!“ 

Un argument popular, dar eronat, e de a sugera că intervenția împotriva agresiunii ar putea duce la al Treilea Război Mondial sau chiar la un holocaust nuclear. Dimpotrivă, singurul mod în care actuala criză va escalada va fi dacă Putin nu se va confrunta cu o amenințare copleșitoare la adresa puterii sale, singurul lucru care îl preocupă. Dacă lui Putin i se permite să meargă din victorie în victorie, eliminând orice fel de opoziție pe plan intern și cucerind teritorii și influență în afară, riscul unui război total crește dramatic. Adolf Hitler nu a atacat Polonia în 1939 fiindcă Aliații s-au ridicat în apărarea Cehoslovaciei, ci tocmai fiindcă nu au făcut-o. Hitler nu a pătruns în Sudetenland fiindcă lumea a protestat vehement față de Anschlussul austriac, ci tocmai fiindcă riposta a fost atât de slabă. Doar după ce au fost obținute, atât de simplu, toate aceste prime triumfuri împotriva unei opoziții atât de slabe din partea democrațiilor occidentale, a dobândit și el o încredere în sine care avea să se dovedească exagerată. 

Nu putem ști sigur, în nici un fel, ce s-ar întâmpla dacă națiunile lumii libere, conduse de Statele Unite și de NATO, l-ar înfrunta pe Putin în Ucraina. Putem fi, însă, convinși că o asemenea acțiune va fi, în cele din urmă, necesară și că va solicita mai multe resurse, mai multe sacrificii și mai multe vieți pierdute, cu fiecare zi care trece. Putin, ca orice dictator dinaintea lui, devine tot mai încrezător în forțele proprii, văzând că nimeni nu-l înfruntă. Fiecare pas pe care-l poate trâmbița ca pe un succes, în fața poporului rus, îl face pe Putin și mai greu de dat jos de la putere și îi sporește îndrăzneala de a realiza alți pași, și mai agresivi. 

Aș adăuga doar atât. Acuzațiile din 2014 se repetă și acum. Și sunt chiar mai ridicole, pentru că actualul președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, este de origine evreiască! Dar Putin nu se împiedică de așa ceva. A spus în 2014 că acolo sunt fasciști, așa rămâne!

În loc de încheiere

Întrebarea pe care o ai pe buze după ce citești această carte este: ”Ce-i de făcut?” Soluția propusă de Gari Kasparov devine evidentă din citatele care urmează.

Așa cum spunea Ronald Reagan în faimosul lui discurs din 1964, numit „E momentul să alegem“, nu avem de ales între pace și război, ci între a lupta și a capitula. Trebuie să alegem. Nu trebuie să ne predăm. Trebuie să luptăm folosind imensele resurse ale lumii libere, de la valorile morale la stimulentele economice, acțiunea militară rămânând ultima variantă. 

Războiul Rece a fost câștigat nu doar prin superioritate militară și economică, ci și prin valorile pe care eu, un fost cetățean sovietic, le numesc, fără nici o ironie, „valori americane tradiționale“, adoptate și de tot blocul vestic. Nu putem rezolva problemele globalizării cu aceleași instrumente legale și economice care le-au creat. Avem nevoie de cadre noi, bazate pe moralitate, pentru a înfrunta dictaturile din Rusia și China, acum, când ele au devenit o parte atât de pregnantă a lumii noastre globalizate. Ne trebuie alte alianțe pentru a combate rețelele teroriste fără granițe, care folosesc, împotriva noastră, chiar tehnologia creată de noi. Aceste cadre și alianțe trebuie fundamentate pe principii morale, singura armă pe care dușmanii democrației nu o pot egala. Faptul e și mai evident în condițiile în care acești dușmani posedă arme nucleare, făcând confruntarea militară inimaginabil de primejdioasă. 

Orice răceală politică survenită între Washington și Moscova sau Beijing este rapid criticată de ambele părți, ca o potențială „întoarcere la Războiul Rece“. Folosirea acestui clișeu, astăzi, pare o ironie, având în vedere că modalitatea în care a fost dus și câștigat Războiul Rece a fost uitată, și nu urmată. În loc să ținem seama de principiile binelui și răului și de valorile universale ale drepturilor omului și ale vieții umane, avem conflicte, repoziționări și echivalențe morale. Altfel spus, împăciuitorism sub alt nume. Lumea are nevoie de o nouă alianță bazată pe o Magna Carta globală, o declarație a drepturilor fundamentale pe care toți oamenii să le respecte. Națiunile care prețuiesc libertatea individuală controlează, astăzi, cea mai mare parte a resurselor planetei și dețin cea mai importantă putere militară. Dacă aceste națiuni s-ar uni și ar refuza să mai menajeze regimurile totalitare și pe sponsorii teroriștilor, integritatea și influența lor ar fi irezistibile. 

Deci soluția CORECTĂ văzută de Kasparov este ”întoarcerea la valorile americane tradiționale”. Ei, și aici începem să avem o problemă! Pentru că aceste valori s-au cam modificat din 2014 încoace (e singurul lucru pe care Kasparov nu a putut să-l prevadă). Cele tradiționale sunt acum practic date la o parte de noua administrație Biden-Harris și înlocuite cu altele, despre care eu personal m-am pronunțat deja și nu o voi face din nou aici. E suficient să spun că aceste noi valori, globaliste, să le zicem, nu pot fi impuse cu nici un chip unor țări din Europa de Est. Mai mult, fluturarea lor nu face decât să îndepărteze populațiile est-europene de Occident și să le facă permeabile pentru propaganda putinistă deșănțată. Rezultă că problema începe să fie în Vest, nu în Est. Acolo e nevoie de o revenire rapidă la normalitate! Așteptăm cu speranțe alegerile ”mid-term” de la finele lui 2022! Abia apoi putinismul va putea fi înfruntat așa cum trebuie, de fapt, cum a fost între 2016 și 2020, când a stat mult mai cuminte decât acum! Oare de ce?

Anca Cernea: Să nu mai menajăm Rusia, să nu permitem ca Ucraina să fie lăsată de izbeliște pe mâna rușilor

0

O parte din vină pentru invazia rusească din Ucraina o au politicienii occidentali, care au permis Rusiei să-și facă de cap, neluând în serios semnele și argumentele că Moscova reprezintă un pericol pentru democrație și lumea liberă. Partidul Lege și Justiție (PiS) din Polonia a manifestat o atitudine dreaptă și fermă în ce privește politica externă. Acest subiect a fost abordat de către Costin Andrieș și Anca Cernea în cadrul discuțiilor ILD de pe 19 martie.

Anca Cernea a dat explicații detaliate despre problemele geopolitice curente și rădăcinile acestora. Prezentăm mai jos mai multe dintre ideile exprimate în emisiune:

Polish, Slovenian, Czech Prime Ministers visit Kyiv

Vizita la Kiev a celor trei premieri – primul ministrul Poloniei, Mateusz Morawiecki, însoțit de vicepremierul Jarosław Kaczyński, primul ministru al Cehiei, Petr Fiala, și primul ministru al Sloveniei, Ivan Janša. Este extrem de importantă vizita lor la Kiev, pentru că arată solidaritatea țărilor europene cu ucrainenii care se luptă eroic și se apără de invazia rusească. Această vizită spală obrazul Europei în întregimea ei pentru că partea occidentală a Europei s-a comportat rușinos în contextul invaziei rusești. Ceea ce face acum Rusia în Ucraina nici măcar război nu e, e terorism de stat.”

“Vizita lui Jarosław Kaczyński la Kiev reia într-un mod simbolic ceea ce s-a întâmplat la Tbilisi în 2008, când tot din inițiativă poloneză președintele de atunci al Poloniei, Lech Kaczyński, fratele lui Jarosław Kaczyński, a condus la Kiev delegația a cinci state din regiune, fiind vorba de Polonia, țările baltice și Ucraina. Practic ei au salvat atunci Georgia de invazia rusească. Astăzi la Kiev lucrurile sunt mult mai periculoase, pentru că orașul e sub bombardament, rușii încearcă să-l încercuiască, n-au reușit s-o facă până acum în mod eficient, dar vizita sa la Kiev a fost extrem de expusă la risc. Puteau să moară toți. Asta arată, sublinia un jurnalist polonez, stofa acestor lideri. Și dacă ne uităm puțin la trecutul lor ne putem da seama de ce ei și nu alții, de ce nu un Macron sau un Scholtz au mers la Kiev în aceste vremuri și de ce nu e posibil ca astfel de politicieni să facă un gest de asemenea anvengură și de ce de exemplu Morawiecki poate.”

Kornel Morawiecki, tatăl premierului Mateusz Morawiecki, cu steagul Solidarității Luptătoare

“Atât frații Kaczyński, cât și Morawiecki sunt legați de mișcarea anticomunistă Solidaritatea din anii ’80 din Polonia. Morawiecki era foarte tânăr, însă este fiul legendarului lider al Solidarității Luptătoare, care avea sediul la Wrocław și care a fost cea mai eficientă aripă a Solidarității. Acești oameni reușeau practic să-și bată joc de Securitate, aveau informatori care știau tot timpul ce se întâmplă acolo, reușeau să intercepteze comunicațiile securiștilor, făceau acte false, făceau niște lucruri de foarte îndrăznețe. Cel mai important, comuniștii n-au reușit să-i penetreze, n-au reușit să intre până în nucleul apropiat al lui Cornel Morawiecki, tatăl premierului actual și liderul acelei mișcări. În condițiile astea a crescut Morawiecki. E un om care a trecut prin încercări, a fost arestat. Vorbesc acum de curaj. Și primul ministru al Cehiei este un om care a fost implicat în mișcări de opoziție anticomunistă în anii ’80. Ivan Janša, premierul sloven, la rândul lui, deși provine din marxism, astea sunt păcatele tinereții care demult au fost ispășite întrucât el la un moment dat a devenit disident în fosta Iugoslavie și a făcut și închisoare.”

“E important că nu permitem ca Ucraina să fie lăsată de izbeliște pe mâna rușilor. Dacă lucrurile ar fi fost altfel, dacă astăzi la Varșovia ar fi fost la putere cei pe care acum îi laudă presa românească, mass-media din toate părțile, dacă astăzi era la guvernare Tusk în Polonia, deja demult Ucraina era terminată, nu ar fi beneficiat de niciun fel de suport, de niciun fel de ajutor, pentru că lucrurile erau deja pecetluite, se discutaseră deja la masa aia lungă, a lui Putin, între Putin și Scholz, între Putin și Macron, și în niciun caz nu ar fi îndrăznit să iasă din râu. În 2014, Platforma Civică era la putere în Polonia și ministru de Externe era Sikorski și n-au făcut nimic. Sikorski s-a dus pe vremea Maidanului la Kiev să se afle în treabă și marea sa contribuție la istoria acelei epoci este că i-a amenințat pe cei care protestau pe Maidan că vor muri toți dacă nu acceptă condițiile care îl favorizau pe Ianukovici. Tot Platforma a presat Ucraina să accepte condițiile care atunci se negociaseră între Germania și Rusia. Platforma era foarte legată de Germania și, după cum au dezvăluit niște fondatori ai Platformei, încă de la originea ei a primit sprijin fundamental și semnificativ de la CDU. Era aservită total Germaniei, iar Germania era aservită Rusiei.”

“În 2008, Lech Kaczyński a salvat Georgia. În 2010, a murit la Smolensk, când avionul în care era președintele Poloniei și încă 96 de membri ai delegației care îl însoțeau pe președinte s-a prăbușit de la o înălțime de 15 metri și s-a împrăștiat în 60 de mii de fragmente. Ancheta a fost lăsată de către Tusk și guvernul de atunci al Poloniei pe mâna rușilor, iar rușii au tras concluzia că avionul a fost distrus de faptul că a fost lovit de un mesteacăn, dându-se de înțeles că piloții nu au făcut ce a trebuit pe motiv că liderii de acolo ar fi insistat să aterizeze, deși era ceață. Concluzia a fost că Kaczyński e de vină. Foarte interesant, imediat, deja minute, vorbim de 15-20 de minute după prăbușirea avionului și au murit toți membrii delegației – fapt curios, cum de niciunul nu a supraviețuit unei prăbușiri de la 15 m – am asistat la un val seismic, deci toată presa mondială a început să dea deja explicația, în condițiile în care în mod obișnuit ca să tragi concluziile despre cauzele unui accident aviatic îți trebuie luni, cel puțin săptămâni ca să te apropii de o ipoteză cât de cât mai plauzibilă. Presa rusească, și după, cea mondială, avea deja explicația. Punctul principal de comunicare era acesta, că a fost vorba de exces de zel, că piloții erau incompetenți.”

“Această vizită la Kiev nu a fost deloc pe placul Rusiei. Fostul vice-premier Rogozin a făcut o postare în care i s-a adresat lui Kaczyński: „Ne vedem la Smolensk”. A șters-o după câteva ore. Deci aici este un argument foarte puternic și foarte recent ca toată complexitatea tragediei de la Smolensk să fie reluată și să fie studiată, pentru că chiar și cei care până acum negau, văd că nu mai au cum să închidă ochii la ce criminal e Putin și de ce este în stare. Dacă este în stare de asemenea lucruri sub ochii noștri, nu cred că avem de ce să ne îndoim că era în stare și în 2010.”

La 10 ani de la Smolensk, Polonia cere din nou Rusiei returnarea epavei avionului prăbuşit - ILD

“Un episod despre care se știe mai puțin în România: în toamna lui 2010, la șase luni după cazul Smolensk, Jarosław Kaczyński a scris o scrisoare deschisă ambasadorilor țărilor occidentale. Scrisoarea e și ea profetică. Se compară cu discursul pe care l-a ținut Lech Kaczyński la Tbilisi, atunci când a spus că dacă acum permitem ca Rusia să ocupe Georgia, mâine urmează Ucraina, iar poimâine – țările baltice și poate Polonia. Acum toată lumea citează aceste cuvinte. Atunci 80% din presă își bătea joc. Revenind la scrisoarea lui Kaczyński, acesta a scris o scrisoare în care a profețit ceea ce se întâmplă acum exact sub ochii noștri. A amintit că adevărata garanție de securitate a Europei este alianța cu Statele Unite și a afirmat că Polonia trebuie să fie în strânsă alianță în primul rând cu Statele Unite și în al doilea rând cu ceilalți aliați din Europa care trebuie la rândul lor să țină cont de importanța acestei legături transatlantice. Alt lucru extrem de important a fost că a avertizat împotriva Rusiei și împotriva acestei dependențe pe care liderii vest-europeni tot încercau s-o creeze și s-o consolideze în raport cu Rusia, mai ales când vorbim de import de petrol, de gaze, de hidrocarburi, pentru că în principiu Rusia nu produce altceva. În istoria recentă au fost niște voci care au spus lucrurile astea și repede le-au sărit în cap tot felul de caraghioși și de proști și de cozi de topor din presă, pentru că presa mondială e plină de cârtițe rusești.”

“Partidul Lege și Justiție (PiS), fondat de Jarosław Kaczyński, aflat la putere în Polonia din 2015 încoace, a schimbat istoria. Tot ce au făcut de la începutul invaziei, toate demersurile diplomatice, telefoanele la Biden date de președintele Duda, vizitele la Kiev, la Londra, la Berlin și la alte capitale făcute de Mateus Morawiecki au mișcat lucrurile, nu pentru că l-a convins de Scholz, pentru că se pare că mare lucru n-a obținut când a vorbit cu el direct, ci că a mobilizat opinia publică și acest fapt l-a mișcat pe Scholz.”

“Să nu ne mai prostim în media românească, pentru că aliații noștri de care avem nevoie sunt în acest moment Statele Unite, și aici mai aproape, Polonia. Nu e Germania, nu e Franța, pentru că vedem cum se comportă.”

În ce privește criza migranților de la granița belaruso-polonă, acei indivizi care încercau și încă mai încearcă să intre în Polonia aveau telefoane cu filme cu decapitări ale Statului Islamic, adică erau teroriști și oameni extrem de periculoși pe care dacă i-ar fi primit în țară, Polonia era acum în haos.”

Belgian Prime Minister Guy Verhofstadt (L) meets Russian President Vladimir Putin in the presidential residence of Novo-Ogaryovo outside Moscow March 2, 2007. REUTERS/Ivan Sekretarev/Pool (RUSSIA Stock Photo - Alamy
Guy Verhofstadt cu Putin, 2007

“Verhovstadt, pe vremea când era prim-ministru al Belgiei, zicea că Gazprom e o firmă ca toate celelalte și îl făcea putinist pe Kaczyński. Așa ceva e de nivel Rogozin sau de Lavrov, care zicea „noi n-am invadat Ucraina și n-o să invadăm nicio țară”. A scăzut și nivelul politicienilor europeni. Aceștia sunt în mare măsură condiționați de la Moscova. Rusia, cu toată societatea, economia și armata ei decăzută, are totuși putere prin aceste paiațe pe care le teleghidează în toată lumea și mai ales în capitale mari, în Europa și peste ocean.”

Cum dependența Europei de gazul rusesc a finanțat războiul Rusiei împotriva Ucrainei (The Irish Times) - ILD

“În ce privește Germania, sunt niște lucruri despre care nu s-a prea vorbit. De Schröder știm că – e prea neobrăzată chestia ca să nu o observăm – după ce a terminat cu funcția de cancelar s-a dus să fie consilier la Gazprom, asta e o formă de a primi bani pe nimic, un fel de a cumpăra un om. El e și acum la Gazprom, n-am auzit să fi plecat. E interesant ce a ieșit acum la iveală – că Schröder în tot acest timp, practic începând din 2005 și până în ziua de astăzi, a fost angajat consilier și la Regierungssprecher, un concern media foarte important în Europa, cu titluri în tot felul de țări; în Polonia are două sau trei dintre gazețele cele mai turbate anti-PiS. Problema se pune așa: rușii ascultă de Schröder sau ei de ruși? Aș spune că Schröder ascultă de ruși și probabil îi asculta de pe vremea când era cancelar. Și cei de la Regierungssprecher ce făceau cu Schröder? Adică, Schröder îi consilia. Adică, cel puțin prin asta, dacă nu și prin alte căi, influența rusească în media europeană e extrem de importantă.”

Ciprian Apetrei: Prima zi fara Angela Merkel, probabil este cel mai supra-evaluat politician din istoria recenta a Europei - ILD

“Merkel nu s-a dus la Gazprom. E mult mai subtilă. Merkel e născută în RDG și a fost încă din copilărie în niște cercuri care erau înțesate de informatori Stasi. Tatăl ei era pastor, un pastor care a fugit din RFG în RDG. Era numit „Pastorul roșu”. Așa i se spunea. În casa lui practic s-au perindat tot felul de oameni politici care mai târziu au fost implicați în tranziția din RDG. Și Merkel, când era încă foarte tânără, în momentul tranziției din RDG, a făcut parte la un moment dat dintr-o formațiune care cerea ca Germania să nu se unească și să se construiască un socialism democratic. Deci ea era pe o linie de tip Iliescu, un fel de „socialism cu față umană”. A apărut și o carte scrisă de Lachmann și Reuth, doi jurnaliști, „Prima viață a Angelei Merkel”, care a fost bestseller. Ea nu a reacționat, nu i-a dat în judecată, dar lucrurile care rezultă din carte pun pe gânduri.

Noi știm că Stasi era o instituție extrem de eficientă și omniprezentă, iar societatea RDG era extrem de permeabilă pentru astfel de chestii, că veniseră direct din nazism și neamțul este în general înclinat să fie obedient și cooperant. Deci, Stasi s-a bucurat și de sprijinul numeroșilor turnători din societate. Și atunci într-un astfel de mediu în care „pastorul roșu”, care a venit din RFG în RDG, încă la început, în anii ’50, când alții mureau ca să treacă granița înapoi, și aici nu putem să nu ne punem problema „Dar chiar Stasi n-a pătruns până acolo?”. Și mai este și împletirea organică dintre Stasi și KGB, și tot felul de schimburi de tineret, că Angela Merkel era om de știință, a făcut fizica, a participat la olimpiade; tot timpul se circula în Rusia. Știe rusa foarte bine. Politica pe care Merkel a dus-o în ultimii mulți ani a dus la o dependență mare față de Rusia. Germanii aveau alternative: aveau minele de cărbuni, aveau centrale nucleare, le-au închis, au refuzat să primească gaz din surse alternative, de exemplu din Azerbaidjan, au vrut din Rusia. Și sub Schröder, și sub Merkel la fel s-a mers. Au dat Europa la ruși. Merkel este cea care a făcut trecerea pe ecologie; acest pretext ecologic a fost folosit de ruși. Este notoriu că organizațiile ecologice din lumea întreagă au fost folosite de ruși ca să saboteze orice alt proiect energetic în afară de importul de la ei. Merkel a închis centralele atomice și a mers pe această linie ca să lege Germania de furnizarea de hidrocarburi din Rusia.”

“În ce privește criza migrației din 2015, când Merkel a deschis…, practic și-a bătut joc de toate tratatele, a încălcat toate tratatele și a chemat imigranți în umăr foarte mare din Orientul Mijlociu, imigranți care, mai ales având în vedere amintirea recentă a lucrurilor care s-au întâmplat la granița dintre Belarus și Polonia – acum putem să afirmăm cu și mai mare aplomb că era vorba de război hibrid. În vremea aceea, rușii făceau carpet bombing în Siria, făceau să fie cât mai mulți refugiați care să vină către Europa; a fost o modalitate hibridă de a slăbi societățile occidentale. La noi, Constantin Degeratu a vorbit despre acest subiect. Această situație a fost profețită de Ilarionov, cu luni înainte, cam prin decembrie 2014, acesta a zis că tocmai în inima Europei vor apărea niște probleme islamiste, care să distragă atenția de la ce fac rușii în Ucraina.”

Petre M. Iancu: Împăciutorismul școlii "realiste" occidentale îi întărește lui Putin impresia că vestul e slab, divizat și înfricoșat - ILD

“Actualul cancelar Scholz are de asemenea un trecut, despre care a scris pe blogul său istoricul german, Hubertus Knabe, informații preluate de puține surse mass-media. Knabe a fost directorul unui muzeu care s-a ocupat de istoria RDG și de crimele Stasi și, în general, ale comunismului din RDG. Istoricul are un articol destul de recent despre tinerețea lui Scholz. Potrivit acestuia, Scholz, ca tânăr SPD-ist, formațiune politică pe care acum o reprezintă în funcția de cancelar – partid socialist pe față, în care oamenii își spun „tovarășe” (chiar și acum, dacă ne uităm pe YouTube la congresele lor, vedem că își spun „tovarășe”). SPD-ul din Germania Federală a fost un partid de stânga care s-a manifestat mereu prin antiamericanism și s-a împotrivit instalării de rachete americane în Europa. La orice mișcare a NATO, ieșeau în stradă și făceau miting pentru pace și dezarmare unilaterală a Occidentului. Scholz și-a petrecut tinerețea ca tânăr SPD-ist, făcând astfel de lucruri, luptând practic împotriva NATO, potrivit lui Hubertus Knabe. Mai interesant, Scholz vizita foarte des RDG-ul. Era în orice weekend la punctul de trecere de frontieră dintre cele două Berlinuri și se întâlnea cu liderii est-germani.”

“S-a discutat despre posibilitatea ca Franța să furnizeze mistrale Rusiei. Acest lucru a fost aprobat atât de președintele Hollande, cât și și președintele Macron. Din fericire, lucrurile sau oprit pentru că au insistat americanii. Mulțumită acestui fapt, acum mistralele nu pot fi folosite împotriva ucrainenilor. Nu același lucru s-a întâmplat cu alte tipuri de echipamente militare pe care Franța le-a furnizat în pofida sancțiunilor. În 2014, puteau să oprească această furnizare, dar n-au oprit-o, livrările fiind stopate abia recent. Aceste echipamente sunt acum pe tancuri, elicoptere, avioane de vânătoare etc., fiind utilizate în invazia din Ucraina. Așa se întâmplă când toate avertismentele sunt ignorate. Aceste arme sunt cumpărate cu banii pe care occidentalii le-au plătit rușilor pentru gazul de care depind, dar de care puteau să nu depindă.”

“Actorii nu sunt doar Rusia și Ucraina. Crimele pe care rușii le săvârșesc acum în Ucraina au loc pentru că Occidentul a permis Rusiei să se obrăznicească.”

“În contextul invaziei din Ucraina și a venirii refugiaților ucraineni în țară, vedem că există în societatea românească un mare potențial de bunătate și de solidaritate.”

“Având în vedere istoria dezinformării și manipulării, există riscul încercării de a-i discredita pe refugiații ucraineni pentru a-i face pe români să nu mai fie solidari cu ei.”

“Trebuie să ieșim din logica că trebuie să menajăm Rusia din frică de ea, pentru că mereu va găsi pretexte pentru a-și face de cap.”

Emisiunea ILD, din 19 martie 2022

Puteți urmări principalele subiecte ale discuții de la minutele:

0:30: Vizita celor trei premieri – ai Poloniei, Cehiei și Sloveniei, la Kiev

6:15: Diferențe de abordare a geopoliticii de către partidele politice poloneze

8:35: Tragedia aviatică de la Smolensk din 2010

16:55: Dependența Europei de Rusia

21:05: Profeția lui Jarosław Kaczyński din 2010

24:05: Rolul pozitiv al Partidului Lege și Justiție (PiS) din Polonia în istoria recentă

29:40: Problema migranților de la frontiera belaruso-polonă

38:55: Influența rusă asupra politicienilor occidentali. Cazul Germaniei

48:15: Criza migrației din 2015, islamismul și războiul hibrid dus de Rusia

50:14: Merkel și subminarea creștin-democrației

1:01:10: Vânzarea de arme Rusiei de către francezi

1:06:11: Despre refugiații ucraineni

1:14:25: A nu se menaja Rusia din frică

Lista Rușinii – în plin război, europarlamentarii din România sprijină atacurile împotriva Poloniei

2

Polonia este cel mai apropiat aliat al României din NATO în regiune și țara care ajută cel mai mult, în aceste zile, diplomatic, militar, umanitar, Ucraina, vecina noastră comună, invadată de ruși.

Este limpede că, fără implicarea polonezilor, Europa, condusă de Germania, ar fi închis ochii, așteptând ca rușii să-și termine treaba, ca să-și poată relua în liniște afacerile cu Moscova. Iar rușii nu ar fi avut de ce să se oprească la Ucraina – vedeți spiciul lui Putin dinainte de invazie, ce vreți mai clar, nu e vorba de Ucraina, Putin zicea acolo că vrea toată Europa de Est și nu se îndoia că Occidentul va ceda șantajului.

Socotelile rușilor au fost stricate de rezistența eroică a ucrainenilor și de eficiența polonezilor în a mobiliza în sprijinul Ucrainei întreaga lume civilizată. Dacă la Varșovia acum ar fi guvernat oamenii nemților, în frunte cu Tusk, ucrainenii nu ar fi primit acest ajutor, Vestul s-ar fi uitat în altă parte, cum a făcut, de exemplu, în 2014, când cu ocupația Crimeei.

Iar noi poate ne-am fi pomenit deja cu rușii la Prut. Gândiți-vă bine, nu e un scenariu SF.

În această situație, în loc să-i mulțumească lui Dumnezeu că există Kaczynski, Morawiecki și PiS (partidul conservator, Lege și Dreptate), că poporul polonez a produs astfel de oameni politici și i-a ales să guverneze, ce fac europarlamentarii din România?

În loc să-i sprijine cât pot de mult, sau măcar să nu îi saboteze, lovesc în polonezi! Cer Comisiei Europene să-i lase fără fondurile pentru reconstrucție post-COVID! Votul a avut loc în 9 martie, la nici două săptămâni de când rușii au început să semene moarte și distrugere în țara vecinilor noștri, amenințând că urmează la rând toată Europa de Est.

Iată rezoluția în românește. Nu e prima dată când europarlamentarii din România votează împotriva aliaților noștri polonezi (așa fac constant din 2015, de când în Polonia guvernează conservatorii, care nu convin nici Rusiei, nici Germaniei, așadar sunt înfierați ritual în PE în fiecare săptămână).

Dar acum MEP din România se alătură acestui linșaj în vreme de război. Este evident că prin asta, ei lovesc direct în interesele vitale ale României, țara care i-a trimis să huzurească la Bruxelles. De aceea, așa cum vedeți, eu folosesc formula „europarlamentarii din România”, și nu „europarlamentarii români”.

Ce sunt acești indivizi?

Se pune din nou întrebarea clasică: Ce sunt acești indivizi? Cozi de topor sau idioți utili? Vremurile par să se precipite, Rusia e în cădere liberă, Germania își dă pe față tot mai clar rușinoasa complicitate cu Imperiul Răului, și, cine știe, poate ajungem mai curând decât ne așteptam să documentăm răspunsul exact la această întrebare pentru fiecare dintre acești MEP în parte.

Până una, alta, îi cunoaștem după roade, care sunt aceleași, indiferent că unii ascultă de nemți, alții direct de ruși, că unii sunt mai degrabă proști și incompetenți, alții mai degrabă nesimțiți, și se duc la vot ca oile, neavând habar pentru ce ridică sau nu copita în PE, dar bucurându-se din plin de traiul pe vătrai asociat statutului de MEP. (E drept, au avut multă treabă în acea zi, au mai votat tot felul de documente importante, despre soarta bateriilor uzate, despre gender-mainstreaming, nu-și vedeau capul de rezoluții, doar nu putem să le cerem să citească tot ce votează!)

Iată lista rușinii.

Carmen AVRAM S&D Romania Loyal
Adrian-Dragoş BENEA S&D Romania Loyal
Vasile BLAGA EPP Romania Loyal
Ioan-Rareş BOGDAN EPP Romania Loyal
Vlad-Marius BOTOŞ REG Romania Loyal
Daniel BUDA EPP Romania Loyal
Cristian-Silviu BUŞOI EPP Romania Loyal
Traian BĂSESCU EPP Romania Loyal
Dacian CIOLOŞ REG Romania Loyal
Tudor CIUHODARU S&D Romania Loyal
Corina CREȚU S&D Romania Loyal
Gheorghe FALCĂ EPP Romania Loyal
Vlad GHEORGHE REG Romania Loyal
Maria GRAPINI S&D Romania Loyal
Mircea-Gheorghe HAVA EPP Romania Loyal
Claudiu MANDA S&D Romania Loyal
Marian-Jean MARINESCU EPP Romania Loyal
Alin MITUȚA REG Romania Loyal
Dan-Ştefan MOTREANU EPP Romania Loyal
Siegfried MUREŞAN EPP Romania Loyal
Victor NEGRESCU S&D Romania Loyal
Dan NICA S&D Romania Didn’t vote
Gheorghe-Vlad NISTOR EPP Romania Loyal
Rovana PLUMB S&D Romania Loyal
Dragoş PÎSLARU REG Romania Loyal
Ramona STRUGARIU REG Romania Loyal
Cristian TERHEŞ ECR Romania Loyal
Eugen TOMAC EPP Romania Loyal
Dragoş TUDORACHE REG Romania Loyal
Mihai TUDOSE S&D Romania Loyal
Loránt VINCZE EPP Romania Rebel
Iuliu WINKLER EPP Romania Rebel
Nicolae ŞTEFĂNUȚĂ REG Romania Loyal

Eu zic să nu vă bucurați de un votuleț împotrivă și unul de abținere din partea unor MEP de la UDMR – nu cred că înseamnă altceva decât că ei țin cu Orban din Ungaria, omul lui Putin, care e și el atacat de aceeași rezoluție (dar fiți liniștiți, Orban se va descurcă, pentru că are o cu totul altă relație cu Germania decât polonezii).

Cu atât mai puțin e cazul să vă bucurați de votulețul lui Terheș, el are altă misiune, pentru care trebuie să pară că ajută Polonia – deși individul a fost lansat ca lider antivaccinist și promovat intens de ruși prin Sputnik, aceiași ruși care consideră că Polonia este „hiena Europei” și trebuie „denazificată” (cf. unui sondaj recent, 75,5% dintre ruși consideră că Rusia ar trebui să invadeze și Polonia).

Textul rezoluției este o îngrămădire de minciuni nerușinate și de aberații, în mare acuzând Polonia de încălcare a normelor „statului de drept” – în special prin reforma justiției din această țară, reformă despre care am scris de atâtea ori pe ILD și care are ca scop curățarea ei de elefanții din vremea comunismului.

Europarlamentarii polonezi au explicat foarte concret în ce constă reforma și soluțiile adoptate în cadrul acesteia, soluții care nu diferă cu nimic de sistemele de justiție din alte state membre UE. Dar nimeni nu-i ascultă. Când au loc discuții directe, devine cât se poate de evident că acuzatorii habar n-au de fapt de situația concretă din Polonia. Unde erau MEP din România când aveau loc aceste dezbateri? Probabil că la shopping.

Din nou, Polonia este înfierată în această rezoluție pentru că Tribunalul ei Constituțional a pronunțat acea hotărâre care afirmă că în această țară Constituția are prioritate față de legislația UE – când Curtea Constituțională a Germaniei a dat o hotărâre care avea fix același conținut, era ok, Germania are voie!.

Tot în rezoluția votată la 9 martie de aproape toți MEP din România, vine vorba și de „atacuri împotriva migranților” comise de către polonezi.

E greu de închipuit o nerușinare mai mare, în condițiile în care, la data votului, deja Polonia primise câteva sute de mii de refugiați din Ucraina, acum numărul acestora depășind două milioane.

Omenirea întreagă privește și nu-i vine să-și creadă ochilor, cum o țară de mai puțin de 40 de milioane de locuitori primește cu brațele deschise un număr atât de mare de refugiați, într-un timp atât de scurt – și o face într-o organizare perfectă, în care se implică nu doar instituțiile Statului, ci și Biserica, nenumărate ordine călugărești și milioane de cetățeni privați, de familii, care, practic, i-au luat pe ucraineni în casele lor.

Un val de imigranți de asemenea proporții ar crea o criză umanitară chiar și într-o supraputere mondială, ca America! Iată că în Polonia asta nu s-a întâmplat.

În același timp, încă din vara trecută, Polonia se confruntă cu un atac hibrid la granița sa de est cu Belarus, unde în continuare Putin și Lukașenko încearcă să introducă falși „refugiați” – majoritatea bărbați tineri, cu un comportament violent, mulți dintre ei identificați ca fiind legați de rețele teroriste islamiste și de serviciile rusești; dacă Polonia nu ar fi reacționat cu fermitate, respingând aceste tentative, acum țara era deja teatrul unor atentate, de natură să o destabilizaze.

Să ne amintim cum UE i-a plătit lui Erdogan sume colosale ca acesta să nu dea drumul în Europa valurilor de imigranți din Orientul Mijlociu (6 milioane de Euro cf. Acordului din 2016, apoi încă 3,5 milioane în 2021).

Să ne amintim cum Merkel, deși pe ultima sută de metri a mandatului ei de cancelar, deși nu o rugase nimeni să se bage, deși nu se consultase cu polonezii, care erau direct vizați de operațiunea migranților hibrizi, l-a sunat pe Lukașenko, spărgând cu această ocazie izolarea în care acesta se găsea din cauza abuzurilor criminale pe care le săvârșise împotriva propriei societăți, și i-a promis acestui Ceaușescu de la Minsk ajutor financiar! Ca să se descurce cu problema celor 2.000 de „migranți” pe care polonezii nu îi lăsau să treacă granița ilegal! Altfel spus, Lukașenko s-a mai ales și cu un premiu, în loc să i se dea peste bot! Un premiu de multe sute de mii de Euro din partea UE!

Vorba lui Olavo de Carvalho, mai lipsește să desenez explicația, iar apoi să explic desenul!

Acțiunile Germaniei împotriva Poloniei favorizează Rusia

E cineva care nu a priceput până acum ce se urmărește prin rezoluția de la 9 martie?! Că e vorba ca Polonia să fie tocmai acum lăsată fără banii care i se cuvin din fondul de reconstrucție post-COVID? E cineva care nu a priceput până acum că acțiunile Germaniei, prin instituțiile UE, împotriva Poloniei, favorizează Rusia?!

Ca să vin în sprijinul sinapselor șovăitoare, adaug o declarație recentă a fostei ambasadoare a SUA la Varșovia, Georgette Mosbacher:

Este timpul să o spunem cu voce tare – în privința „problemelor cu statul de drept”, o mare parte din ceea ce a ajuns în Occident a fost rezultatul dezinformarii rusești. Atât UE, cât și America au acceptat-o ​​fără critici. (…) Cred că Poloniei i se cuvin scuze. Din partea UE și SUA. Ați fost mai înțelepți decât noi în multe privințe.

În timp ce militarii români și polonezi se pregătesc împreună în strânsă colaborare în cadrul NATO, în timp guvernele țărilor noastre se întrunesc în ședințe comune, iar Președintele Klaus Iohannis se întâlnește cu Președintele Andrzej Duda ca să se sfătuiască în privința atitudinii ce trebuie adoptată față de agresiunea Rusiei în Ucraina, Polonia și România fiind cele mai mari țări NATO de pe flancul estic, europarlamentarii din partidul lui Iohannis, PNL, se alătură sforăriilor ruso-germane din PE, menite să lovească în partidul lui Duda, care e la putere acum în Polonia! Iar PSD, alt partid din coaliția aflată la guvernare în România, nu doar se alătură prin vot, s-a numărat chiar printre inițiatorii rezoluției, prin Maria Grapini!

Ziceți și voi, cititorilor, dacă mai putem aici să ținem cont de prezumția de prostie, sau trebuie să aplicăm mai degrabă observația lui Joseph McCarthy, cum că prostia, dacă e numai prostie, nu ar trebui să fie chiar atât de perfect direcționată și țintită…

Serviciile ce or fi zicând? Sau le-a scăpat și acest fenomen?

Victor Rădulescu Pogoneanu – o mărturie care aşteaptă să iasă din Închisoarea Tăcerii

0

Ca pe vremea ţarilor şi a lui Roller, ruşii de azi ştiu că eroii şi istoria naţională sunt esenţiale pentru păstrarea fiinţei unui popor şi îşi instruiesc răspândacii să pângărească amintirea celor care pot deveni modele de patriotism. Un astfel de model este Victor Rădulescu-Pogoneanu, care şi-a dat viaţa pentru România în urmă cu 60 de ani. Acum, când Moscova râvneşte din nou la Estul european şi contestă apartenenţa lui la civilizaţie, noi toţi, începând cu liderii ţării, Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Bogdan Aurescu ş.a., trebuie să urmăm exemplul lui Pogoneanu şi să vorbim de mărturia lui, amintind compatrioţilor noştri şi străinilor cu ce preţ uriaş de sânge nevinovat a plătit România ieşirea de sub cizma mujicilor şi revenirea în Europa.

Am asistat deunăzi la dialogul unor doamne putiniste. Erau de acord că Putin „ştie ceva”, „că nu de prost a intrat în Ucraina”, că în sudul Ucrainei sunt nazişti, care antrenează copii, cu centuri cu explozibili şi toate alea, că Victoria Nuland e vârâtă în chestia cu armele biologice din Ucraina, dovadă fiind figura ei şi felul în care vorbeşte.Una dintre ele a concluzionat că noi, ăştia din est, polonezii, bulgarii, românii, nu suntem făcuţi pentru democraţie, că nouă ne trebuie un dictator. Doamna nu ştia cum s-au împotrivit polonezii tiraniilor de-a lungul secolelor, că au făcut pentru căderea comunismului mai mult decât toţi esticii la un loc şi că Polonia a avut prima constituţie din Europa, tolerantă faţă de minorităţile naţionale şi religioase, mult înainte de Germania sau Franţa. De asemenea, trecea uşor cu vederea milioanele de est-europeni, între care foarte mulţi români, care au fost omorâţi de cizma rusească. Dânsa are şi o apreciere specială pentru Ion Antonescu şi legionari.

Nu este întâmplătoare simultaneitatea dintre dispreţul pentru sângele vărsat de nevinovaţi şi simpatia pentru Putin, legionari şi Ion Antonescu – un Ion Antonescu, care nu a existat niciodată, dur şi totodată protector, carismatic şi popular, adulat de militari, amic al legionarilor, care ar fi ajuns la un armistiţiu foarte favorabil cu ruşii dacă echipa lui Grigore Niculescu-Buzeşti nu ar fi împiedicat o înţelegere salutară între Mareşal şi Stalin, care ar fi scăpat ţara de comunism!!

Aceste clişee au fost vânturate constant în ultimii treizeci de ani. Un caz tipic e al lui Ion Cristoiu, care azi îl justifică pe Putin şi îndeamnă la neîncredere în autorităţi şi ieri rostogolea tezele istorice ale războiului informaţional rus. Ziaristul lansat la Scânteia Tineretului, care în anii ’90 descoperea „găina care face pui vii”, devenise prin 2000 expert în neo-Mareşalul de care vorbeam mai sus şi îi terfelea pe funcţionarii români din Ministerul Afacerilor Străine (MAS), numindu-i „băieţii deştepţi”, „golănaşi” şi „trădători sadea”. Vorbea de Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu şi alţi diplomaţi remarcabili, admişi în MAS în urma unor concursuri foarte riguroase, în care candidaţii erau examinaţi personal de Nicolae Titulescu, şi care reuşiseră să câştige încrederea celor mai importanţi lideri români, pentru că se dovediseră patrioţi şi buni profesionişti  (iar Cristoiu nu ar fi vrednic nici să le cureţe pantofii).

Mari maeştri în rescrierea istoriei, ruşii ştiu că 23 august 1944 este o dată extrem de importantă în istoria României şi vor ca memoria Regelui, a lui Maniu şi a celor din jurul lui Gr. N.-Buzeşti să fie mânjită. Ştiu că patrioţii români şi nu ruşii au fost adevăraţii antifascişti, care au scos ţara din tabăra germană şi totdată au împiedicat URSS să impună dictatura proletară pe loc, în august 1944. Ştiu şi că tot aceşti buni români au spus lumii adevărul despre expansionismul sovietic şi s-au împotrivit barbariei comuniste după ce Stalin şi slugile lui au confiscat ţara.

Ca pe vremea ţarilor şi a lui Roller, ruşii de azi ştiu că eroii şi istoria naţională sunt esenţiale pentru păstrarea fiinţei unui popor şi îşi instruiesc răspândacii să pângărească amintirea celor care pot deveni modele de patriotism. Un astfel de model este Victor Rădulescu-Pogoneanu, care şi-a dat viaţa pentru România acum 60 de ani. Acum, când Moscova râvneşte din nou la Estul european şi contestă apartenenţa lui la civilizaţie, noi toţi, începând cu liderii ţării, Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Bogdan Aurescu ş.a., trebuie să urmăm exemplul lui Pogoneanu şi să vorbim de mărturia lui, amintind compatrioţilor noştri şi străinilor cu ce preţ uriaş de sânge nevinovat a plătit România ieşirea de sub cizma mujicilor şi revenirea în Europa.

“Drumul către adevărata iubire are şi hârtoape.”
– Proverb occidental

“Dacă nu m-ar iubi, nu m-ar bate.”
– Proverb rus

“Vom lupta pentru pace până când nu va mai rămâne piatră peste piatră”
– Proverb sovietic
(Alexander Zinoviev, Homo Sovieticus)

Caricatură engleză din 1904

Victor Rădulescu-Pogoneanu (1910-1962) s-a născut într-o familie de intelectuali distinşi. Tatăl, Ion Rădulescu Pogoneanu, a fost membru corespondent al Academiei şi împreună cu soţia sa, Elena, cu Simion Mehedinţi şi Iacob Negruzzi, a fost executor testamentar al moştenirii literare a lui Titu Maiorescu.

Ion Rădulescu-Pogoneanu a studiat filosofia şi literele, fiind doctor în filosofie al universităţii din Leipzig, cu o teză despre Vasile Conta. A predat la liceele Mihai Viteazu şi Sfântul Sava din Bucureşti, a publicat , între altele, ediţii critice ale operelor lui Titu Maiorescu şi numeroase articole în Convorbiri Literare (unde era membru al comitetului de redacţie), în Arhiva Română, Flamura, etc. A fost apropiat de Dimitrie Gusti, pe care l-a precedat la catedra de Sociologie, Etică şi Estetică a Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitatea din Bucureşti. Soţia lui, Elena Rădulescu-Pogoneanu, profesoară de română şi franceză, a fost o directoare de prestigiu a Şcolii Centrale din Bucureşti. A publicat un volum de referinţă despre viaţa lui Vasile Alecsandri şi mai multe manuale de franceză şi română (care se mai găsesc uneori în anticariate).

La Şcoala lui Dimitrie Gusti

Victor a fost al treilea copil al soţilor Rădulescu-Pogoneanu, după Anina, profesoară remarcabilă de filosofie, şi Titus, funcţionar în MAS şi apoi la Naţiunile Unite. A studiat dreptul, filosofia şi sociologia şi a activat un timp alături de Dimitrie Gusti, de care s-a despărţit oarecum devreme, în termeni amicali. Prof. Gusti voia ca cei care participă la cercetările lui să fie toţi benevoli, cu sau fără experienţă, în timp ce V. R.-Pogoneanu considera că e necesar ca profesorul să formeze specialişti remuneraţi, ce puteau fi asistaţi şi de voluntari.

La Şcoala lui Gusti, Victor Rădulescu-Pogoneanu (Pichi, Piki, Pick) era apropiat de Octavian Neamţu, Brutus Coste, care a ales şi el cariera diplomatică, şi Anton Golopenţia. Ernest Bernea şi alţii îi vedeau ca „filoenglezi, … oameni dotaţi, foarte informaţi, capabili să facă cercetare ştiinţifică”. Apropierea dintre cei patru este vizibilă şi în corespondenţa lui Anton Golopenţia. Doamna Sanda Golopenţia, fiica sociologului, care s-a ocupat de publicarea şi prezentarea scrisorilor, remarca o trăsătură definitorie a lui Pichi: „era însuflețit și echilibrat de o contagioasă credință în prietenie”, stimulându-i şi pe alţii, de exemplu, să scrie împreună câteva rânduri către prietenii comuni aflaţi în străinătate.

În octombrie 2017, în cadrul Conferinţei “Şcoala Gustiană după 23 august 1944. Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul communist”, Conf. Univ. Dr. Florin Sora a făcut o prezentare a personalităţii şi activităţii lui V. R.-Pogoneanu la Şcoala lui Gusti. Din păcate, tocmai această lucrare lipseşte din volumul publicat în urma evenimentului.

După despărţirea de Gusti, în 1934, a fost admis la MAS, unde a lucrat la Direcţia Politică, dirijând secţiile Balcanică, Europa Centrală, Occidentală şi Orientală. A participat în 1937 la Conferinţele Micii Antante şi Antantei Balcanice. A fost secretar de legaţie la Berlin (1938-1940) şi la Stockholm (1941-1943), după care a funcţionat în administraţia centrală, la dispoziţia Secretarului General şi apoi ca Director Adjunct al Cabinetului şi Cifrului, ajungând la gradul de consilier de legaţie. După 23 august 1944, a fost Directorul Cabinetului şi Cifrului şi, scurt timp, al Presei şi Informaţiilor.

Începuturile acţiunilor pentru ieşirea României din tabăra germană

La Direcţia Cabinetului şi Cifrului, Victor Rădulescu-Pogoneanu a contribuit, foarte eficient şi discret, la eforturile diplomatice care au dus la ieşirea României din războiul alături de Hitler. Alături de Grigore Niculescu-Buzesti şi Camil Demetrescu a participat la conceperea şi organizarea tehnică a negocierilor secrete cu anglo-americanii şi Uniunea Sovietică.
Sarcinile lui Pogoneanu au fost extrem de dificile. Pregătirea negocierilor a fost foarte complexă şi deseori periculoasă, necesitând adaptări permanente, în urma repetatelor înrăutăţiri ale situaţiei. De asemenea, munca la cifrarea şi descifrarea telegramelor era deosebit de greoaie, consumatoare de timp şi energie, deşi trebuie spus că sistemul de cifrare ales s-a dovedit a fi foarte sigur şi nu a fost spart niciodată. În plus, Pogoneanu a fost implicat şi în analiza opţiunilor de ieşire din războiul împotriva Aliaţilor şi în informarea responsabililor ţărănişti şi liberali şi a Casei Regale cu privire la situaţia politică. Când a devenit urgentă schimbarea poziţiei României, a susţinut în faţa Regelui şi a Reginei opinia lui Grigore Niculescu-Buzeşti, care credea că armistiţiul trebuie să fie încheiat atunci când se va ivi momentul potrivit, chiar fără Ion Antonescu, pe care îl bănuia, pe bună dreptate, că nu va accepta până la urmă să facă pasul decisiv.

Un rezumat al acţiunilor la care Victor Rădulescu-Pogoneanu a participat direct este prezentat în declaraţia sa din 2 decembrie 1961, dată la închisoarea Râmnicu Sărat. În acest text, obligatoriu pentru orice român care ştie să citească, Pogoneanu indică anii 1942-1943 ca punct de plecare al eforturilor pentru ieşirea României din Axă, mai precis după Stalingrad, când „se arătase clar şi pentru unii, cel puţin, din membri Guvernului (în primul rând pentru Mihai Antonescu) că nu putea fi vorba ca Germania să mai câştige războiul”.

Eforturile de scoatere a ţării din tabăra germană au fost iniţiate de preşedintele PNŢ Iuliu Maniu, care stabilit legături cu britanicii, fiind convins de la bun început că nemţii vor pierde războiul. Lui i s-a alăturat ulterior PNL.

Regele Mihai a dat primul semnal de schimbare a politicii României la începutul anului 1943, cu prilejul discursurilor de Anul Nou, când Suveranul a afirmat că România urmăreşte în război numai ce este al ei. Regele nu a atins temele ideologice ale lui Ion Antonescu şi nici nu a folosit formula „război sfânt”, pentru a arăta astfel ”dorinţa României de a ieşi din războiul în care fusese târâtă şi de a contribui la restabilirea unor raporturi paşnice – cu respectul drepturilor şi intereselor Ţării noastre” (detalii în articolul „Ce a făcut Iuliu Maniu la 22, 23 şi 24 august 1944, nota (ii)). Implicarea Regelui a dat greutate acţiunilor începute de Maniu şi altor iniţiative. S-au folosit astfel mai bine contactele disponibile şi s-au stabilit legături între Palat, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi diplomaţii şi militarii care voiau să scoată ţara din impas (Ion de Mocioni Styrcea, Gr. N.-Buzeşti şi echipa din MAS, generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi alţii).

După cum aminteşte Pogoneanu, în august 1943, Grigore Niculescu-Buzeşti, care contribuise la redactarea discursurilor Regelui, a dat şi el un interviu în presa suedeză „prin care, în calitatea lui de înalt funcţionar al Ministerului român de Externe (care era atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi codirector al Afacerilor Economice), a dat expresie dorinţei României de a ieşi din război de îndată ce i s-ar asigura respectul drepturilor şi intereselor ei vitale… Declaraţiunile publice ale lui Gr. N.-Buzeşti au fost imediat remarcate şi comentate la postul de radio de la Londra, în timp ce Legaţiunea Germaniei la Bucureşti îşi exprima nemulţumirea şi surprinderea printr-un demers pe lângă Guvernul român”.

Iniţiative ale Ministerului Afacerilor Străine pentru desprinderea României de Axă

Mihai Antonescu a încercat, fără succes, să unească unele forţe mici şi mijlocii din Axă pentru a determina negocieri de pace cu Aliaţii. Având relaţii apropiate cu ministrul [ambasadorul] Italiei, Renato Bova Scoppa, voia să îndepărteze Italia de Ungaria şi să creeze o alianţă de popoare latine (Italia, Franţa, Spania, România şi Portugalia) care să lupte împotriva Reichului. La începutul lui 1943, M. Antonescu, prin Bova Scoppa, a propus ca Italia să înceapă să negocieze o pace cu Aliaţii pentru ţările europene care erau alături de Reich. Galeazzo Ciano, ministrul de externe al Italiei, era receptiv la acest plan. Mussolini a considerat planul prematur şi l-a ţinut „la sertar” până când nu a mai fost aplicabil. Între timp, Aliaţii fixaseră deja la Casablanca (ianuarie 1943) capitularea necondiţionată drept condiţie a armistiţiului şi obligaţia celor trei aliaţi de a se informa între ei cu privire la orice negocieri cu ţările inamice.

Totodată, România a intensificat contactele cu Turcia, care rămăsese neutră, şi a făcut eforturi ca Aliaţii să concretizeze ideea unei debarcări în Balcani. Înainte de bătălia de la Stalingrad, Stalin ceruse sprijin prin Balcani şi Churchill l-ar fi acceptat. Turcia, a cărei implicare era necesară, nu a dorit să găzduiască baze britanice şi a evitat intrarea în război pe motiv că nu este pregătită. Ulterior, Stalin nu a mai vrut să audă de anglo-americani în Balcani şi F. D. Roosevelt (care era înconjurat de oameni conectaţi cu Moscova) a respins iniţiativa, pentru a nu risipi eforturile. Cu toate acestea, Churchill a continuat să creadă că o acţiune militară în Balcani ar fi fost utila şi ar fi ajutat eforturile Aliaţilor din alte zone.

Pogoneanu menţionează şi că, între altele, Mihai Antonescu a iniţiat discuţii între Prof. V. Pella şi  Allen Dulles, diplomatul, avocatul, viitorul director al CIA şi totodată fratele diplomatului american John Foster Dulles, şi între diplomatul Raoul Bossy şi un diplomat sovietic (prin comunistul ceh, Václav Kopecký ) şi că, de asemenea, a solicitat concursul lui Grigore Gafencu  pentru negocieri cu ruşii.

Trimiterea lui Alexandru Cretzianu la Ankara

În septembrie 1943, Mihai Antonescu l-a rechemat în activitate pe diplomatul Alexandru Cretzianu şi i-a solicitat să plece la Ankara, pentru a începe negocieri cu Aliaţii. Cretzianu părăsise MAS în 1941, pentru că, între altele, se împotrivise continuării războiului dincolo de Nistru şi anexării Transnistriei. Ministrul de externe nu i-a cerut să sprijine politica guvernului, ci să acţioneze conform conştiinţei sale.

La scurt timp după plecarea lui Cretzianu, ataşatul militar american la Ankara s-a interesat, prin ataşatului militar român, Colonelul Teodorescu, „ce atitudine ar lua Guvernul român în eventualitatea unei debarcări aliate în Balcani, cu direcţia Sofia”. Autorităţile române au dat un răspuns favorabil, însă au fost curând informate că nu mai era valabilă chestiunea. Comentând acest episod, V. R.-Pogoneanu precizează că: „propunerea lui W. Churchill, înscrisă pe ordinea de zi a Conferinţei de la Teheran [nov.-dec. 1943], de a se proceda la o debarcare aliată în Balcani, fusese părăsită în faţa opunerii sovietice (determinată de raţiuni politice de sens exact contrar raţiunilor britanice) şi a celei americane (întemeiată, pe cât se poate, pe considerente tehnico-militare şi determinate de o eroare politică majoră) – se poate pune întrebarea dacă demersul Ataşatului militar american de la Ankara nu a însemnat cumva un şiretlic de război. Într-adevăr, în această ipoteză, Aliaţii îşi vor fi închipuit că Guvernul român va comunica Germaniei intenţiunea aliată de debarcare în Balcani, iar Germania se va înşela astfel cu privire la adevăratele planuri militare aliate, adică la apropiata debarcare în Occident. Dacă această ipoteză s-ar adeveri, ea ar marca una din cele mai grave erori de perspectivă din partea Occidentalilor în faza decisivă a celui de al Doilea Război Mondial şi, în mod corespunzător, unul din cele mai importante succese politice sovietice din aceiaşi fază”. Nu ştim dacă a fost „şiretlic de război”, dar eroare de perspectivă a fost, după cum putem vedea chiar în aceste zile.

În urma contactelor din Turcia, autorităţile române au hotărât mutarea a 48.000 de evrei din Transnistria în interiorul României.

Întrevederi şi schimburi de mesaje cu ministrul SUA la Madrid

În toamna 1943, Mihai Antonescu l-a trimis pe diplomatul Camil Demetrescu curier la Lisabona – o altă capitală neutră importantă. La legaţia noastră de la Lisabona se afla la post Brutus Coste, anglofil, prieten cu Pogoneanu şi Demetrescu, care a participat la acţiunea lor.

În drumul de întoarcere spre casă, Demetrescu s-a oprit la Madrid, unde colegul său, Scarlat Grigoriu, l-a informat că a apărut posibilitatea de a-l contacta pe ministrul SUA printr-un ziarist american (Henderson) şi i-a dat cheia de descifrare pentru a continua comunicarea pe această temă, dacă va fi cazul.

Mihai Antonescu a fost încântat de perspectiva care se deschidea. A urmat un schimb de telegrame în care ministrul american în Spania, Prof. Carlton Hayes, a transmis că „a) Statele Unite au interes pentru menţinerea echilibrului european, să prevină pătrunderea sovietică în Europa din timp b) că lucrul acesta mai poate fi îndeplinit pe Nistru c) dar că pentru a fi îndeplinit în aceste condiţiuni, românii nu trebuie să-şi mistuie armata în Rusia pentru interese rău înţelese şi că d) armata română de circa un milion de oameni trebuie să constituie un element real de echilibru în Balcani şi ar fi un element real de baraj; (parcă a vorbit şi de armatele unor vecini, dar nu-mi amintesc deloc precis). Precis îmi amintesc însă că a pomenit şi de armata turcă echivalentă cu a noastră, şi care ar fi putut servi şi ea la acel baraj. Precizez: baraj diplomatic, socotit eficient, dar că în acest scop este necesară, e) capitularea necondiţionată, efectivă şi imediată (nici o clipă nu a fost vorba ca aceasta să aibă loc numai faţă de aliaţii vestici, cu excluderea Rusiei)” (Camil Demetrescu, Note Relatări, Editura Univers Enciclopedic, 2001 , pag 187-201). Hayes era republican, însă se pare că avea o relaţie personală bună cu F. D. Roosevelt, care era democrat.

La sfârşitul lui 1943, Mihai Antonescu l-a trimis din nou pe Camil Demetrescu la Lisabona şi i-a dat instrucţiuni ca, la trecerea prin Madrid, să îi explice ministrului american „dramatica situaţie” în care se afla ţara în acel moment (i).

La 21 decembrie 1943, relatează Demetrescu, a avut loc la Madrid întâlnirea cu ambasadorul Hayes, căruia i s-a comunicat că România acceptă capitularea imediată şi necondiţionată „în faţa celor trei aliaţi (repet niciodată nu a fost vorba numai de anglo-saxoni. Este un neadevăr)” şi a adăugat, conform instrucţiunilor MAS, că „pentru a se face această capitulare efectivă, operatorie, în faţa pericolului reacţiunii totale germane” este necesară „debarcarea în Balcani spre România şi deschiderea Strâmtorilor de către Turcia. Până la urmă, măcar una dintre ele”. Documentul capitulării urma să fie trimis prin ministrul turc de externe. La plecare, emisarul României a „propus guvernului american o bază militară navală pe coasta română”. Legătura cu Madridul nu a continuat, pentru că nu se mai punea problema debarcării în Balcani şi pentru că începuseră negocieri pe alte căi.

Negocieri la Stockholm

După semnalele venite din România legate de intenţia de schimbare a politicii ţării, începând de la sfârşitul anului 1943 au avut loc şi contacte între emisarii MAS de la Stockholm şi ruşi. Guvernul român a cunoscut astfel condiţiile pe care le-ar pune URSS în eventualitatea unui armistiţiu: părăsirea taberei germane şi lupta împotriva lui Hitler alături de anglo-americani şi ruşi; acceptarea frontierei stabilite ca urmare a Pactului semnat la Moscova între Stalin şi Hitler în 1939 şi a ultimatumului sovietic din iunie 1940; despăgubiliri de război; eliberarea prizonierilor. Ruşii au sugerat ca anglo-americanii să nu fie informaţi de negocieri şi au sondat opinia românilor referitor la revenirea Regelui Carol al II-lea sau la un guvern condus de Petru Groza sau Prof. Petre Constantinescu-Iaşi, un militant comunist.

În aprilie 1944, Frederic Nanu, ministrul român în Suedia, a comunicat la MAS că a obţinut, unele ameliorări la condiţiile de mai sus: „1. România să nu fie obligată a declara război Germaniei decât dacă aceasta nu ar accepta să îşi retragă paşnic trupele de pe teritoriul român într-un termen de 15 zile; 2. să se lase, în teritoriul român, o zonă liberă de orice trupe străine, zonă în care să rezide Guvernul ţării;3. să se ţină seama, în fixarea cifrei reparaţiilor de război, de greaua situaţie economică a României”.

Veaceslav Molotov 1941): “România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştiţi prea bine că după deslegarea problemei Basarabiei nu mai aveam nici o pretenţie împotriva României. Am declarat în mai multe rând uri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă.” Serghei Lavrov (2022): „Nu plănuim să atacăm alte țări. Nu am atacat nici Ucraina.”

În acea perioadă a făcut vâlvă o declaraţie a lui Molotov, pe care mulţi au crezut-o semnificativă. Pumnul diplomatic al lui Stalin, precizează Pogoneanu, afirmase că „URSS nu înţelegea nici să ameninţe independenţa României, nici să determine schimbarea regimului ei politic şi social. Presa, posturile de radio şi dacă nu mă înşel şi reprezentanţi ai Guvernelor englez şi american au subliniat de îndată importanţa declaraţiei Molotov, pe care înţelegeau în felul acesta să o confirme şi să o sprijine spre a încuraja ieşirea României din tabăra germană. La rândul său, Ministrul de Externe german, von Ribbentrop, făcea declaraţiuni publice, arătând nesinceritatea declaraţiei Molotov”.

Ticăloşia comuniştilor

Comuniştii nu au recunoscut integritatea teritorială a României şi l-au urât pe Iuliu Maniu înainte de 23 august 1944. În momentele dramatice din vara 1944, prioritatea lor nu era interesul ţării sau combaterea fascismului, ci confiscarea puterii indiferent de costuri. Victor Rădulescu-Pogoneanu relatează câteva exemple care arată că reaua voinţă a PCdR, programată şi conştientă, era îndreptată mai ales împotriva lui Iuliu Maniu.

I. „După constituirea Opoziţiei Unite şi spre a evita participarea ce doreau să aibă comuniştii la acţiunea de ieşire a României din război, Iuliu Maniu, declarându-se în principiu în totul favorabil acestei participări, a cerut însă ca în prealabil să se cadă de acord asupra unui program comun, din care primul punct ar fi fost restabilirea integrităţii teritoriale a României în graniţele ei dinainte de cel de al doilea război mondial. În felul acesta era însă implicată problema teritorială din relaţiunile româno-ruse, în privinţa căreia partidul comunist nu înţelegea să adere la punctul de vedere al partidelor istorice, şi în consecință acordul era făcut imposibil. Mai târziu, când faţă de pătrunderea armatelor sovietice în teritoriul român s-a născut temerea ca un guvern pur comunist să fie instalat la Iaşi, participarea comunistă n-a mai putut fi ocolită şi astfel s-a constituit Blocul Naţional Democratic. În sânul acestui organism comuniştii au fost admişi a reprezenta şi Frontul Plugarilor prezidat de Petru Groza, partidul radical-ţărănesc al lui Mihai D. Ralea şi Uniunea Patriotică prezidată de P. Constantinescu-Iaşi; aceasta întrucât partidele istorice n-au acceptat grupările sus menţionate în alcătuirea Blocului, deoarece le socoteau ca formaţiuni comuniste camuflate”.

II. „Atunci când, în cursul pregătirii actului de la 23 august, s-a constituit un Comitet zis – mi se pare – militar, comuniştii au declarat că ei nu acceptă ca din acest comitet să facă parte reprezentanţii partidelor istorice, sub cuvântul că, în cercurile acestor partide, se comiteau indiscreţiuni care ar fi riscat să compromită întreaga acţiune; reprezentanţii comunişti au mers chiar până la a ameninţa cu retragerea, în cazul contrariu, din Blocul Naţional Democratic, ceea ce însă, pentru motivele amintite mai sus, nu se socotea de dorit din partea partidelor istorice şi a Palatului. În felul acesta s-a acceptat în aparenţă ca zisul Comitet să cuprindă numai pe sfetnicii militari şi politico-diplomatici ai Regelui şi pe reprezentanţii partidului comunist. În realitate însă, toate chestiunile discutate şi hotărâte în sânul Comitetului erau în prealabil supuse lui Iuliu Maniu, bineînţeles, fără ştiinţa comuniştilor”.

Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu la Cairo

În urma înrăutăţirii evoluţiei războiului, s-a luat decizia să fie trimis fostul prim ministru, prinţul Barbu Ştirbey, să negocieze cu Aliaţii. Iniţiativa a fost a opoziţiei, Mihai Antonescu a sprijinit-o şi Ion Antonescu nu a refuzat-o. Destinaţia lui Ştirbey era iniţial Londra, apoi Ankara, însă în cele din urmă a rămas la Cairo, unde i s-a făcut cunoscut că vor avea loc negocierile cu Aliaţii.

În pregătirea misiunii, spune Pogoneanu, „la invitaţia Mareşalului Antonescu, Barbu Ştirbey a avut cu acesta, înainte de a părăsi ţara, o întrevedere la Prezidența Consiliului de Miniştri. În cursul acestei întrevederi, după cum am aflat chiar de la B. Ştirbei, Mareşalul Antonescu i-a spus că, deşi personal nu crede că intenţiunea Opoziţiei Unite de a intra în tratative cu Aliaţii este utilă, totuşi, ca patriot, nu îşi recunoaşte dreptul de a împiedica o astfel de acţiune”.

De asemenea, tot înainte de plecarea lui B. Ştirbey, a avut loc, la reşedinţa prinţului de la Buftea, o discuţie între acesta, C. Vişoianu, Gr. N.-Buzeşti şi Pogoneanu „în cursul căreia s-au examinat instrucţiunile generale date din partea Regelui şi a Opoziţiei Unite, în vederea negocierilor cu Aliaţii. Aceste instrucţiuni fuseseră redactate de Gr. N.-Buzeşti şi de mine şi au fost apoi trimise, prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe, lui Al. Cretzianu la Ankara, unde aveau să-i fie remise lui Barbu Ştirbey. Sensul general al acestor instrucţiuni era, fireşte, acela de a se încerca obţinerea unor condiţii cât mai favorabile Țării atât în privinţa sprijinului necesar în eventualitatea probabilă a intrării noastre în conflict cu Germania, cât şi în legătură cu problemele teritoriale şi cu problema independenţei noastre politice. Tendinţa lor era bineînţeles de a se căuta un sprijin din partea Puterilor Occidentale în faţa intenţiunilor ruseşti tradiţionale şi a expansiunii comuniste în această parte a Europei”.

După unele complicaţii, a sosit la Cairo şi Constantin Vişoianu ca al doilea negociator din partea Opoziţiei. Condiţiile prezentate părţii române „erau, se poate spune, dictate de URSS, textul lor fiind identic cu cel comunicat de URSS la Stockholm în negocierile cu Guvernul Antonescu”. În iunie, opoziţia, adică noul Bloc Naţional Democrat, a transmis planul concret de acţiune în vederea ieşirii României din război. În cadrul acestui plan, precizează V. R.-Pogoneanu, „se cerea, pe de o parte, un anume ajutor prin trupe aeropurtate şi prin acţiune aeriană, pe de altă parte, o sincronizare între acţiunea noastră şi operaţiunile de pe frontul din Moldova ale armatei sovietice”.

URSS a dat de înţeles că preferă să acţioneze cu guvernul, dar totodată a propus şi opoziţiei o pace fără anglo-americani: „se constată pe de o parte, pe cât se pare, un interes mai activ din partea mai ales a U.R.S.S. în privinţa negocierilor cu Guvernul român, pe care probabil că şi Puterile Occidentale îl socoteau mai în măsură decât forţele de opoziţie de a scoate România din tabăra germană. Pe de altă parte, în cursul conversaţiilor purtate de G. Duca, la Stockholm, cu Ministrul U.R.S.S. D-na Kolontay,se oferă în fapt lui Iuliu Maniu posibilitatea de a negocia direct un armistiţiu cu U.R.S.S., şi anume fără a se pune în cunoştinţă cu o asemenea negociere Puterile Occidentale. Răspunsul, transmis prin G. Duca, în sensul că negocierile de la Cairo făceau de prisos o asemenea nouă negociere,- avea în realitate sensul de a eluda oferta rusească, Regele și partidele istorice socotind în mod evident primejdios un tête-à-tête între România şi URSS.

Planul amintit mai sus, de aplicare a măsurilor concrete de ieşire din război, nu a primit niciun răspuns scris, însă textul de acceptare a condiţiilor Aliaţilor se pare că a fost redat într-o telegramă a agenţiei TASS din 24 august 1944. În condiţiile amintite, „situaţia disperată de pe frontul din Moldova, lipsa oricărui răspuns la planul din 22 iunie 1944 – în fapt determinată de tăcerea Guvernului sovietic, care părea a nu mai dori din partea României nici o acţiune de felul celei proiectate, fac ca B. Ştirbey şi C. Vişoianu să transmită Regelui şi partidelor istorice (printr-o scrisoare personală a lui B. Ştirbey transmisă prin mijlocirea Al. Cretzianu) sugestia – provenind pe cât ştiu de la Lordul Moyne – de a nu mai aştepta nici un răspuns şi a se trece la o acţiune imediată cu scopul de a se manifesta astfel dorinţa României de a-şi determina ea însăşi soarta şi de a-şi salvgarda independenţa” (ii).

26 august devine 23 august

În urma sugestiei Lordului Moyne, se stabileşte să se treacă la acţiune pe 26 august 1944 şi se solicită la Cairo „cel puţin, pe lângă sincronizarea cu operaţiile armatei sovietice pe frontul din Moldova, un ajutor sub forma bombardării din aer a forţelor germane de la Nord de Bucureşti (în regiunea Băneasa-Otopeni). Era într-adevăr clar că, faţă de cele întâmplate cu un an înainte în Italia, o agresiune germană era de neînlăturat”. Spre deosebire de italieni şi unguri, ale căror tentative oarecum similare fuseseră zădărnicite rapid, România a evitat razant un succes al ripostei germane, tocmai pentru că în momentul schimbării – „ singura clipă posibilă”, cum a spus Pogoneanu – a existat un echilibru (efemer şi fragil) între forţele ruşilor şi ale nemţilor. Acest lucru ar fi fost practic imposibil cu câteva săptămâni înainte şi în niciun caz în 1943, când Aliaţii mai ceruseră ruperea noastră de germani.

Cum se ştie, s-a aflat că Mareşalul urma să plece pe front la 26 august, astfel data schimbării politicii României a devenit 23 august.

În dimineaţa zilei de 23 august, Mihai Antonescu i-a cerut lui Grigore Niculescu-Buzeşti sprijinul pentru a găsi o soluţie care să evite pe cât posibil dezastrul. Buzeşti, spune Pogoneanu, i-a arătat că „este necesar ca, dacă Guvernul nu va decide de a întreprinde el însuşi acţiunea de ieşire din război – aşa cum ar fi fost de altfel de dorit şi cum înşişi factorii de Opoziţie ar fi preferat, atunci cel puţin să se pregătească transmiterea imediată de puteri către cei care erau gata să-şi asume această răspundere, adică şi în special Guvernul să-şi ia toate măsurile militare indicate pentru ca succesorii săi să poată dispune în faţa eventualei agresiuni germane de un maximum de forţe posibil”.

Ministrul de externe i-a spus lui Buzeşti, de asemenea, că l-a primit în audienţă pe Carl Clodius, director economic în Ministerul de externe al Reich-ului, şi că în cursul discuţiilor i-a spus lui Clodius că România va fi nevoită să caute un armistiţiu cu Aliaţii şi i-a cerut să explice  acest lucru superiorilor săi. Această gafă a lui M. Antonescu sporea riscul ca nemţii să treacă la măsuri menite să împiedice o schimbare politică la Bucureşti.

Arestarea Antoneştilor

În prima parte a zilei de 23 august 1944, au avut loc discuţii între liderii opoziţiei şi întâlnirile Mareşalului cu Prof. George Brătianu şi cu Ion Mihalache, în care i s-a solicitat lui I. Antonescu să facă el schimbarea. A urmat, în sfârşit, audienţa la Rege. Mareşalul a refuzat să facă pasul hotărâtor şi a persistat în decizia de a-i preveni pe nemţi chiar şi după ce a mai avut un timp de gândire. Prin urmare, respectând prevederile constituţionale, Regele i-a retras atribuţiile. Era evident că, dacă erau preveniţi, germanii ar fi decapitat grupul celor care acţionau împotriva lor, adică, de fapt, conducerea politică şi militară legitimă a ţării şi i-ar a fi adus în locul lor pe dezechilibraţii lui Horia Sima. Haosul şi vărsarea de sânge din 1941 ar fi fost repetate amplificat şi combinate cu barbaria bolşevică, oferind URSS o justificare perfectă de a impune imediat dictatura proletariatului, conform planului Anei Pauker  primit de la stăpânii ei de la Moscova.

Refuzul lui Ion Antonescu de a face pasul decisiv e greu de explicat. Mareşalul i-a ferit de Gestapo Maniu, Brătianu, Vişa, Georgescu şi pe alţi opozanţi. Nu s-a împotrivit demersurilor, cunoscute de el, de ieşire din Axă, ceea ce pentru duritatea şi încăpăţânarea lui înseamnă destul de mult. După ultima vizită la Hitler mărturisea că avusese impresia că a vorbit cu un nebun. Nu credea în „armele noi” ale nemţilor şi nici în infailibilitatea liniei Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Acceptase până la urmă condiţiile de la Stockholm şi îl trimisese pe Neagu Djuvara să comunice acest lucru în capitala Suediei (deşi, în loc să o facă printr-o telegramă cifrată, a ales să trimită un curier diplomatic prin Berlinul aflat sub bombe). Cu toate acestea, orbit de orgoliu, nu a vrut să admită ca a jucat soarta ţării pe o singură carte ce se dovedise necâştigătoare, nu a văzut că e singur (iii) şi nu a înţeles că părerea unui criminal despre el nu conta faţă de tragedia ţării. Pentru Pogoneanu, „atitudinea Mareşalului Antonescu rămâne deci în general contradictorie şi confuză, fără să poată afla, în absenţa vreunor alte indicaţii, o explicaţie satisfăcătoare”.

După arestarea Antoneştilor, relatează în continuare Pogoneanu, „Gen. Sănătescu, noul Prim-Ministru, de teamă ca nu cumva militarii însărcinaţi cu paza celor arestaţi să se lase intimidaţi şi să-i elibereze, se decide – fără a consulta pe nimeni altcineva – să încredinţeze întregul grup de arestaţi unor elemente de încredere ale partidului comunist făcând parte din „Gărzile patriotice” comandate de Emil Bodnăraş, acesta angajându-se sub cuvânt de onoare că va ţine pe cei arestaţi la dispoziţia Guvernului. Arestaţii au fost ţinuţi, pe cât ştiu, în bune condiţiuni, într-o casă din cartierul Vatra Luminoasă, până când, îndată după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, au fost făcuţi prizonieri de acestea (ceea ce a determinat atunci protestul Guvernului român, făcut de Ministrul de Externe Gr. N.-Buzeşti, prin intermediul Ministrului de la Ankara Al. Cretzianu)”. Militarii s-au considerat legaţi de jurământul lor faţă de Rege, nu de cuvântul dat de Ion Antonescu unui nebun. Nu au acceptat să asigure paza lui Antonescu, pentru că nu era rolul lor. Ministerul de interne şi jandarmeria nu erau de încredere. Dintre partidele politice, PNŢ-ul ar fi avut o soluţie pentru paza lui Antonescu, cu o echipă a lui Ilie Lazăr, care însă era blocat la Snagov. Palatul nu era bine apărat şi devenea principala ţintă a nemţilor. Singurii „pregătiţi” au fost slugile ruşilor, domeniul lor de excelenţă fiind minciunile, teroarea, răpirile, cacialmelele şi „operaţiunile speciale”.

Este de reţinut că, în seara de 23 august, Camil Demetrescu a propus, iar Regele şi Grigore Niculescu-Buzeşti aprobaseră, să se mai facă încă o încercare de a-i convinge pe Antoneşti să îşi schimbe poziţia. Propunerea nu a fost pusă în practică datorită operaţiunii lui Bodnăraş.

Faţă de acuzaţia că actul de la 23 august 1944, ar fi fost precipitat, întârziat sau insuficient pregătit, există destule dovezi care arată că eforturile care s-au făcut au fost clare şi sistematice, din partea MAS şi a Opoziţiei, îndreptate timp de câţiva ani spre apropierea de aliaţii fireşti ai ţării, că schimbarea a avut loc exact atunci când avea şanse să reuşească şi, nu în ultimul rând, că orice opţiune s-ar fi ales situaţia României rămânea oricum tragică.

Deşi modificarea datei (de pe 26 pe 23 august) a fost o decizie de ultim moment, determinată de intenţia Mareşalului Antonescu de a pleca pe front, este un neadevăr şi o absurditate să se sugereze că tot complexul de demersuri care au condus la ieşirea noastră din Axă ar fi fost o improvizaţie. Chiar dacă nu am dispune de documente ale vremii, nici de memoriile martorilor şi nici măcar de o hartă care să ne amintească unde ne aflam noi şi duşmanii, ieşirea de pe o zi pe alta dintr-o tabără aflată în război este pur şi simplu imposibilă, chiar dacă e vorba de conflicte fără miză între republici bananiere. Pentru o ţară ca România, aflată între cele mai barbare armate ale secolului XX, şansele de reuşită erau infime. Fără devotamentul pentru ţară şi unitatea dintre Rege, sfâtuitorii săi şi românii de rând, nu ar fi existat 23 august 1944, ruşii impuneau imediat dictatura proletariatului, Transilvania ajungea la unguri, Moldova de la Carpaţi la Nistru era în URSS, mai primeau câte ceva sârbii şi bulgarii, iar România rămânea cu câteva judeţe în sudul ţării. A lua în serios fantezia unui armistiţiu favorabil nouă oferit de Stalin e o dovadă de imaturitate sau, mult mai probabil, de rusofilie în războiul informaţional pe tărâm istoric.

Primele ore ale noului guvern

După decizia Regelui, la chemarea lui Grigore Niculescu-Buzeşti, V.-R. Pogoneanu şi Camil Demetrescu au sosit la Palat şi au început „redactarea și expedierea, pe de o parte, a unei circulare către oficiile noastre diplomatice (transmisă prin Al. Cretzianu) care erau înștiințate despre demiterea Guvernului Antonescu și formarea noului guvern prezidat de Gen. Sănătescu; pe de altă parte, a instrucțiunilor adresate lui B. Știrbey și C. Vișoianu, de a semna imediat, la Cairo, armistițiul cu cele trei Mari Puteri aliate. În cadrul acestor instrucțiuni, se cerea, în numele noului Guvern, să se introducă între condițiunile de armistițiu cele trei ameliorări obținute de F. Nanu în negocierile ce purtase la Stockholm în numele lui Mihai Antonescu.- Răspunsul delegaților de la Cairo a fost că această cerere fusese acceptată și că erau în așteptarea actului semnării, care însă avea să întârzie până la 12 septembrie 1944 și să aibă loc nu la Cairo, ci la Moscova”.

Tot în aceeiaşi seară, înainte ca schimbarea de guvern să fie publică, ministrul Germaniei la București, Manfred von Killinger, a cerut să fie primit la Palat. Regele, de faţă cu Gen. Sănătescu, Gr. N.-Buzești și Ion Mociony Styrcea, a confirmat schimbarea de guvern şi a subliniat că Germania nu mai este în măsură să îşi respecte angajamentul asumat în 1940, la Viena, de a garanta teritoriul român, adăugând că „România doreşte să rămână în raporturi corecte cu Germania și că speră că aceasta va înțelege necesitatea în care ne aflam de a evita un dezastru total. Von Killinger a întrebat atunci dacă Regele și Guvernul îşi dădeau seama de gravele consecințe ale unei asemenea hotărâri,- la care Gr. N.-Buzeşti i-a răspuns că aprecierea situațiunii din acest punct de vedere îi revine în mod exclusiv Guvernului Român. Cu aceasta, audiența lui v. Killinger a luat sfârşit”.

A fost difuzat apoi mesajul Regelui ce anunţa încetarea ostilităţilor faţă de Aliaţi şi au sosit la Palat unii lideri ai opoziţiei şi ofiţerii americani şi englezi, care fuseseră până atunci prizonieri  . Iuliu Maniu fusese contactat telefonic în jurul orei 17.30, la locuinţa av. Aurel Leucuţia. (Dinu Brătianu se afla în dispersare la moşia de la Florica.) În acea noapte, Regele a plecat la Dobriţa, dat fiind „riscul ca Bucureştii să cadă în mâinile forţelor germane al căror atac era de prevăzut”.

Pentru a preîntâmpina, chipurile, un atac german datorat unei erori, Gen. de aviaţie Alfred Gerstenberg, ataşat militar la Bucureşti, a cerut şi obţinut, pe cuvânt de onoare, permisiunea de a ieşi din capitală, ca să comunice cu trupele germane. Ajuns acolo, l-a arestat pe agiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda în atacul împotriva capitalei.

Amistiţiul

La 23 august, la ora 16.00, Radio Moscova în limba spaniolă anunţase că cele patru partide democrate vor face această schimbare şi, la ora 23, BBC-ul în limba română transmisese că evenimentul avusese loc (August 1944 – repere istorice, Florin Constantiniu, Mihai E. Ionescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1984, pag. 228, 230) Ieşirea noastră din Axă era publică. Ruşii comunicau cu românii de luni de zile şi ştiau că schimbarea politică urma să se producă. Slugile lor, comuniştii de la Bucureşti, fuseseră la Palat. Trupele germane erau respinse de Gen. Gheorghe Mihail. România lupta contra Germaniei. Totuşi, comandamentul sovietic nu dădea trupelor sale ordine adaptate noii stări de lucruri şi ruşii continuau să ia prizonieri români şi să îi trimită în gulag.

În aceste condiţii, aminteşte Pogoneanu, „Guvernul decide să trimită o delegaţie prezidată de Generalul Eftimiu, Ministrul Comunicațiilor, spre a lua contact cu Comandamentul sovietic. Contactul acesta se ia, dacă nu mă înşel, în regiunea Gurilor Dunării, fără însă nici un rezultat, deoarece Comandamentul sovietic declară a nu avea nici un fel de instrucţiuni în legătură cu armistiţiul”.

Pentru a rezolva situaţia, relatează în continuare Pogoneanu, guvernul român a decis să trimită la Moscova „o delegaţie prezidată de L. Pătrășcanu şi cuprinzând pe fostul Ministru Ghiţă Popp, fostul Ministru Ion Christu, şi pe Subsecretarul de Stat Generalul (atunci înălţat în grad) Dămăceanu,- cu însărcinarea de a trata și semna o convențiune pentru aplicarea armistiţiului. (Se credea că într-adevăr armistiţiul fusese deja semnat la Cairo.) … L. Pătrăşcanu şi-a exprimat convingerea că va obţine la Moscova ameliorări substanţiale asupra condiţiunilor convenite la Cairo.

După sosirea la Moscova, se primeşte, pe de o parte, ştirea că B. Ştirbey şi C. Vişoianu sunt în drum spre capitala URSS, unde abia de atunci urma a se semna armistiţiul; pe de altă parte, cererea lui L. Pătrăşcanu de a i se trimite depline puteri în vederea semnării armistiţiului.

Totuşi, după expedierea acestor depline puteri, se constată cu surprindere că semnarea continuă să întârzie. Informaţia parvenită la Bucureşti că întârzierea se datora Puterilor Occidentale s-a confirmat mai târziu, când s-a aflat că acestea încercaseră să se împotrivească la modificările substanţiale introduse în textul ce urma să fie semnat, faţă de cel convenit la Cairo”.

Perfidia rusă, pe care o resimţeau toţi în timpul pregătirilor schimbării politice, a devenit cacealma în jurul zilei de 23 august 1944 şi apoi duşmănie pe faţă la semnarea armistiţiului.

După ce a fost comunicat textul Convenţiei de armistiţiu, discuţiile au început în termeni cu totul diferiţi de cei acceptaţi de toţi trei Aliaţii la Cairo. Ambasadorii american, Averel Harriman, şi britanic, Sir Archibald Clark Kerr, au comentat doar de două ori cerinţele românilor, după cum precizează V. R.-Pogoneanu:

1. “C. Vişoianu a cerut cu stăruinţă să se înscrie, în textul armistiţiului, o dată precisă la care trupele sovietice ar fi urmat să părăsească teritoriul român. La aceasta, V. Molotov a răspuns că prevederea unei asemenea date era inutilă, deoarece se înţelegea de la sine că, odată cu terminarea războiului, armatele sovietice aveau să fie retrase. Insistenţa lui C. Vişoianu de a nu se rămânea în această privinţă la vagi interpretări şi de a se fixa o dată precisă – s-a izbit de refuzul net al lui V. Molotov, în timp ce Ambasadorul american adăoga argumentul de analogie că şi trupele americane şi engleze aveau să părăsească teritoriul francez, de ex. o dată cu terminarea războiului. Ambasadorul englez îşi da şi el acordul pentru această interpretare, cererea lui C. Vişoianu fiind astfel respinsă cu deplinul concurs al reprezentanţilor Puterilor Occidentale”.

2. “Ion Christu a încercat tot atât de stăruitor să obţină o ameliorare a condiţiilor de ordin economic. Intervenţiunea sa a rămas însă și ea fără nici un rezultat, V. Molotov constatând că reprezentanţii Puterilor Occidentale nu ridicau nici o obiecţiune faţă de textul sovietic”, deşi se pare că unul din aceşti reprezentanţi, în particular, i-ar fi spus lui Ion Christu că şi-a apărat frumos ţara.

Armistițiul a fost semnat la 12 septembrie 1944 de L. Pătrăşcanu, Generalul Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbey și Ghiţă Popp. Barbu Ştirbey i-a spus lui Pogoneanu că a fost îndemnat insistent de „Ambasadorul Angliei să-şi pună şi dânsul şi Gh. Popp semnătura, pentru ca astfel România să nu apară ca fiind reprezentată numai de comunişti”.

În MAS, după armistiţiu

Starea de sănătate a lui Victor Rădulescu-Pogoneanu s-a înrăutăţit în timpul războiului. Amintind de această dramă, colegul şi prietenul lui, Neagu Djuvara, relatează că „o boală grea îl lovise, dovedindu-se fără leac şi-l lăsase aproape paralitic de picioare. Umbla cu două bastoane, cu mare greutate, târşind picioarele, dar nu îngăduia nimănui să-l ajute, pentru ca nici o clipă să nu-i slăbească voinţa de a înfrunta singur această nemiloasă adversitate. Avea pe acea vreme 33 ani… Ce vor fi fost apoi pentru acest infirm acei cincisprezece ani de temniţă, până la moarte, nu încerc să-mi închipui. Cincisprezece ani!

După armistiţiu, V. R.-Pogoneanu a rămas în echipa lui Grigore Niculescu-Buzeşti şi a organizat împreună cu echipa acestuia, Iuliu Maniu şi alţi lideri ai partidelor istorice informarea lumii civilizate cu privire la abuzurile sovietice şi încălcările legii care au însoţit acapararea ţării de către comunişti.

Până în 1946, când a fost înlăturat din Ministerul de Externe, a putut organiza mai eficient contactele şi activitatea de informare. Pe atunci, comuniştii încă nu aveau personal cât de cât competent pentru diplomaţie şi, chiar dacă ar fi avut, nu ar fi fost capabili de iniţiativă proprie, ci şi-ar fi slujit stâpânii şi pe tărâm diplomatic. Munca lui Pogoneanu a devenit din ce în ce mai dificilă pe măsură ce controlul comuniştilor se făcea simţit tot mai apăsător. Spre sfârşitul acelei perioade, i s-a oferit posiblitatea să părăsească ţara, însă a ezitat pentru a nu-şi lăsa sora singură în România.

Între contactele pe care V. R.-Pogoneanu le-a avut cu reprezentanţii anglo-americanilor la Bucureşti, s-au numărat maiorul Thomas Hall şi locotenentul Ira Hamilton de la Misiunea Militară Americană. În viaţa civilă, amândoi erau specialişti în zona balcanică. Cei doi ofiţeri au luat legătura cu grupuri de partizani din Transilvania şi Bucovina şi, în 1946, afirmau că au identificat persoanecapabile de lupte de gherilă care să facă acte de sabotaj în spatele liniilor inamice” în eventualitatea unui război între anglo-americani şi URSS. Pe atunci, se vorbea în mod real de o confruntare între Vest şi URSS. Au existat cel puţin două iniţiative în acest sens, una britanică, Operation Unthinkable , şi alta americană, Operation Rollback. Probabil la propunerea lui Hall şi Hamilton, a fost încheiat un protocol, semnat şi de Pogoneanu, care se referea la măsuri militare în eventualitatea „venirii americanilor”, venire care era necesară şi realizabilă în viziunea esticilor aflaţi în exil şi a multor occidentali.

Condamnarea în procesul PNŢ

Soarta României nu s-a deosebit prea mult de cea a altor ţări estice. După ocuparea militară de către ruşi, prin violenţe, minciuni, ameninţări, şantaj, etc., au fost impuse guverne în care comuniştii deţineau pârghii importante, ca justiţia, internele şi alte poziţii cheie. Aceste poziţii au fost folosite pentru a confisca statul şi a asasina violent, întâi moral şi apoi fizic opoziţia – fie rapid, fie prin distrugere lentă în puşcării.

La noi, guvernul „de largă concentrare democratică” condus de Groza a fost, de fapt, opusul denumirii sale, adică o marionetă moscovită, care a lucrat împotriva ţării. Duşmanul său de moarte au fost partidele istorice. PNŢ şi PNL, care se opuseseră constant lui I. Antonescu şi nemţilor, erau acuzate acum de fascism, exploatarea muncitorilor, colaborare cu anglo-americanii, adică aliaţii URSS în lupta antifascistă. Omenii de rând erau terorizaţi, sărăciţi şi înfometaţi, deposedaţi micul lor avut, în timp ce propaganda de stat delira pe tema „URSS, bastionul păcii e” sau „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus”. Toată politica comunistă, dementă şi extrem de brutală era în contradicţie flagrantă cu realitatea pe care o trăia toată lumea. (Asemănarea cu „logica” şi sălbăticia actualei „operaţiunii militare speciale” de „denazificare” a Ucrainei nu este întâmplătoare.)

Acestea au fost condiţiile în care s-au organizat procesele liderilor opoziţiei anticomuniste. Sentinţele au fost stabilite dinainte şi nu au avut legătură cu faptele acuzaţilor şi legislaţia ţării. Oameni care nu se cunoşteau între ei au fost acuzaţi de conspiraţii (în cazul procesului PNŢ, de exemplu, Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti au făcut cunoştinţă cu Nicolae Carandino în ziua procesului), gesturi obişnuite au fost interpretate ca acte de sabotaj, măsuri legitime de apărare împotriva unui agresor crud şi mincinos au devenit dovezi de insurecţie armată.

La Procesul PNŢ s-a folosit, ca în toate ţările estice, procedeul stalinist: secenariul procesului a fost conceput la Moscova, iar desfăşurarea procedurilor la nivel local a fost dirijată de consilieri sovietici. Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti (arestat doar pentru că era fratele lui Grigore N.-Buzeşti, deşi nu participase la acţiunile grupului din MAS) au fost incluşi în scenariu, în partea de trădare a ţării la agenturile străine occidentale – veche obsesie rusească, nevidecată nici acum.

Ca şi Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti, V. R-Pogoneanu a avut la proces o atitudine demnă – unii spun că a fost cel mai curajos, chiar temerar – şi a rămas solidar cu Iuliu Maniu în timpul achetei premergătoare procesului, la proces şi în toţi anii de detenţie. A fost condamnat la 25 de ani de temniţă grea şi cinci ani degradare civică pentru „complot prin trădare şi insurecţie”, nu înainte de a fi tratat mârlăneşte chiar de avocatul său, N. N. Vasiliu, care a vrut să intre în istorie nu doar ca trădător, ci şi ca mare mitocan. Acesta şi-a „apărat” clientul, care era invalid şi foarte slab, arătând spre el şi spunând „priviţi la acest exemplar tipic al burgheziei putrede, etc.” (Nicolae Carandino, „Nopţi Albe şi Zile Negre”, Fundaţia Academia Civică, 207, pag. 86).

Protocolul semnat cu ofiţerii Hall şi Hamilton nu a influenţat sentinţa, fiind descoperit abia la arestarea lui V. R.-Pogoneanu, când condamnarea era deja stabilită. Liderul comunist Belu Zilber, care a fost condamnat în procesul Pătrăşcanu, a afirmat că „până la găsirea documentelor Hall-Hamilton, campania menită să ducă la condamnarea lui Maniu mergea în sensul întârzierii armistiţiului ceea ce a cauzat mii de morţi, după cum generalul Bor Komorovski [care a ordonat Revolta Varşoviei, august-octombrie 1944], a cauzat prin revolta lui prematură alte mii de morţi. Ambii procedând astfel din ostilitate către URSS” (Camil Demetrescu, „Note. Relatări”, Ed. Univers Enciclopedic 2001, pag. 410).

În 1998, prin Decizia  Curţii Supreme de Justiţie Nr. 40 din 12 octombrie, sentinţa pronunţată în noiembrie 1947 în Procesul PNŢ a fost casată. Vajnicii detractori ai lui Iuliu Maniu nu au protestat şi nici nu au prezentat  documente împotriva celor acuzaţi în 1947. Elitele nu au fost prezente şi nu au reţinut importanţa momentului. Primii propagă în continuare ura împotriva lui Maniu şi a colaboratorilor săi, iar ceilalţi încurajează această ură prin indiferenţa lor. Nu e de mirare că încă mai circulă minciunile de acum 75 de ani, mai ales că se investeşte generos în difuzarea lor.

În închisorile pentru elite

În noiembrie 1947, după pronunţarea sentinţei, condamnaţii în procesul PNŢ au crezut că se văd ultima dată. „Întâlnindu-mă pe sală cu Victor Rădulescu-Pogoneanu, relatează Camil Demetrescu, ne-am îmbrăţişat destul de mişcaţi, neştiind care încotro va fi dus. Dar am făcut parte din acelaşi lot, toţi cei care nu ne-am desolidarizat de Maniu”. Toţi Aceştia au fost duşi la penitenciarul din Galaţi.

Şi în închisoare, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi-a arătat credinţa în prietenie, care din fericire a fost împărtăşită. „În primul an, povesteşte tot Camil Demetrescu, când Victor Rădulescu-Pogoneanu primea un geamantan cu alimente şi unul cu cărţi, precum şi un bilet minuscul cu noutăţi scris de Dorin lliescu, ne transmitea într-un ritm săptămânal oarecare, din bunătăţile aduse de soţia sa şi din cărţile pe care le trecea în taină celor care nu erau surzi – aceştia puteau fi surprinşi citind – ne transmitea acele bunătăţi – lucruri simple a căror lipsă ne-a arătat bunătatea lor şi a gardianului. „Domnule” îmi spunea el „mă uit la dl. Pogoneanu şi nu-mi vine să cred. Stă cu toate alimentele în faţă şi nu consumă niciodată mai mult decât porţia la care are dreptul egal cu al dv. tuturora! Nu aş fi crezut că s-ar putea aşa ceva!””. Cu toate micile gesturi de omenie pe care le făceau deţinuţii şi chiar unul dintre gardieni, regimul de la Galaţi a fost unul dur, cu izolare, fring şi înfometare.

După închisoarea din Galaţi, în 1951, lotul Maniu a fost dus Sighet, unde V. R.-Pogoneanu a ajuns semiparalizat. În drumul de la Galaţi la Sighet a călătorit împreună cu Camil Demetrescu, Radu N.-Buzeşti şi Nicolae Carandino, fost director al ziarului PNŢ „Dreptatea”  . În memoriile sale de închisoare („Nopţi Albe şi Zile Negre”, pag. 118-136), Carandino povesteşte că, după patru ani de izolare, se bucurau că pot comunica: „vorbeam cu toţi de-o dată, reveneam, ascultam cu gura căscată un monolog „senzaţional” – dar mai ales nu tăceam. Destul tăcusem patru ani de zile. Nu ştiam şi nici nu bănuiam unde ne duc. Era de altfel ultima noastră grijă. De ce să ne gândim la probleme pentru noi, special alese ca să fie insolubile? Starea de euforie era deocamdată importantă.”

Nicolae Carandino (Foto : Arhiva Paul Lăzărescu)

La Sighetul Marmaţiei 

Închisoarea de la Sighet, înfiinţată la indicaţia consilierilor sovietici, era destinată exterminării elitelor ţării. Locul fusese ales pentru că era aproape de graniţa cu URSS (ca şi Râmnicu Sărat), astfel că deţinuţii puteau fi luaţi ostatici de ruşi în cazul unui război cu Vestul. Un mare număr de personalităţi ale ţării au fost ucise acolo. Din fericire, cu toate eforturile diabolice ale zbirilor închisorii, buna purtare, prietenia, nobleţea sufletească şi curiozitatea intelectuală nu au putut fi distruse.

Au trecut câteva săptămâni până când cei patru veniţi de la Galaţi să îşi dea seama că se află la Sighet. Li s-a repartizat aceeiaşi celulă, ceva mai mare decât cele de la Galaţi, însă „oricare ar fi fost însă condiţiile, spune tot Carandino, chiar dacă am fi fost nevoiţi să stăm ca sardelele, pentru nimic în lume nu am fi renunţat la fericirea de a fi împreună”, adăugând că „dacă ar fi să aleg din viaţă momentele de fericire deplină, n-aş putea în orice caz neglija cele câteva luni petrecute împreună la Sighet”.

Carandino, Pogoneanu, Demetrescu şi Buzeşti erau diferiţi, însă se completau unul pe altul: „personalităţile, ca şi pregătirile noastre, se armonizau fără să se asemene. Piki Pogoneanu avea o solidă formaţie politică şi destule cunoştinţe de filosofie şi de morală. Radu Niculescu-Buzeşti, cap de serie la [şcoala militară de la]Mănăstirea Dealu , licenţiat în matematici, inginer, fost director al planificării la [uzinele] Reşiţa, avea în afară de adânci şi întinse cunoştinţe de specialitate, lumini deosebite în muncă, în literatură. Iar Camil Demetrescu, licenţiat în istorie şi cititor pasionat, ştia tot atât de bine să vorbească şi să asculte. Eu aduceam, pe lângă cunoştinţele de bază ale formaţiei mele, un tezaur de informaţii despre oamenii şi faptele dintre cele două războiae – în teatru, în presă, în literatură şi politică. Vorbeam de dimineaţa până seara de teme oferite de hazard, dar discuţia noastră era involuntar-sistematică. Fiecare privea lucrurile din unghiul lui de vedere şi le explica fără inutilă pedanterie – dar cu scopul de a se face înţeles şi de „a servi.” (De ar înţelege şi autoproclamatele noastre elite intelectuale acesta ultimă propoziţie!)

Şi-au inventat un sistem de culegere a informaţiilor. Pogoneanu coordona operaţiile din pat. R. N.-Buzeşti supraveghea vizeta. Camil Demetrescu îl sprijinea pe Carandino, care se urca la fereastră şi, agăţat cu mâinile de gratii, încerca să observe cine se plimba în curte. Când Pogoneanu remarca ceva suspect, bătea cu bastonul în podea, iar ceilalţi îşi luau cel mai firesc aer “de circumstanţă”. Sarcina lui Carandino era uşurată de statura oarecum scundă (slabi erau toţi) şi de faptul că meseria de ziarist îi dăduse ocazia să cunoască protipendada interbelică. L-a recunoscut astfel pe liberalul Gh. Tătărăscu, pe episcopul greco-catolic Ioan Suciu, pe fruntaşii liberali Valer Pop şi Grigore Dimitrescu. Totuşi, nu înţelegea ce vedea: „de ce George Fotino şi George Brătianu se aflau în acceiaşi închisoare, dacă nu în aceeiaşi celulă cu Simion Mehedinţi, cu episcopul Hossu, cu amiralul Păiş? Cine conducea în acel moment ţara, ca reprimarea să capete un accent atât de divers, atât de grav?

Li s-a părut, la un moment dat, că în închisoare se aflau toţi miniştrii începând de la Pacea de la Buftea  (1918) până la venirea comuniştilor. Ipoteza nu era credibilă, dar „singur absurdul era real. Logica în schimb se dovedea încă o dată absurdă”. Au mai reperat apoi şi alţi reprezentanţi ai elitei culturale şi politice. Episcopii catolici erau, pare-se, toţi într-o celulă, iar preoţii mai tineri lucrau la bucătărie, curăţau cartofi, găteau, spălau rufe, măturau culoarul (moment în care transmiteau scurte mesaje) sub supravegherea gardienilor şi a ofiţerilor de serviciu. După câţiva ani, a reieşit că în închisoare se aflau patru foşti prim miniştri: Iuliu Maniu, C. Argetoianu, Gh. Tătărăscu, I. Gigurtu, foarte mulţi miniştri, toţi foştii guvernatori ai Băncii Naţionale, toţi generalii corp de armată, toţi episcopii uniţi, mulţi profesori universitari, între care Ion Lupaş, C. C. Giurăscu, Ştefănescu-Goangă, George Fotino, Silviu Dragomir, Simion Mehedinţi, Ioan Hudiţă.

Lui Carandino i-au făcut o impresie foarte puternică episcopii greco-catolici: „Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu. Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine ştie ce profet, îi luase sub înalta sa conducere. Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc.” Involuntar îmi vine în minte Andrei Pleşu, care, în catedrala greco-catolică din Bucureşti, spunea că toţi am fost laşi. Nu Iliescu sau Dăncilă, ci Pleşu, care îşi încheia un memoriu către Ceauşescu cu „apelez, tovaraşe Secretar General, la dreapta dumneavoastră judecată şi la înţelegerea dumneavoastră omenească”  Şi ca Pleşu sunt nenumăraţi intelectuali care refuză să ţină cont de faptul că decimarea elitelor şi a caracterelor a fost programată şi înfăptuită consecvent de ruşi, că românii au fost nevoiţi să facă faţă unei barbarii nemaiîntâlnite până atunci şi că mulţi i-au răspuns cu o nobleţe sublimă.

Pogoneanu e unul dintre ei. Amintind de „marea afecţiune” şi „nemărginita admiraţie” pe care i-a purtat-o, Profesorul Neagu Djuvara, relatează că Mihai Ralea s-a dus să-l viziteze pe Pogoneanu în închisoare „pentru a-l ademeni să fie „mai suplu”, lăsând să se înţeleagă că în schimb i s-ar putea permite să meargă să se îngrijească în străinătate”. Pogoneanu i-a răspuns: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”.

Inflexibil cu duşmanii ţării, fostul diplomat era îngăduitor cu colegii din MAS care nu putuseră găsi tăria de a rezista la anchete, şi l-a îndemnat şi pe Camil Demetrescu să fie indulgent. „Pichi m-a rugat, relatează Demetrescu, ca, în cazul când aş ajunge într-un post de răspundere, să trec cu vederea peste răspunderea celor care au adoptat o atitudine nedemnă la proces. Să nu fiu necruţător, să nu uit condiţiunile în care s-a desfăşurat procesul şi ancheta sub perdeaua unor prea evidente forme, de menajare, în public, destinate propagandei, să nu uit că şi prietenii noştri care n-au putut rezista au făcut cu anii deja închisoare, să nu uit, că în alte condiţii, normale acelea, ei toţi ar fi fost nişte oameni cumsecade”. Cum Camil rămânea intransigent, Pichi a insistat „– Camile, gândeşte-te că voi sfârşi în închisoare şi că-mi menţin rugămintea către tine! Tu nu ştii cât de grea a fost situaţia lui … El aşa, arestat, în anchetă, nevasta l-a părăsit imediat, cei doi copii mici erau îngrijiţi de omul lui de serviciu – fosta lui nevastă, mama copiilor, murise. Bunicii de ambele părţi muriseră şi ei! Îţi dai seama? Este foarte neomeneşte să-l condamni! Nu suntem supraoameni, Camile! Nu se poate!”.

La Râmnicu Sărat 

Încercările la care a fost supus Pogoneanu nu s-au încheiat la Sighet. A fost dus la Râmnicu Sărat, o altă închisoare a elitelor, înfiinţată şi supervizată tot de consilieri sovietici. Era destinată celor care nu muriseră la Sighet şi altor deţinuţi care se remarcaseră în timpul Grevei Foamei de la Aiud (1957) sau arătaseră tărie de caracter, calităţi intelectuale şi de lider în alte situaţii.

După cum consemnează Cicerone Ioniţoiu, Pogoneanu „a fost supus unor torturi inimaginabile. Neputându-se da jos din pat, era bătut de comandantul Vişinescu şi de ceilalţi supraveghetori“. De multe ori, deşi era imobilizat, era udat cu apă – o găleată de apă aruncată pe pat intra în uzanţele acelei închisori. I s-au refuzat îngrijirile şi, când au fost în sfârşit aprobate, au fost tardive şi precare. A murit la 10 martie 1962, la spitalul închisorii Văcăreşti.

Familia nu avea veşti de la el de ani de zile şi a aflat întâmplător de moartea lui.

Camil Demetrescu relatează în memoriile sale cum a aflat Doamna Rădulescu-Pogonenu de moartea fiului ei: „Mi-a povestit mama, când ne-am revăzut şi am întrebat de una sau de alta din persoanele de care-mi fusese dor şi-mi era încă şi am ajuns sa întreb de doamna Elena Rădulescu Pogoneanu, mi-a povestit cu durere cum a reacţionat când a aflat accidental de moartea fiului său niai mic. Ele se vedeau, se cunoşteau dinainte datorită prieteniei fiilor lor şi datorită mâhnirii comune. Ca atâtea familii de deţinuţi.

Într-o zi, s-a întâlnit pe stradă cu fostul intendent al Şcoalei Centrale de fete, a cărei directoare a fost mulţi ani de zile. Directoare care a făcut epocă. Acesta a întrebat-o „ce face conaşul Pichi?” „Ştiu numai că trăieşte, dar nu l-am văzut nici o singură dată de când este la închisoare!” (Dânsa fusese la Emil Bodnăraş ca să-1 implore să-i aprobe o vizită la vorbitor. Aşa se chema vizitarea unui deţinut. -„Doamnă, trebuie să mai aveţi răbdare şi să mai aşteptaţi, încă nu se poate“. Bătrâna i-a răspuns cu reproş conţinut: „Uitaţi-vă la mine dle ministru. Mai pot eu aştepta?!”) – „Cât de bine-mi pare că trăieşte. Auzisem la radio că a murit în străinătate“. „Am devenit de piatră, doamnă Demetrescu. Înţelesesem că murise Pichi şi că mi se ascunsese aceasta. Să nu credeţi că am plâns pe moment. Parcă nu mai existam. M-am dus acasă. Eram aproape de ea şi nu ştiam ce să mă fac. M-am apucat să spăl geamurile. Mai târziu m-a înecat plânsul!” M-a înfiorat bătrâneţea tragică a acestei femei şi fiorul acesta îl şi simt încă de câte ori îmi aduc aminte de ea şi de Pogoneni”, conchide Camil Demeterscu.

E foarte impresionant că prietenii lui Pichi Pogoneanu i-au rămas credincioşi până la sfârşit. Pentru Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti, chiar atunci când se apropiaseră de vârsta de 80 de ani, Pichi era o prezenţă. Au vorbit de el până la sfârşitul vieţii. La fel şi Neagu Djuvara – la 100 de ani vorbea cu drag prietenul de care se despărţise când avea 28 de ani!

Vişinescu dă mărturie despre Pogoneanu

Victor Rădulescu-Pogoneanu a crezut în libertate şi a refuzat în mod constant utopiile şi toate tipurile de dictaturi din vremea sa. Era un adept convins al valorilor democraţiei tradiţionale parlamentare, mai ales cea de inspiraţie anglo-saxonă. Nu a fost un erou vizibil şi popular în sensul comun, ci un intelectual de mare clasă, de o dârzenie de stâncă, uman, generos şi bun la suflet, extrem de manierat. Mesajul moral pe care ni-l transmite întreaga lui viaţă este uşor de cunoscut şi de înţeles. Dacă îl vom accepta şi îl vom crede, vom renunţa în sfârşit la stereotipele prosteşti de genul „toţi românii au fost laşi” sau „dacă aveam şi noi un Havel…” şi ne vom putea asuma responsabilitatea şi mândria de a fi şi urmaşi ai eroilor, nu doar ai cozilor de topor şi ai mediocrilor.

Mărturia lui se adresează tuturor românilor. Nu contează că intelectualii de fiţe nu au prea vorbit până acum despre el. De altfel, ei nici nu prea au autoritatea să vorbească despre tăria de caracter şi nobleţea sufletească. Specialitatea lor e critica distructivă, nu ceea ce Nicolae Carandino numea scopul de a se face înţeles şi de „a servi. Oricum, chiar dacă ei ezită, nu poate fi ignorat un martor care a vorbit deja foarte sonor şi semnificativ: Alexandru Vişinescu, fostul director al închisorii Râmnicu Sărat.

În timpul procesului său, la una dintre şedinţe, după ce a văzut câteva imagini ale închisorii pe care a condus-o ca un satrap, Vişinescu a spus, în sala de tribunal, fără să fie întrebat şi fără să i se sugereze, că „ăla…, ăla cu picioarele…, Pogoneanu, mi-a spus când a plecat la Văcăreşti „Veţi răspunde pentru ororile din această închisoare”. Ca în legenda cu Cocorii lui Ibycos (iv) făptaşul se dăduse de gol.

Fostul director al închisorii Râmnicu Sărat este între foarte puţinii zbiri comunişti care au fost judecaţi pentru ce au făcut şi chiar au făcut închisoare. Victor Rădulescu-Pogoneanu a avut ultimul cuvânt. Totuşi, Dumnezeu nu doarme!

(O formă mai scurtă acestui articol a fost publicată în august 2012, sub titlul „Victor Rădulescu-Pogoneanu: unul dintre cei mai impresionanţi eroi ai Românieihttps://inliniedreapta.net/victor-radulescu-pogoneanu-unul-din-cei-mai-impresionanti-eroi-romaniei/.)

______________

(i) Camil Demetrescu relatează indicaţiile pe care i le-a dat cu vie emoţie de M. Antonescu înainte să plece la Madrid (decembrie 1943): „Domnule Demetrescu, trebuie să-l convingi pe ambasador că suntem în cea mai dramatică situaţie, cu trupe germane în ţară şi cu probabila participare a trupelor maghiare la ocuparea ţării, dacă săvârşim cea mai mică greşeală. Să-i arăţi că România este o placă turnantă în acest război purtat pentru drepturile noastre recunoscute mai înainte şi de Statele Unite asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord, că am fost abandonaţi agresiunii şi ameninţării cu împărţirea, că dacă nemţii ne ocupă, îşi întăresc frontul încă mai mult cu aurul, cu cerealele, cu petrolul, cu teritoriul şi cu oamenii noştri de care se vor folosi şi pe care le vor folosi fără rezervă, fără cruţare. Că dl. Mareşal şi cu mine luptăm cu dinţii ca să limităm acest aport, că o facem încă cu succes, dar din ce în ce mai greu. Că indiscreţia lumii americane şi a ziariştilor în special este îngrozitoare… Şi că pentru toate acestea nu poate fi nici vorbă de o capitulare necondiţionată acum. Că noi nu respingem această capitulare în totul, ci dorim să o realizăm chiar în sensul în care vorbeşte ambasadorul Hayes cu atâta dreptate, de a opri pe ruşi. Dar pentru asigurarea succesului sunt necesare două condiţiuni: debarcarea în Balcani (frontul de la Salonic din trecutul război mondial) şi deschiderea Strâmtorilor de către Turcia. Sau măcar numai una din acestea două”).

De asemenea, M. Antonescu l-a instruit pe Demetrescu să îi ceară diplomatului şi liderului mason Ion Pangal, care se afla la Lisabona, „să intervină aşa cum a mai făcut-o, pe lângă polonezi (guvernul) ca să ne susţină pe lângă guvernul englez şi american, în numele intereselor noastre comune…, să-ţi transmită pentru mine orice informaţiuni privitoare la Conferinţa de la Teheran şi orice alte informaţiuni privitoare la noi…, să prezinte în acelaşi sens lucrurile şi Nunţiului, pentru informarea sa şi a Vaticanului. Şi-l rog să o facă şi printre ai lui, francmasonii!”. După ce a ascultat mesajul lui M. Antonescu, Pangal i-a spus lui Demetrescu că aflase că Bucureştiul „va fi bombardat dacă nu va fi declarat oraş deschis, demilitarizat şi deci dacă nu vor fi scoase unităţile militare din el. Aliaţii erau mai cu seamă interesaţi de evacuarea trupelor germane de tot felul”.

(ii) Pentru cine crede că ruşii se grăbeau să ofere condiţii favorabile României, amintim că ei au fost cei care nu au răspuns niciodată propunerilor româneşti de aplicare concretă a deciziei de părăsire a taberei germane. Într-o Notă asupra Armistiţiului, publicată de Constantin Vişoianu în La Nation Roumaine, Nr. 26, din 15 august 1949, diplomatul precizează că guvernele american şi britanic au transmis rapid acceptul lor. Sovieticii nu au reacţionat deloc la insistenţele lui Ştirbey, Vişoianu, ale reprezentanţilor britanic, Walter Edward Guiness Moyne, şi american, Lincoln Mac Veah, şi ale colegilor acestora de la Moscova. Între timp, relatează Vişoianu, „de o manieră pe cât de paradoxală, pe atât de tragică, Washingtonul, Londra şi Moscova ne invitau prin emisiunile lor la radio să-i părăsim pe nemţi, aviaţia anglo-americană bombarda ţara fără întrerupere. Care putea fi justificarea acestor bombardamente? Obiectivele militare? Dar în circumstanţele de atunci utilitatea lor militară era foarte redusă; ele erau chiar contrare intereselor militare, dată fiind operaţiunea pe care o propusesem. Se pedepsea astfel un popor şi o ţară, pentru simplul fapt că unul din „Aliaţi” refuza să răspundă la o ofertă precisă, acceptată de ceilalţi doi… Insistenţele noastre, telegramele nenumărate, totul se dovedea inutil. Situaţia militară se agrava. Manevra sovietică devenea din ce în ce mai clară.” (Constantin Vişoianu, Misiunile mele, Ed. Enciclopedică 1997)

(iii) În remarcabilul volum „Tragedia României”, publicat în 2004 de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc https://vignette.wikia.nocookie.net/nccmn/images/9/95/Tragedia-Romaniei.pdf/revision/latest?cb=20151014064549&path-prefix=ro , este reconstituită ziua de 23 august 1944 în cadrul unui dialog între Dinu Zamfirescu, Mircea Ionniţiu, George Barbul şi Horia Georgescu. George Barbul, unul dintre puţinii antonescieni care au existat vreodată, care îl cunoştea foarte bine pe Mareşal (familiile erau apropiate) şi era reprezentantul acestuia la MAS, afirma că în august 1944 Mareşalul era singur: „a devenit impopular când războiul părea pierdut, adică începând de la Stalingrad. Iar poziţia lui, oricât de dictator părea, era foarte slabă, deoarece el nu avea un partid politic. Toată puterea Mareşalului Antonescu era fidelitatea aparatului – adică a aparatului militar si a birocraţiei, ca să folosim un termen modern. Or, nimic mai schimbător decât oamenii care sunt în situaţii – în armată sau în administraţie. Cum Mareşalul era omul care pierdea, el a devenit impopular. Este adevărat. Si când a fost arestat de Rege, nimeni nu a încercat măcar să vină în ajutorul lui… Deci, la 23 august, Antonescu era un om singur.

(iv) Această legendă, care a fost pusă în versuri de Friedrich Schiller https://www.friedrich-schiller-archiv.de/inhaltsangaben/kraniche-des-ibykus-text-zusammenfassung-interpretation/ , spune că poetul Ibycos a fost ucis de o bandă de tâlhari, lângă cetatea Corint. Nimeni nu a fost de faţă la crimă, în afară de un stol de cocori, pe care Ibycos i-a rugat, cu ultima suflare, să fie martorii lui. După un timp, a fost prezentată la Corint o tragedie antică. În timpul piesei, care avea loc în aer liber, a trecut desupra arenei un stol de cocori, iar tâlharii, care se aflau între spectatori, au început să facă glume pe seama cocorilor şi a lui Ibycos. Cei din jur i-au auzit, au înţeles că ei sunt vinovaţii şi i-au dus la judecată.

Cum ne-ar fi fost acum cu nave Mistral în Marea Neagră?

0

Știți cum e vorba aia atribuită lui Lenin, capitaliștii ne vor vinde funia de care îi vom spânzura?

Ne bucurăm de crearea de urgență a Grupului de Luptă NATO în România. Această forță de apărare și descurajare la Marea Neagră va fi comandată de Franța. În componența ei știm, până în acest moment, că vor fi militari români, francezi (500), americani, belgieni (300), canadieni (200), polonezi (premierul Morawiecki a spus că vor trimite o subunitate polonă).

În legătură cu Franța, ca națiune-cadru a acestei forțe NATO la Marea Neagră, mi-am amintit de invadarea Georgiei de către Rusia din 2008 (dar și de „Compactul de securitate franco-german post Brexit, despre care am scris în 2016)

Nu doar de cum a prins atunci, în 2008, propaganda putinistă din Vest contra „nebunului” de Șaakashvili care l-ar fi provocat pe Putin(eșuată acum contra lui Zelenski, în ciuda eforturilor zeloșilor agenți pro-ruși și AUR-iști de pe la noi și de aiurea), ci și de promisiunea iresponsabilă a președintelui și premierului Franței de atunci de a dota armata lui Putin cu două nave Mistral.

Când și-au analizat invazia din Georgia, rușii au constatat că una dintre principalele deficiențe a ținut de deplasarea prea lentă a forței pe care o aveau. Comandantul marinei ruse din 2008, Vladimir Vîsoțki, spunea că „dacă Rusia ar fi avut un Mistral ar fi câștigat războul din Georgia în 40 minute în loc de 26 de ore”.

Pentru a-i repera onoarea lui Putin și a-l ajuta să-și proiecteze și mai rapid elicopterele de atac în Marea Neagră, în 2010 cuplul Nicolas Sarkozy (președinte) – Francois Fillon (prim-ministru, fost candidat la prezidențiale, angajat vara trecută la conducerea unor companii rusești) au angajat construirea pentru Rusia a două nave de luptă Mistral, o comandă de 1,37 miliarde euro.

Livrarea acestor moderne nave de război către Rusia (și accesarea de către Rusia a tehnologiei vestice) a fost blocată în ultima clipă de șocul anexării Crimeii și războiului purtat de milițiile teroriste din Luhansk și Donețk cu susținerea armatei ruse. Navele au fost vândute în cele din urmă Egiptului.

Altfel, am fi ajuns în situația paradoxală ca noul Grup de Luptă NATO de la Marea Neagră, având ca națiune-cadru chiar Franța, să apere România și să descurajeze marina rusă dotată cu două super-nave de război produse de Franța.

Teribil, nu-i așa? Să fi ajuns militarii francezi față în față, amenințați chiar de două super-nave franțuzești furnizate lui Putin de Sarkozy și Fillon.
Și cum se cuvenea ca astfel de fapte vitejești să fie recunoscute și răsplătite, Fillon a pășit pe urmele veteranului germano-rus Schroeder. Măcar pentru moralul celor care se bat în vest pentru Rusia în războiul cel mare, chiar dacă bătălia livrării Mistral pentru Putin a fost pierdută. Fillon a fost parașutat în această vară la conducerea a două companii rusești – o companie petrolieră și un gigant petrochimic.
Sfâșiat însă de conflicte interioare și de fidelități aflate în conflict, Fillon a ales onoarea: și-a tras un glonț în picior. A demisionat în 26 februarie 2022, după ultimul act al unei lungi campanii declanșate de Vladimir Putin la 1 august 2008, contra Georgiei și Ucrainei, statele suverane care, în 10 mai 2008, primiseră la summitul NATO de la București o perspectivă de a adera în viitor la NATO.

Republica Moldova și riscurile actualei conjuncturi geopolitice

0

În contextul invaziei masive a Ucrainei de către Rusia, autoritățile de la Kiev au adresat pe 28 februarie o cerere oficială de aderare la Uniunea Europeană. O acțiune similară a întreprins statul georgian, pe data de 3 martie, în aceeași zi o atare cerere fiind semnată și de autoritățile Republicii Moldova.

Cu alte cuvinte, avem un „trio asociat” – vorba editorialistului Nicolae Negru – de țări din Parteneriatul Estic, care au înaintat cereri oficiale de aderare la UE.

Autoritățile Transnistriei, entitate separatistă în cadrul Republicii Moldova nerecunoscută la nivel internațional, au contestat într-un comunicat decizia autorităților de la Chișinău de a semna cererea de aderare la UE, invocând că este „o decizie geopolitică care duce la schimbarea graniţelor internaţionale şi a sferelor de influenţă în spaţiul regional şi la schimbarea radicală a circumstanţelor reglementării definitive a relaţiilor moldo-transnistrene. Depunerea cererii de aderare la UE, în contextul unui conflict de lungă durată nerezolvat între Transnistria şi Moldova, fără a ţine cont de opinia noastră şi fără consultări în formatele de negociere existente, pune capăt procesului de soluţionare, care necesită formalizare juridică internaţională urgentă”, se spune în declaraţia publicată pe site-ul aşa-zisului minister de externe din regiune.

În cadrul comunicatului este utilizat termenul „poporul Transnistriei”, specific propagandei separatiste, prin care se încearcă promovarea ideii unei identități „nistrene”.

„În noile circumstanțe, solicităm părții moldovenești să inițieze un dialog cu Transnistria în scopul unei reglementări civilizate definitive a relațiilor bazate pe existența pașnică, de bună vecinătate a două state independente prin semnarea unui acord interstatal cuprinzător. Facem apel la ONU, OSCE, la mediatori și observatori, la comunitatea internațională în ansamblu, cu cererea de a recunoaște realitatea care există de mai bine de treizeci de ani sub forma Republicii Moldovenești Nistrene, să asigure respectarea dreptului poporului transnistrean la autodeterminare și să stabilească relații diplomatice cu Transnistria”, scrie în comunicatul respectiv.

Semnarea cererii de aderare la UE a fost atacată și de Partidul Socialiștilor, principalul exponent al filorusismului, antioccidentalismului și românofobiei din Republica Moldova.

Demersul Chișinăului de aderare la UE a primit susținere prin declarații din partea autorităților de la București, precum și ale celor de la Washington.

Reacția impertinentă a autorităților transnistrene arată o dată în plus situația vulnerabilă a Republicii Moldova, care s-a agravat pe fundalul ultimelor evenimente.

Istoricul american de origine rusă Iuri Felstinski avertizează, într-un interviu acordat Radio Svoboda pe 25 februarie 2022, că după „capturarea Ucrainei” urmează să fie atacată Republica Moldova. Apoi, Rusia „va lansa un ultimatum cu privire la intrarea trupelor ruse în țările baltice” și astfel se va ajunge la un război dintre Rusia și NATO, în urma căruia Rusia va fi totuși învinsă, potrivit istoricului.

Recent a stârnit îngrijorări o hartă pe care președintele Belarusului, Alexander Lukashenko, a prezentat-o în ședința Consiliului de Securitate al Belarusului. „Pe hartă, se observă marcate cu săgeți roșii zonele atacate de armata rusă, printre care Kievul – din nord, Harkovul, în est, și regiunile Donețk și Luhansk, din sud-est. Apare pe hartă și Odessa, unde rușii încă nu au reușit să captureze portul, cu săgeți roșii înspre Transnistria”, potrivit stirileprotv.ro.

Invadarea Ucrainei pare să-i trezească pe occidentali din somnolența unei stări de struț la realitatea pericolului rusesc și beneficiile apartenenței la Alianța Atlanticului de Nord. În Suedia și Finlanda, în premieră, majoritatea cetățenilor susțin aderarea țărilor lor la NATO, potrivit sondajelor.

În contextul geopolitic actual, statul separatist nerecunoscut transnistrean, entitate vasală Rusiei, este nu doar un potențial agresor cu toate ustensilele militare de rigoare, ci unul care peste noapte își poate înmulți puterea. Contingentul mulitar de aici numără circa 1500 de persoane, care periodic sunt implicate în „exerciții militare”, iar în depozitele de la Cobasna se păstrează circa „20 000 de tone de muniții foarte vechi, unele datând din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sau din timpul Războiul Rece. Aici sunt depozitele fostei Armate 14, precum și o parte din armamentul evacuat în anii 90 de Armata sovietică, din fosta RDG și Cehoslovacia”, potrivit anticoruptie.md.

Vulnerabilitatea Republicii Moldova are la bază trei cauze:

  • Nu este membră NATO. Așadar, nu beneficiază de garanții de securitate.
  • Face parte din spațiul ex-sovietic, zonă care prezintă interes pentru Moscova, potrivit ideologiei imperialiste ale Kremlinului.
  • Are o regiune separatistă pe teritoriul său, Transnistria, unde se află forțe militare ruse.

Așadar, Republica Moldova are un grad de risc crescut de a deveni victimă a unei eventuale extinderi a invaziei rusești în Ucraina.

Potrivit unei declarații a Statului Major al Armatei din Ucraina de pe 7 martie, citată de realitatea.md, în direcția Republicii Moldova „inamicul nu acționează activ, dar militarii grupului operațional de trupe rusești din zona de securitate a autoproclamatei regiuni transnistrene sunt în alertă maximă.”

David Petraeus, general american și fost director al CIA, într-un interviu acordat CNN citat de Gândul, elogiază rezistența ucraineană, prevede că în Odessa „se vor duce lupte grele, oamenii vor opune rezistență, o defensivă a orașului a fost deja pregătită, pe teren sunt forțe de rezistență civilă foarte bine organizate.”

„Ucrainenii sunt extraordinar de eficienți, creativi, au inițiativă, sunt inovatori și sunt foarte determinați. Au întrerupt comunicațiile rușilor, au izolat și distrus mașinile care aduceau combustibil rușilor pe front, au utilizat cocktailuri Molotov. Deci rezistența aceasta, combinată cu forțele armate, cu brigadele civile este cu adevărat remarcabilă”. Arătându-se optimist în privința capacității de rezistență a ucrainenilor, Petraeus este de părere „că în cazul Republicii Moldova, avem motive de îngrijorare.”

Vladimir Solonari, profesor de istoria Rusiei și a Europei de Est la University of Central Florida, originar din Republica Moldova, afirmă într-un interviu pentru DW că riscul pentru Republica Moldova în cazul prelungirii războiului este „foarte mare”. „Dacă va cădea Odessa, armata moldovenească nu poate să reziste în fața rușilor deloc”, afirmă profesorul. „Dacă trupele rusești ocupă Odessa, vor ajunge foarte repede la Tiraspol. Sunt doar 100 de kilometri și de la Tiraspol la Tighina sunt 15 kilometri”, iar „în Transnistria ar intra fără nicio luptă”, potrivit lui Solonari.

În opinia profesorului, unirea cu România este în prezent cea mai bună soluție pentru asigurarea securității Republicii Moldova: „Dacă eu aș fi fost un politician la Chișinău, aș fi cerut imediat unirea, ca salvare. În acest caz, ar putea fi apărată de NATO. Nu cred că România ar putea să-i refuze pe moldoveni. (…) Îmi dau seama că lucrurile acestea nu pot fi declarate deschis, dar cred că ei trebuie să fie gata pentru o asemenea eventualitate. Există un raționament puternic: prin unire se obține apărarea din partea NATO.”

Dacă „va cădea Odessa”, „trupele rusești ar ajunge imediat la Tiraspol, unde ar fi întâmpinate cu pâine și sare, cu brațele deschise. Chișinăul știe probabil că se află sub amenințarea Rusiei, mai ales dacă va cădea Odessa. Republica Moldova va fi fără nicio posibilitate de apărare. Armata moldovenească este mai mult o păcăleală, să nu ne facem iluzii. Nu cred că va putea opune vreo rezistență”, afirmă Solonari.

„Dacă e adevărat că Putin e obsedat de restabilirea vechilor granițe ale Uniunii Sovietice, atunci după Ucraina, ar putea urma statele baltice, Georgia.” Totodată, în privința viitorului acestui război, Solonari dă de înțeles că este foarte dificil de făcut predicții și nu trebuie să ne grăbim să facem concluzii.

Profesorul susține sancțiunile economice occidentale și menționează că trebuie să fie și mai dure decât sunt.

Nicolae Negru, într-un editorial pentru Ziarul Național, califică cererea Republicii Moldova de aderare la UE drept un „eveniment definitoriu al ultimilor ani”. Cu toate acestea, după cum susține analistul, „de dragul adevărului, nu putem să negăm că între depunerea cererii de aderare la UE și reunirea cu România nu ar exista nicio legătură.”

În editorialul din 4 martie, jurnalistul se referă pe scurt la „aspectul simbolic” al semnării cererii de aderare la UE.

Putem dezvolta această idee a lui Nicolae Negru, afirmând că este vorba de o acțiune în primul rând simbolică, întrucât o atare cerere nu garantează aderarea în viitorul apropiat, iar aderarea la UE nu oferă nici o garanție de securitate. Soluția pentru securitatea statului moldovean este aderarea la NATO, care se poate obține cel mai ușor prin unirea cu România.

Nicolae Negru precizează că tragedia din Ucraina este cauzată inclusiv de lipsa de fermitate a Occidentului în raport cu Rusia: „Din 2014 până în 2022, ucrainenii puteau fi ajutați mult mai mult în fața iminentei agresiuni rusești. (…) De ce pachetul de sancțiuni aplicat acum nu a fost aplicat după ocuparea Crimeii? Dacă ne amintim că, cu câteva săptămâni în urmă, știind deja despre planurile lui Putin de a ataca Ucraina, Germania le propunea ucrainenilor căști în loc de arme, ne putem da seama de principialitatea, perspicacitatea și nivelul gândirii strategice la politicienii europeni.

Ucraina a fost sacrificată și fiindcă Europei, deprinsă cu confortul, îi displăcea profund ideea să renunțe la gazele furnizate de Gazprom, lăsându-se înșelată lejer.”

În opinia lui Ștefan Gligor, expert în politici publice, în prezent lider al Partidului Schimbării din Republica Moldova, „UE trebuie să facă mai mulți pași hotărâți în direcția sporirii parteneriatului cu Republica Moldova, Ucraina, Georgia. (…) Republica Moldova încă nu este pregătită instituțional și economic pentru integrare în Uniunea Europeană. Integrarea se face în câteva etape, stat asociat, stat candidat, îndeplinirea tuturor tratatelor și obținerea statutului de membru”, spune acesta în cadrul emisiunii „Întreabă Ghețu” de la TV8, potrivit Adevărul.

„E bine că au semnat cererea de aderare la UE, e rău că nu au semnat cererea de Unire, care ne-ar integra cel mai rapid în UE și NATO!”, apreciază istoricul Ion Mischevca.

„Experți militari ai Pentagonului au arătat în repetate rânduri că planul lui Putin este tăierea Ucrainei de accesul la cele două mări din sud, ajungerea la gurile Dunării și deblocarea Transnistriei. Este vorba de mai vechiul proiect Novorosia, care nu se știe care i-ar fi fost utilizarea dacă Ucraina ar fi fost înfrântă în războiul fulger (blitzkrieg) început împotriva ei la 24 februarie”, scrie jurnalistul Valeriu Saharneanu într-un articol pe blogul său.

Potrivit acestuia, în cazul în care „ajunge la Nistru, Rusia ar avea prin capul de pod Bender (Tighina), tot tacâmul de instrumente cu care să taie bucată cu bucată din carnea vie a statului Republica Moldova și, torturându-l sfidător, să testeze nervii României și răbdarea Occidentului.”

„Sancțiunile și izolarea vor începe de azi, luni, 7 martie, să topească economia și finanțele Rusiei și să umfle la cote amenințătoare nemulțumirea populației. Pe fundalul lipsurilor care se vor face din ce în ce mai simțite, achizițiile teritoriale ambalate în recunoașterea celor două republici fictive își vor pierde foarte repede din efectul lor narcotic”, afirmă Saharneanu.

„Duplicitatea, minciuna gregară ridicată la nivel de politică de stat, mârlănia diplomatică sunt norme de relații care definesc originala (anti)civilizație moscovită”, scrie cunoscutul jurnalist.

În concluzie, cererile de aderare la UE ale Ucrainei, Georgiei și Republicii Moldova, au importanță și au semnificația de simbol al aderenței acestor țări la civilizația occidentală și valorile ei, nu la „lumea rusă”. Cu toate acestea, semnarea unor atare cereri nu garantează aderarea la UE în viitorul apropiat, iar aderarea la UE nu oferă garanții de securitate. Doar aderarea la NATO poate oferi astfel de garanții, deosebit de necesare în actualul context geopolitic, când apartenența la spațiul ex-sovietic este un factor de risc real în ce privește o reală agresiune rusească. În cazul Republicii Moldova, problema aderării la NATO și UE se poate rezolva într-un ritm mult mai rapid prin unirea cu România.

„Proiectul sovietic ce ispitește Europa” – NYTimes în 1982 despre opoziția dură a lui Reagan față de mufarea Germaniei la gaz rusesc

0

Trădările lui Gerhard Schroeder și Angela Merkel (Nord Stream 1 și 2), Sarkozy și Francois Fillon (navele de război Mistral care erau pe punctul de a fi furnizate lui Putin), au venit pe un teren fertil.

Povestea inhalării și dependenței de gaz rusesc și apoi a intrării în sevraj a Germaniei este mai veche decât Nord Stream 1 și Nord Stream 2. Începând cu 1981, administrația Reagan a încercat în zadar să convingă Germania și Franța să nu construiască un gazoduct care prezenta un pericol de a produce o dependență a Comunității Economice Europene de sursele de energie ale Rusiei sovietice. Reagan a impus sacțiuni, dar până la urmă gazoductul a fost construit în 1984. Gazul sovietic a început să curgă din ce în ce mai mult, iar consecințele le vedem acum. Iată un articol de acum 40 de ani din New York Time, din 30 mai 1982, ”A Soviet project tempts Europe”.

PARIS Afectați de creșterea șomajului și recesiunea care se anunță a fi tot mai sumbră, liderii europeni prezenți la summitul economic de la Versailles din această săptămână îl vor întreba, fără îndoială, pe președintele Reagan de ce vrea să saboteze tocmai proiectul pe care ei mizează să îi ajute să oprească pierderile dramatice de locuri de muncă.

Proiectul în cauză este planificatul gazoduct de 3.700 de mile care va aduce gazul natural sovietic din Siberia în Europa de Vest – o achiziție sovietică de utilaje grele și țevi de oțel de mare diametru. Europeanii speră că această comandă estimată la 15 miliarde de dolari le va ușura problemele legate de șomaj, dar proiectul a fost dur criticat de administrația Reagan.

Deși în prezent există mai multe conducte care aduc gazul sovietic în Europa Occidentală, se așteaptă ca noua conductă să mărească fluxul substanțial. Dincolo de argumentele legate de cât de vulnerabili ar deveni aliații NATO ai Americii în raport cu controlul rușilor asupra gazelor, se află și faptul că acest proiect ar aduce o injecție suplimentară de comenzi și locuri de muncă în industria europeană de mijloace de producție, aflată în declin, într-o perioadă de recesiune tot mai gravă.

Este o realitate pe care liderii vest-europeni nu o pot ignora. Șomajul în Germania Federală, Marea Britanie, Italia și Franța – ai căror lideri se vor alătura celor din Statele Unite, Canada și Japonia la reuniunea la nivel înalt – a crescut la o rată anuală de 8,7% în acest an, de la 5,9% în 1980, potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.

Au existat indicii că Statele Unite ar putea închide ochii la acest proiect. La Versailles, spun oficialii, ar putea apărea o înțelegere în cadrul căreia Statele Unite și-ar domoli ostilitatea față de proiect, dar în schimb, liderilor europeni li s-ar cere să înăsprească creditele comerciale față de Uniunea Sovietică și aliații săi.

Administrația Reagan s-a opus proiectului gazoductului, susținând că acesta ar face Europa periculos de dependentă de sursele de energie sovietică și că ar oferi Kremlinului valuta forte de care are mare nevoie și care ar putea fi cheltuită pe armament suplimentar. De asemenea, SUA a interzis exportul de utilaje construite de General Electric și Caterpillar Tractor pentru gazoduct.

Guvernele europene spun însă că temerile americane cu privire la dependența europeană de livrările de gaz sovietic sunt nefondate și exagerate. Acestea susțin că, deși unele țări ar putea obține peste 30% din gazele lor din Uniunea Sovietică până în anii 1990, acest lucru va reprezenta totuși doar 6% din consumul total de energie.

Nimeni nu știe exact câte locuri de muncă ar însemna pentru Europa această construcție a gazoductului sovietic, dar consensul este că e vorba de multe joburi. Guenter Mausbach, membru al consiliului de administrație al marelui producător german de oțel, Mannesmann, care este unul dintre contractorii principali ai proiectului, estimează că 2.500 de locuri de muncă din compania sa depind de această afacere. Președintele A.E.G.-Telefunken, Heinz Durr, a declarat că lucrările pe care se așteaptă să le obțină sunt vitale pentru acest gigant german aflat în dificultate și ar putea să împiedice închiderea uzinei de compresoare din Essen a companiei.

Marele grup francez de utilaje grele, Creusot-Loire, co-contractant principal cu Mannesmann, refuză să estimeze numărul de locuri de muncă puse în pericol dacă afacerea ar eșua. Dar estimează că contractul pentru conducte îi va aduce 4,5 milioane de ore de muncă de care are mare nevoie și va ocupa în totalitate până la jumătate din personalul său din multe dintre cele 30 de fabrici ale sale în următorii ani.

Concluzii de etapă, adevăruri de durată

8

Există în istoria țărilor și a lumii momente în care adevărul iese la iveală atât de puternic, încât nu mai pot să-l nege, să-l aburească, sau să-l inverseze nici cei mai iscusiți „experți”, nici cei mai certați cu realitatea „intelectuali”, ba chiar ajung să-l priceapă cu ușurință și fraierii. Dar astfel de momente sunt plătite de obicei scump, cu sânge și cu morți. Și nici măcar nu durează mult.

Pentru românii normali, decembrie 89 a fost un răstimp de har, de curaj, de solidaritate, de generozitate și jertfă. Adevărul devenise atât de evident, încât nici ticăloșii nu-l mai negau. Doar de aceea tot soiul de lichele se înghesuiau la TVR în după-masa de 22 decembrie 1989, ca „să treacă de partea poporului” și să-i înfiereze pe „odiosul dictator și sinistra lui soție” pe care, cu câteva ore înainte, încă îi mai slujeau în patru labe. Dar, așa cum știm, nu a ținut mult, doar acea după-amiază și încă maximum două săptămâni. Pentru că, imediat, oamenii rușilor, în frunte cu Iliescu, au început să acopere cu ceață crimele monstruoase din decembrie (ceața care ne apasă și azi) și să învrăjbească societatea, mințind cu nerușinare bolșevică.

Astăzi, privim cu toții cu admirație și cu drag spre ucraineni, care se apără cu un curaj eroic de Imperiul Răului. Trăim iar un moment al adevărului, de astă dată plătit de vecinii noștri cu morți mulți și cu uriașe suferințe.

De aceea, acum e un pic mai ușor să le explici amicilor occidentali că Rusia nu s-a lepădat de URSS, că Putin nu e creștin, că Nordstream e o porcărie. Acum e voie să spui că liderii Germaniei și Franței s-au comportat jenant, nu riști să fii făcut „antieuropean”. Toată lumea are în minte masa aia lungă a lui Putin, unde Macron și apoi Scholtz s-au dus să negocieze „soluționarea pașnică a crizei ucrainene”, adică să pecetluiască soarta Ucrainei, ca să ia ei gaz ieftin de la ruși și să-și vadă de mofturile lor antiamericane. Iar Putin a dedus că se poate obrăznici oricât, n-are cine să-l oprească.Chiar dacă spui că Biden, cu dezastruoasa lui retragere din Afganistan, cu lipsa lui de opoziție față de Nordstream 2, „i-a dat nas lui Ivan”, satrapul de la Kremlin, riști destul de puțin să fii acuzat că ești de partea „hitleristului” de Trump.

În spațiul public românesc, am început să vedem iar minuni asemănătoare celor din 22 decembrie. Toată lumea e pentru pace în Ucraina și vrea să-i ajute pe refugiați. Mai ales cei care au pus umărul, fiecare după puteri, la nenorocirea ucrainenilor – chibițând în românește, fie direct în sprijinul criminalilor, fie indirect, în sprijinul complicilor care le-au facilitat acelor criminali drumul spre Ucraina.

Mă refer, desigur, în primul rând, la oamenii rușilor de pe lista lui Dughin pentru România și la ceilalți omuleți verzi din zona lor, slugi cunoscute și asumate ale Rusiei criminale. Dar și la cei care au slujit (unii cu naivitate, alții cu nerușinare) în Parlamentul European, în media, în oengeuri experte, pe unde au putut, celor mai proști și mai înfumurați dintre liderii Occidentului, atât de înțelegători până acum față de Putin – nu zic, nu e rău că acei lideri, în ceasul 12-13, s-au hotărât, numai și numai datorită extraordinarelor performanțe diplomatice ale liderilor de astăzi ai Poloniei, să-i sprijine pe ucraineni; dar era mai bine să nu le fi permis rușilor să ajungă să-i atace.

Nu zic nici că e rău dacă acum în spațiul public românesc se aud numai voci care vor binele ucrainenlor. Întoarcerea păcătoșilor aduce bucurie nu doar pe pământ, ci și în Ceruri. Vreau doar să fac un fel de nou „apel către lichele”, amintindu-le acestor voci că, prin ceea ce spuneau până mai ieri, au contribuit, cu puținul lor, urmându-și stăpânii, la situația dramatică actuală. Păcatele publice ar trebui, cumva, recunoscute și reparate public, ceea ce ar reduce riscul recăderii, imediat ce trece momentul adevărului. Iar cine a sărit de tot peste cal în privința păcatelor publice, dacă nu se încadrează chiar la vreun articol din Codul Penal, caz în care facem cum scrie acolo, ar trebui măcar să tacă de tot în viața publică. Nu mi se pare că cer prea mult.

Voi formula aici câteva adevăruri, care devin astăzi deosebit de vizibile, în lumina celor întâmplate. Multe dintre ele au mai fost spuse de noi și în vremuri mai puțin receptive, și o să le tot spunem, indiferent de vremuri, pentru că de aceea există ILD, ca să-i deranjeze pe mincinoși și pe proști. Dar în aceste zile – fie că unii au deschis, cu adevărat, ochii, fie că doar se prefac – oricum, e mai greu de negat realitatea evidentă. Bruiajul s-a mai redus.

Profit deci, de această fereastră de oportunitate, pentru că nu se știe cât va dura.

Iată că Ucraina rezistă. Cum de rezistă?

Ce îi determină pe ucraineni să lupte în acest fel, impunând respect întregului mapamond?

Păi, credința în Dumnezeu, dragostea pentru patria lor și dorința de a aparține Lumii Libere. Se roagă lui Dumnezeu să-i ajute. Și pleacă să-și apere, cu sângele și cu viața lor, țara (altfel spus, „statul național”, nu un Land dintr-o federație), familiile (acelea reale, „tradiționale”, construite pe baza căsătoriei dintre un bărbat și o femeie) și dreptul lor de a decide cărei lumi să aparțină geopolitic (nu de a executa ceea ce au stabilit pentru ei rușii cu nemții). Nu îi motivează ideologia gender, nici promovarea pluralității de dezorientări sexuale. Nu asta înseamnă pentru ei apartenența la UE și la NATO. Nimic nu este mai îndepărtat de spiritul apărătorilor din aceste zile ai Ucrainei decât neomarxismul „cancel culture” și „woke”, descinzând direct din subversiunea rusească setată de peste o sută de ani să distrugă Civilizația Occidentală. Dimpotrivă, ucrainenii, care luptă astăzi cu Imperiul Răului, apără de fapt această Civilizație, pe care mulți dintre locuitorii Occidentului geografic au încetat să o prețuiască.

Iată că rușii nu reușesc ce și-au propus, în ciuda uriașului lor avantaj în materie de armament și număr de militari. Plus nenumărate cozi de topor infiltrate în tot Universul.

În ce cred rușii?

Majoritatea covârșitoare a rușilor (70%) cred că Iosif Stalin a jucat un rol pozitiv în viața politică și în istoria Rusiei, conform unui studiu efectuat în 2019 de institutul independent Levada-Center. O creștere importantă, de la 54% în 2016. Mai puțin de 2 din 10 cetățeni ruși – 19% – consideră că Stalin a avut un rol negativ. Citiți: Rusia îşi iubeşte călăii: 7 din 10 ruși îl simpatizează pe Stalin, aproape jumătate îi consideră justificate crimele

Mass media, atât cele care slujesc stângii neomarxiste din Vest, chipurile, anti-Putin, cât și cele care-i slujesc lui Putin mai pe față, ne dau același răspuns în această privință:

„Rușii, în frunte cu Putin, sunt ortodocși, conservatori, pro-life, apărători ai creștinismului și ai familiei tradiționale”. În prima dintre categoriile de mass media citate, asta e rău, în cea de-a doua e bine. Unii fac acrobații sinaptice spectaculoase, pentru a categorisi pe toți creștinii normali în rândul adepților criminalului kaghebist Putin. Alții le fac pentru a ne convinge că Putin e noul Constantin – sau măcar că e mai bun decât toți liderii actuali ai Occidentului.

De fapt, noi v-am mai spus de ani de zile pe ILD în ce cred psihopații care conduc Rusia și în ce hal de demoralizare e norodul mujicesc.

Olavo de Carvalho spunea în martie 2015:

“Cultura rusă se compune în întregime din trei lucruri:

– idei filosofice și științifice prost copiate din Occident;
– visuri mesianice imperialiste amestecate cu puțină mistică ortodoxă;
– cretinisme materialist-dialectice;

Asta e TOT ce are Putin de oferit lumii. Și există imbecili cărora le curg balele în fața acestei oferte.”

Pentru cine dorește să înțeleagă mai profund mentalitatea indivizilor care conduc Rusia, sugerăm această lectură: Perversiuni definitorii ale mentalității revoluționare

Ca să rezum tema credințelor Sfintei Rusii: elitele rusești sunt alcătuite din criminali în serie și tâlhari de drumul mare, care își pun intelectualii de serviciu să le furnizeze pretexte ideologice pentru poftele lor imperiale. Astfel avem eurasianismul lui Dughin. Cu el se justifică, prefăcându-se convinși, parțial chiar se conving, cei din tagma conducătoare. Cu el încearcă să fanatizeze hoardele de mujici din tagma supusă. Parțial le iese. Militarii ruși nu se dau înapoi nici de la cele mai cumplite atrocități. Dar sunt și multe cazuri în care cedează psihic – bieții recruți, hrăniți mai înainte cu acest tip de delir, apoi confruntați dur cu realitatea groaznică a crimelor pe care superiorii lor le ordonă să le comită, precum și cu rezistența eroică a ucrainenilor, dar mai ales, constatând că sunt trimiși să moară degeaba, uită de orice ideologie și de orice motivație, dezertează, se predau, și plâng după mama.

Dar mai există și un alt fel de ruși, care merită menționați aici, nu pentru că ar fi numeroși (nu sunt), ci pentru admirabilul lor curaj de a rămâne oameni, în acest Imperiu al Răului care este Rusia, de a protesta în aceste zile în stradă, cu toate riscurile, împotriva crimelor susnumiților psihopați și sălbatici.

Ce rezultă de aici pentru noi, românii?

Că, dacă războiul va ajunge și la noi – ceea ce nu e deloc exclus – va trebui să facem apel la resursele noastre morale, la lucrurile mari, adevărate și normale (sau să ni le reamintim, dacă le-am uitat): credința, patriotismul, dragostea de libertate – acea libertate căreia nicio altă civilizație, în afara celei Occidentale, nu a fost în stare să-i creeze condiții de apariție.

Doar aceste lucruri sunt cele care dispun sufletele și mințile pentru eroism și sacrificiu. În jurul lor se cimentează coeziunea unei societăți în vremuri de grea încercare. Pentru că sunt adevărate, ușor de înțeles, compatibile cu realitatea omului, cu legea firii, înscrisă în el de același Creator care i-a dat și legea morală. Dar chiar dacă ne-am limita numai la aspectul lor „motivațional”, fără să intrăm în considerații mai profunde, nu putem să nu constatăm evidența: omul este capabil de acte eroice, mergând până la jertfa supremă, pentru ceva ce merită, nu pentru prostii, nici pentru lucruri secundare (chiar dacă sunt legitime).

Dar ce vedem, în general, în mass media în limba română (termenul „mass media românești” ar fi impropriu în acest context), sau în discursul public al majorității clasei politice, mai ales în ultimul deceniu? Mesaje ce par calibrate exact ca să lovească în aceste lucruri mari.

Unii ne spun că cine mai crede în Dumnezeu și mai este atașat de Biserică, e bigot și intolerant; că, mai degrabă decât religia, ar trebui să se predea în școli „educația sexuală”, cât mai intensiv și mai explicit; că patriotismul e o chestie răsuflată, dăunătoare, periculoasă, care ne împiedică să fim pe deplin „europeni” (adică să acceptăm fără discuție orice vine de la Bruxelles, de fapt de la Berlin); că atașamentul față de familia normală (singura existentă) e „extremism” și „homofobie” etc. Asta citim mai tot timpul pe hotnews, g4media, digi 24, asta ne spun liderii USR-Plus, precum și tot felul de oengiști și experți plini de fițe. Tot în această linie se înscrie și mesajul că istoria României nu are nimic vrednic de respect și de mândrie, că nu găsim în ea decât motive să ne fie rușine că existăm (exemplul cel mai izbitor este creația lui Lucian Boia, dar nu e singurul).

Alții, dimpotrivă, se prefac atașați de credință și patriotism, dar mint. Folosesc vorbe mari, pângărindu-le. Înainte, îi aveam pe ciocoii vechi și noi de la PSD, urmașii PCR, copiii lui Iliescu, protagoniștii marilor procese de corupție, care se filmau pupând icoane și purtând costume naționale – iar la Bruxelles votau fără să clipească agenda sexomarxistă. Dar PSD-iștii se mai sfiau să-și arate pe față rusofilia. În ultimii doi ani însă, mai ales în contextul stress-ului pricinuit de pandemie, a luat proporții un tip de discurs de maximă suspiciune față de America, dar și de Europa de Vest, luate în bloc, fără a ține cont că vorbim de entități pluraliste. Acest discurs plasează epicentrul mondial al Răului în Occident, locul unde s-a plănuit “plandemia” și „great reset”-ul. Pericolul ruso-chinez trece pe planul șapte, de fapt este scos cu totul din câmpul vizual. Au fost creați și băieții de la AUR, care nu mai au rețineri, nu le e rușine să aplaude la ambasada Rusiei, se lasă fără jenă promovați de Sputnik. Deja au pe conștiință multe vieți de români, doar Dumnezeu știe câte, prin aceea că au sabotat sistematic toate eforturile de combatere a pandemiei de virus chinezesc (da, chinezesc, nu american).

Propaganda este o armă de război, foarte importantă, mai ales în condițiile de război hibrid. Este timpul ca serviciile noastre de specialitate să înceapă, totuși, să-și facă treaba, să nu mai lase agenții de influență ai Rusiei să zburde veseli pe câmpii. Să ia exemplu de la colegii lor din serviciile ucrainene, care au reușit, acum câteva luni, să identifice și să neutralizeze o rețea „antivaccin” care acționa în țara lor la comanda serviciilor rusești. În România chiar nu au existat astfel de conexiuni? Aproape că se văd cu ochiul liber. Nici măcar unul dintre agitatorii șoșociști nu a putut fi prins cu rața în gură? Atunci, eu de ce plătesc impozite?

Atât nihilismul cinic al stângii occidentale, descins din tradiția lui Lenin, cât și fanatismul ideologic putinofil, din cea a lui Stalin, pornesc de la aceeași minciună metazfizică, drăcească. Funcționează „dialectic”, în strânsă interdependență. Am mai explicat asta pe ILD. Vasile Ernu, om de stânga, cere un Ovidiu Hurduzeu, om de „dreapta”, că nu degeaba i-a pus Dughin pe amândoi pe listă. Și așa mai departe. USR-plus cere AUR și invers. Hotnews cere Active News și invers. G4media cere R3media.

Efectele sunt la fel de antiromânești. În timp de pace, mai bine zis, când credem noi că e pace, nu prea ne gândim la asta, îi lăsăm, mai mult fără să ne dăm seama, să ne infiltreze ceva otravă în suflete și în creiere, făcându-ne să ne certăm între noi – cum a fost când cu referendumul despre familie. În timp de război însă, efectele pot fi mai periculoase decât gloanțele și bombele rușilor.

Este timpul ca noi, cei care preferăm tradiția României creștine, patriotice, parte a Lumii Libere, să nu mai acceptăm aceste mesaje. Să ne regăsim în tradiția lui Maniu și Mihalache, dar și a Brătienilor, precum și a milioanelor de români care s-au opus rușilor și au fost persecutați, închiși, deportați, cei mai buni dintre ei fiind uciși. Să îi trimitem la plimbare pe toți propagandiștii care lucrează împotriva intereselor României. Să îi tragem de mânecă pe cei care le repetă lozincile ca fraierii. Nu e o problemă dacă prin asta mai pierdem prieteni sau ne mai facem dușmani. Ne-am obișnuit. Alții înaintea noastră au avut de înfruntat decepții și greutăți mai mari.

Invazia rusă din Ucraina

PUBLICATE RECENT

JURNAL