Acest articol de Bruce Bawer a fost publicat recent în revista new-yorkeză City Journal. L-am tradus şi îl reproduc integral în română din două motive.
În timp ce Europa doarme narează experienţa unui american în Europa înainte şi după 9/11 şi numeroasele discuţii purtate cu europeni despre pericolul Islamului militant şi rolul Americii în combaterea acestui pericol.
Citind această carte am descoperit cît de larg răspîndit este anti-americanismului în Europa, cît de avansată este maladia progresismului (amestec de socialism, relativism moral, multiculturalism agresiv) şi cît de periculos e importul de islamism la scară continentală. Am tradus articolul de mai jos şi cu intenţia de a semnala acest autor deosebit. Al doilea motiv e legat de amintirile pe care mi le-au evocat rîndurile lui Bruce Bawer. Ca adolescent şi tînăr adult în anii 70 şi 80 ai României ceauşiste am fost mereu însoţit de propaganda comunistă din şcoală, ziare, cărţi, de la televizor, radio şi locul de muncă. Una din temele repetate obsesiv era pacea. Asemeni altor cuvinte deturnate de comunism înţelesul păcii se schimbase, nu se mai referea doar la absenţa războiului. Pacea se transformase într-un concept stufos explicat sub forma unui scenariu cu eroi pozitivi şi negativi încleştaţi într-o luptă epocală al cărei deznodămînt urma să fie triumful eroului pozitiv şi victoria definitivă a revoluţiei. Eroul pozitiv era URSS ajutat de popoarele prietene din jur, iar eroul negativ era Vestul a cărei căpetenie, America, întruchipa răul absolut. Noi trăiam în pace deoarece cu ajutorul URSS terminasem lupta de clasă şi puteam să ne concentrăm liniştiţi asupra creşterii nivelului de trai. Cei de dincolo trăiau într-un război surd intern, datorită luptei de clasă care se ascuţea de la an la an, şi participau frecvent la războaie adevărate cerute de logica internă a capitalismului: subjugarea altor ţări pentru acumularea de materii prime şi forţă ieftină de muncă. Însă pacea noastră era o stare nesigură constant ameninţată de maşina de război americană. Fără aripa protectoare a URSS puteam fi oricînd înrobiţi. De fapt URSS — şi într-un sens mai larg comunismul — erau pacea. La polul opus, America şi capitalismul erau sinonime cu războiul.
Bine, bine, dar sîntem în anul 2007. Comunismul s-a prăbuşit în 1989, pînă şi China a adoptat economia capitalistă, iar Cuba şi Coreea de Nord sînt ruinate.
Realitatea e mai perversă. Acest gen de gîndire şi retorică pe care le credeam complet discreditate este foarte la modă în mediile universitare occidentale, mass-media, tot felul de organizaţii internaţionale şi adoptat de majoritatea ONG-urilor care au împînzit societatea civilă. Nu de ieri de azi, de decenii. Eseul lui Bruce Bawer radiografiază acest cancer vechi şi în extindere.
Viitorul rămîne neştiut, însă e constant influenţat de opţiunile noastre. O opţiune încă nedecisă aşteaptă. Libertate sau pace?
Dacă vrei pace, fii pregătit de război. Îndemnul aparţine generalului roman Flavius Vegetius Renatus şi a fost formulat în urmă cu mai bine de 1600 de ani. Sun Ţu a oferit în esenţă acelaşi sfat cu nouă secole mai devreme şi tot lui îi este atribuit aforismul lui Vegetius la începutul unui film pe care l-am văzut recent la Centrul Nobel pentru Pace din Oslo. Însă filmul citează această zicală străveche doar pentru a o contrazice. După ce serveşte o istorie pervers alterată a Războiului Rece, a cărei idee vîrf de lance este că mişcarea pentru pace a făcut să cadă zidul Berlinului, filmul se încheie cu o concluzie care răstoarnă complet intuiţia lui Vegetius: „Dacă vrei pace, pegăteşte-te pentru pace.”
Acestea se vor vorbe înţelepte, un motto al noului mileniu. De fapt este o dorinţă manifestată într-o gîndire care nu decurge logic din istoria Războiului Rece sau a oricărui alt război. Lecţia adevărată a Războiului Rece este aceeaşi cu învăţămintele lui Sun Ţu şi Vegetius: conflicte au loc şi puterea contează. Este mai bine să fii puternic decît slab. Eşti mai în siguranţă cînd alţii ştiu că eşti pregătit să te ridici pentru cauza ta decît atunci cînd te lauzi cu propria neputinţă sau lipsă de apărare. Nu e nimic misterios în legătură cu acest adevăr. Si totuşi e negat nu numai de filmul Centrului pentru Pace dar şi de mişcarea alarmantă şi în creştere rapidă simbolizată şi promovată de acest Centru.
Să o numim escrocheria păcii.
Pentru început e nevoie să clarificăm două lucruri despre această mişcare. În primul rînd, este opusă oricăror valori Occidentale – libertate, economie de piaţă liberă, individualism – şi dispreţuieşte America, simbolul şi apărătorul suprem al acestor valori. În al doilea rînd, nu e vorba despre o mînă de Quakeri naivi, ci despre o mişcare de profesionişti versaţi si ambiţioşi deja instalaţi confortabil la ONU, UE şi în numeroase organizaţii non-guvernamentale care desfăşoară o campanie agresivă, încă nedetectată de radarul presei, de a înfiinţa un Minister al Păcii în Statele Unite. Susţinută de Dennis Kucinich, deputatul Democrat de Ohio şi alţi 60 de co-susţinători, Rezoluţia Congresională 808 ar autoriza un Ministru al Păcii să „înfiinţeze o Academie a Păcii”, să „dezvolte un curriculum al educaţiei pentru pace” în şcoli şi licee şi să aloce „burse pentru departamente de studii dedicate păcii” în cadrul universităţilor. Odată aprobată, această măsură ar catapulta mişcarea studiilor dedicate păcii într-o poziţie extraordinară de influenţă naţională şi internaţională.
Conturul escrocheriei păcii nu e uşor de definit. Cuprinde o serie de “institute ale păcii” şi “centre ale păcii” din SUA şi Europa, plus alte sute de programe universitare dedicate studiului păcii. Aşa cum Ian Harris, Larry Fisk şi Carol Rank subliniază într-o descriere sumară şi binevoitoare a acestor programe, e greu de estimat cîte există — în parte deoarece sînt adesea intitulate altfel, cum ar fi “studii de securitate” sau “educaţia drepturilor omului”, în parte deoarece numeroşi “profesori care introduc materiale dedicate păcii în cursurile lor nu oferă cursuri care menţionează pace în titlu” şi în final deoarece “mai multe colegii mici de profesii liberale cer studenţilor din primul an să absolve în prealabil un curs introductiv impregnat cu teme dedicate păcii şi dreptăţii.” De asemenea, numeroase şcoli primare şi generale predau materii cu conţinut pacifist într-o formă sau alta.
Absolvenţi ai acestui gen de studii ajung să lucreze în servicii de asistenţă socială, biserici, organizaţii locale de asistenţă medicală sau ca mediatori de dispute familiare şi între colectivităţi. Cea mai importantă parte a mişcării constă însă în programele aparent dedicate relaţiilor internaţionale. Părintele fondator este Johan Galtung, un profesor norvegian în vîrstă de 77 ani, care în 1959 a pus bazele Institutului Internaţional de Cercetare pentru Pace şi cinci ani mai tîrziu Jurnalului de Cercetare pentru Pace. Invariabil descris în presă drept un apărator charismatic şi venerabil al decenţei, Galtung a fost de fapt toată viaţa un inamic al libertăţii. În 1973 tuna şi fulgera că “realitatea grotescă a timpului nostru” era — nu Gulagul sau Revoluţia Culturală, ci “fascismul structural” al Vestului. A taxat America drept o “ţară ucigaşă” acuzînd-o de “terorism de stat neo-fascist” şi a profeţit cu plăcere cum va însoţi curînd Marea Britanie “în cimitirul imperiilor.”
Nefiind nici un admirator al Angliei, Galtung i-a acuzat pe “anglo-americani” că încearcă să “oprească vîntul.” În viziunea sa, opoziţia SUA şi a Marii Britanii faţă de tendinţe politice şi militare periculoase produce nenorocire — Milošević, Saddam şi Osama sînt doar direcţia din care bate vîntul. Gîndirea lui Galtung duce inexorabil la concluzia că trebuie să nu te împotriveşti tiranilor. În acest sens i-a îndemnat pe unguri să nu opună rezistenţă armatei sovietice în 1956, iar părerile sale despre cel de-al doilea război mondial sugerează că ar fi preferat dacă Aliaţii l-ar fi lăsat pe Hitler să ducă la bun sfîrşit exterminarea evreilor şi să invadeze Anglia.
Chiar dacă în opinia lui Galtung anihilarea oraşului Washington, D.C., ar fi o pedeapsă echitabilă pentru imaginea arogantă pe care America o are despre sine, de “model pentru toată lumea”, anumite ţări le-a considerat mereu drept demne de emulaţie — între acestea URSS-ul lui Stalin, despre a cărei economie a prezis în 1953 că în viitorul apropiat o va depăşi pe cea vestică. Galtung este şi un admirator al Cubei lui Castro, pe care a lăudat-o în 1972 pentru “eliberarea de sub jugul imperialist”. Cel puţin nimeni nu îl poate acuza că îşi ascunde prejudecăţile. În 1973, explicînd politica globală într-o publicaţie pentru copii, a descris SUA şi Europa de Vest drept “ţări vestice bogate şi creştine” care declanşează războaie pentru a acapara materii prime şi pieţe de desfacere: “Un asemenea sistem economic se numeşte capitalism şi cînd este astfel răspîndit în alte ţari se numeşte imperialism.” În 1974 a ironizat sarcastic obsesia Vestului cu “personaje elitiste persecutate” ca Soljeniţin şi Saharov. Treizeci de ani mai tîrziu, în urma bombardamentului din Kosovo şi a invadării Afganistanului şi Irakului, a comparat SUA cu Germania nazistă. Pentru Galtung, un război care eliberează nu se deosebeşte de unul care înrobeşte.
Naţiunea lui favorită? China din perioada Revoluţiei Culturale. Cu ocazia unei vizite Galtung a concluzionat: chinezii iubesc viaţa sub Mao, în fond toţi erau “drăguţi şi zîmbeau”. Chiar dacă “reprimantă într-un anume sens liberal”, China lui Mao era “infinit de eliberatoare privită din multe alte perspective pe care teoria liberală nu le-a înţeles niciodată”. De ce: China a demonstrat că “întreaga teorie despre sensul unei ‘societăţi deschise’ trebuie rescrisă şi probabil şi teoria ‘democraţiei’ — va trece mult timp pînă cînd Vestul va fi dispus să considere China drept un profesor maestru în astfel de subiecte.”
Galtung a rămas constant de-a lungul deceniilor. Recent a ţinut o prelegere în care a lansat tot felul de acuzaţii extreme referitoare la refuzul Americii de a negocia cu Saddam, planuri secrete de declanşare a unui război în Azerbaijan, nazişti în departamentul de stat, responsabilitatea CIA pentru 6 milioane de asasinate clandestine, etc. Cu aceeaşi ocazie a cerut şi înfiinţarea unui Comitet Irakian pentru Adevăr şi Reconciliere — care să se ocupe de crimele Americii, nu ale Baath-iştilor.
Felul în care Galtung se foloseşte de cuvîntul “pace” pentru a legitimiza totalitarismul este o veche tradiţie comunistă. În august 1939, cînd naziştii şi sovieticii au semnat un pact de neagresiune, aceeaşi stalinişti vestici care anterior clamau pentru război iîmpotriva Germaniei au schimbat brusc foaia şi au început să laude pacea. (Staliniştii s-au întors la vechea partitură după ce Hitler a invadat Rusia, solicitînd Vestului să-l ajute pe Stalin.) Pe scurt, invocarea păcii era în realitate despre simpatiile pro-comuniste, nu pacifiste. Aceeaşi suporteri au continuat la fel şi după război cînd au încercat din răsputeri să confere o spoială de respectabilitate regimului monstruos al lui Stalin şi i-au denunţat pe anti-comunişti drept cripto-fascişti provocatori de război. “Conferinţe de pace” şi “comitete prieteneşti” atrăgeau hoarde de fraieri care nu pricepeau că noii lor “prieteni” nu erau ruşi obişnuiţi ci temnicerii ruşilor obişnuiţi — şi că acele comitete nu aveau drept scop “prietenia” ci înşelăciunea, exploatarea şi spionajul.
Persoanele din conducerea programelor actuale de studii ale păcii reprezintă fidel tendinţele iliberale şi anti-americane ale acestei mişcări. Directorul programului Purdue este editor asociat la Marxismul Astăzi, o colecţie de eseuri elogiind socialismul. Secretarul studiilor pentru pace de la Brandeis a justificat atentatele sinucigaşe, directorul de programe de la Universitatea Missouri a autorizat distribuirea de e-mailuri îndemnînd studenţii şi cadrele didactice să boicoteze orele de clasă în semn de protest faţă de invazia din Irak, iar alt director de programe, la Universitatea Maine, crede că “omenirea este de secole într-o stare de dezechilibru” şi că “ocazia unică a noului secol constă în crearea unui echilibru şi armonii între yin şi yang, între energiile masculine şi feminine.” (Jargonul studiilor pentru pace amestecă frecvent marxism şi pălăvrăgeală New Age.)
Învăţăturile acestor indivizi sînt credincioase inspiraţiei anti-occidentale a lui Galtung. În primul rînd accentuează ideea că răul suprem al lumii este capitalismul — deoarece duce la imperialism care la rîndu-i generează război. Prezentarea capitalismului în manualul larg întrebuinţat Pace şi Studii Conflictuale de David Barash şi Charles Webel (ediţia 2002) se sprijină masiv pe Lenin, care “a susţinut faptul că numai revoluţia — nu reforma — e în stare să lichideze înclinarea capitalismului către imperialism şi în consecinţă spre război” şi pe Galtung, care a revizuit teoriile lui Lenin pentru a include şi imperialismul “indirect” al Americii. Studenţii îşi formează o imagine a economiei mondiale bazată pe principiul de sumă nulă — unele ţări şi naţiuni sînt sărace deoarece altele sînt bogate — şi învaţă că bunastarea americană rezultă exclusiv din exploatare. Ca atare, americanii sînt responsabili de sărăcia mondială. Dacă ipostaza profesorilor îndesînd absurdităţi anticapitaliste în minţile copiiilor privilegiaţi evocă imaginea clasică a liberalului aruncînd cu pietre in propria casă, consideră şi acest aspect: cea mai proeminentă instituţie americană a escrocheriei păcii este Institutul de Studii Internaţionale pentru Pace Joan B. Kroc din cadrul Universităţii Notre Dame, stabilit prin zestrea financiară asigurată de văduva lui Ray Kroc, fondator McDonald’s, simbol suprem al răului corporatist american. Apropo, în 2004 institutul Kroc l-a invitat pe savantul islamist Tariq Ramadan să se alăture corpului didactic, însă racolarea a eşuat întrucît viza de intrare i-a fost refuzată datorită intervenţiilor publice anterioare în calitate de apărător al terorismului.
Studenţii cursurilor de pace descoperă şi cum să gîndească în termeni de “cultură adîncă”. Cum să previi, de exemplu, un război între SUA şi Irakul lui Saddam? Răspuns: examinează cultura adîncă a fiecărei ţări — trăsăturile psihosociale fundamentale, bune şi rele — dacă vrei să înţelegi motivele. Conform acestui bestiariu americanii sînt războinici şi obsedaţi de bani, iar irakienii religioşi şi mîndri. Bineînţeles că sumarul culturilor adînci propus de escrocheria păcii este defavorabil Vestului. Metoda culturii adînci evită denumirea tiranilor sau teroriştilor drept “răi” — deoarece în spatele fiecărei atrocităţi se află o revendicare legitimă pe care mediatorul de pace trebuie să o localizeze astfel încît toate părţile implicate să se poata întîlni la masa tratativelor pe picior de egalitate morală. De exemplu, SUNY Binghamton oferă un curs de studii pentru pace în intenţia de a “ajunge la o înţelegere a violenţei contemporane în contextul dimensiunilor ideologice, culturale şi structurale prin îndepărtarea de utilizarea conceptelor ‘rău’, ‘inuman’ şi ‘necivilizat’ în rol de categorii analitice.”
Pentru escrocheria păcii, a ucide inocenţi cu sînge rece înseamnă a cumpăra dreptul la dialog, negocieri, concesii — şi putere. Astfel, studenţii învaţă să identifice grupurile de “insurgenţi” sau “militanţi” cu populaţiile pe care acestea pretind că le reprezintă. În urmă cu cîţiva ani o organizaţie pentru pace intitulată Transcend a echivalat cerinţele grupului terorist basc ETA cu “dorinţele poporului basc”, ca şi cum un “popor” ar fi un grup monolitic al cărui purtător de cuvînt este o bandă de criminali. Reproşurile făcute de Transcend în legătură cu “atitudinea de blocadă” a guvernului spaniol — adică refuzul de a ceda în faţa pretenţiilor teroriste — şi referitoare la lipsa de “obiectivitate” a presei spaniole — adică refuzul de a adopta o poziţie de mijloc între societatea spaniolă şi teroriştii de la ETA — fac parte din meniul standard al escrocheriei păcii. În mod similar, “experţii păcii” s-au exprimat de parcă Irak ar fi fost echivalent cu Saddam şi partidul Baath, excluzîndu-i complet pe şiiţii şi kurzii pe care regimul lui Saddam i-a subjugat, torturat şi măcelărit.
Reţetele de pace care decurg dintr-o astfel de gîndire par elaborate nu doar în scopul de a propti opresiunea existentă, ci de a o spori. Dacă regimurile democratice ar urmări cu consecvenţă recomandările escrocheriei păcii, rodul pe care l-ar culege ar fi genul de pace care se găseşte azi în Havana sau Pyongyang.
Escrocheria păcii susţine că vina morală profundă a Vestului, desprinsă din istoria colonialismului şi a exploatării economice, îl privează de orice drept de a judeca ţări sau indivizi din alte părţi ale lumii. În plus, societăţile ne-vestice au suferit atît de mult sub exploatarea vestică încît orice nedreptate comisă de acestea este o încercare legitimă de a redobîndi demnitate, obţine justiţie şi exercita răzbunare. Terorişti din lumea a treia au luat ostatici americani? Ei şi… ca americani sînt complici ai unui sistem care de mult timp produce “violenţă structurală” (sau “terorism structural”) împotriva săracilor din lumea a treia. Donald Rothberg de la Institutul Saybrook din San Francisco explică: “Folosind termenul ‘violenţă structurală’ identificăm fenomene violente care de obicei nu sînt considerate drept violente, cum ar fi dominarea economică a Vestului.”
Această predispoziţie mentală îi determină pe profesorii păcii să acuze America de “terorism statal”, să-l numească pe George W. Bush “cel mai depravat terorist al lumii” şi să-i caracterizeze pe cei omorîţi în Turnurile Gemene drept opresori care, lucrînd pentru bănci de investiţii şi firme de comerţ la bursă, sînt în ultimă instanţă responsabili de propria moarte. De exemplu, Barash şi Webel scriu cu afecţiune despre “oamenii frustraţi, sărăciţi şi înfuriaţi… care consideră Statele Unite drept o ţară teroristă” şi pentru care “atacurile împotriva civililor americani au fost îndreptăţite” deoarece nu există o deosebire “între un ‘stat terorist’ şi cetăţenii care susţin acel stat.” Tot ei citează aprobator afirmaţia lui Osama bin Laden conform căreia pentru numeroşi oameni “deposedaţi americanii sînt cei mai dăunători terorişti ai lumii” — de aceea invitîndu-i pe studenţi să-l considere pe Osama drept un autentic purtător de cuvînt al “deposedaţilor”. Luînd cuvîntul cu ocazia primei aniversări a atacurilor de pe 11 septembrie, George Wolfe de la Universitatea Ball State a sugerat că “ar trebui să medităm la ceea ce am înfăptuit ca americani pentru a fi atras asupra noastră o ură aşa de mare.” David Cortright, de la Institutul Kroc, e de acord: “Avem obligaţia să ne întrebăm… ce au făcut Statele Unite ca să atragă o asemenea furie.”
Pe scurt, America este sursa problemelor mondiale. Rolul pozitiv al Americii de far călăuzitor pentru generaţii de imigranţi sau de apărător al libertăţii în perioada celui de-al doilea război mondial şi a războiului rece este discreditat în lumea studiilor pentru pace. Toate atrocităţile contemporane (Gulagul, Revoluţia Culturală, genocidele din Cambogia, Bosnia, Ruanda şi Sudan) sînt ignorate, minimalizate sau — în cazul 9/11 — transformate în culpe americane.
Un motiv recurent al studiilor pentru pace afirmă că adversarii SUA sînt menţinuţi intenţionat pentru a justifica cheltuielile militare. Conform unui articol din anul 2000 semnat de Michael Klare, profesor la Hampshire College, Pentagonul ar fi regretat perspectiva păcii între cele doua Coree deoarece “ar elimina cel mai ameninţător adversar dintre statele chipurile ‘rătăcite’” şi astfel “ar pune în pericol… viitoare aplicaţii militare”. (Pentru Klare, Coreea de Nord nu este un stat rătăcit.) Matthew Evangelista, director al programului de studii pentru pace de la Universitatea Cornell, blamează Ministerul Apărării pentru declanşarea şi întreţinerea Războiului Rece şi susţine că sfîrşitul a fost posibil numai datorită unui Gorbaciov sensibil şi iluminat care “a urmat sfatul activiştilor transnaţionali pentru pace”. Există tentaţia de a gîndi că nimeni nu ar putea lua în serios un astfel de nonsens. Însă nu uitaţi, zidul Berlinului a căzut în 1989 iar generaţia care începe colegiul în 2007 s-a născut în 1990. Aceşti studenţi nu au memoria Războiului Rece — sînt o ţintă ideală pentru dezinformare.
Referitor la felul în care America răspunde terorismului, Barash şi Webel rezumă perfect opiniile a numeroşi profesori de cursuri dedicate păcii: “O perspectivă pacifistă condamnă nu numai atacurile teroriste, dar şi orice replică violentă.” Cum ar trebui democraţiile să răspundă agresiunii? Prin dialog. Cu concesii. Formulînd scuze. Episodul capitulării din 1938 a lui Neville Chamberlain în faţa lui Hitler la München ne-a învăţat — sau ar trebui să ne înveţe — că împăciuitorismul doar amînă răfuiala finală şi dă timp duşmanului să îşi întărească forţele. Succesul escrocheriei păcii este fundamentat pe uitarea completă a acestui fapt. Morala învăţată de studenţii cursurilor de pace după lecţia celui de-al doilea război mondial constă în însăşi oroarea războiului şi nevoia de a preveni orice război prin toate mijloacele posibile — acelaşi lucru pe care Chamberlain credea ca îl pune în practică la München. Ceea ce învaţă studenţii păcii este opusul adevăratei lecţii a războiului.
Bloggerul corespondent de război Frank Martin descrie vizita sa la cimitirul militar din Arnhem, Olanda, unde un ghid adolescent povestea despre soldaţii Aliaţi: “… luptau pentru poduri; ce prostie, cum puteau să lupte pentru aşa ceva.” Martin s-a simţit jignit: “Am încercat să-i explic că acei soldaţi nu au luptat pentru poduri, ci pentru libertatea lui şi a familiei sale.” Acel adolescent a articulat exact tipul de gîndire pe care profesorii păcii încearcă să îl inculce studenţilor lor — şi anume că libertatea este în cel mai bun caz un lucru supraevaluat care obstrucţionează obţinerea păcii şi în cel mai rău caz o minciună, iar cei care insistă asupra ei sînt fie propagandişti americani sau fraieri păcăliţi de propaganda lor. În luna martie a acestui an Yusra Moshtat, asociat al Fundaţiei Transnaţionale pentru Cercetarea Păcii şi Viitorului, şi Jan Oberg, director al fundaţiei, au scris: “cuvinte ca democraţie şi libertate sînt înşelătoare, travestiuri sau negaţii.” Iar cu ocazia unei cuvîntări din 1997 la o fundaţie texană pentru pace, Oscar Arias, fost preşedinte al Costa Rica şi fondator al propriei fundaţii pentru pace, a calificat preocuparea americană cu subiectul libertate contra tiranie drept “depăşită”, “simplistă” şi mai ales “periculoasă” întrucît ar putea duce la război. Cu alte cuvinte, nu te îngrijora prea mult de libertate dacă vrei să asiguri pacea. Calmează tirania, accept-o, strînge-o în braţe — şi nu va mai fi război.
Aceasta este esenţa mesajului escrocheriei păcii — iar studenţii sînt notaţi funcţie de asentimentul în a-l reproduce. Asta deoarece profesorul, în timp ce argumentează pentru punctul de vedere al teroristului care merită respect la masa de negocieri, arareori tolerează păreri diferite în clasă. Educaţia adevărată expune studentul la o gamă largă de de idei şi îl antrenează să gîndească critic în raport cu toate ortodoxiile. Studiul păcii respinge de regulă interogarea propriei ideologii călăuzitoare.
Să luăm cazul lui Brett Mock, care descrie în revista FrontPage cursul de studii de pace luat în 2004 la Universitatea Ball State — “mai degrabă îndoctrinare decît educaţie” “menită să delegitimizeze complet folosirea armatei pentru apărarea ţării noastre”. Profesorul George Wolfe “nu a permis nici un studiu serios al motivelor care ar justifica folosirea forţei în caz de atac” şi se aştepta de la studenţi să “repete papagaliceşte puncte de vedere cu care nu eram de acord”. Mai mult, pentru obţinerea notei maxime studenţii trebuiau să “mediteze la centrul Studiilor Pentru Pace”, să “frecventeze şedinţele Societăţii Inter-Culte” sau să se înroleze în Lucrătorii Păcii — grup întemeiat de Wolfe care, în declaraţia Sarei Dogan de la asociaţia Studenţi Pentru Libertate Academică, “face parte dintr-o coaliţie de grupuri radicale incluzînd Asociaţia Studenţilor Musulmani… şi Liga Tinerilor Comunişti”. Kyle Ellis, alt student la Ball State, a adăugat: “Wolfe a cerut studenţilor să fie prezenţi la vizionarea filmului de propagandă anti-război intitulat Dezvelit: Întregul adevăr despre războiul din Irak, fără să ofere materiale critice la adresa filmului sau care să reprezinte alte puncte de vedere.”
Apoi este şi Andrew Saraf care în 2006 a contestat public caracterul părtinitor al unui curs de pace predat la liceul său din Bethesda de Colman McCarthy, autor de editoriale la ziarul Washington Post. “Clasa e condusă de o persoană cu o agendă politică. Colman vrea să-i înveţe pe elevi modalitatea ‘corectă’ de a gîndi furnizînd date denaturate.” McCarthy a admis cu mult timp în urmă caracterul părtinitor al cursului său şi critica îl lasă rece: “Alţi profesori mi-au sugerat de-a lungul anilor să introduc în cursurile mele ceea ce ei numesc ‘echilibru’, să dau studenţilor mei acces la ‘cealaltă concepţie’. N-am ştiut niciodată ce înseamnă aşa ceva. Să le recomand studenţilor mei să citească Carl von Clausewitz după ce le cer să-l studieze pe Gandhi? După eseul lui Martin Luther King împotriva războiului din Vietnam să citească şi memoriile lui Colin Powell în favoarea războiului din Golful Persic? După opiniile opuse pedepsei capitale formulate de judecătorii la Curtea Supremă William Brennan şi Thurgood Marshall să le cer să citească şi pe cele favorabile formulate de George W. Bush şi Saddam Hussein? După relatarea felului în care o femeie care s-a apărat fără violenţă de un violator să le cer şi perspectiva violatorului?” (A se observa în treacăt juxtapunerea facilă a lui Bush cu Saddam.)
Mock şi Saraf sînt excepţii — studenţi care pun întrebări. Profilul tipic al studentului înrolat în cursuri de pace poate fi conturat citind mărturiile publicate online de studenţii şi absolvenţii acestor numeroase programe. Aceeaşi poveste se repetă frecvent: educaţie privilegiată, curiozitate faţă de alte culturi, vizita într-o ţară din lumea a treia unde sărăcia şochează, chiar transformă studentul (“Eu … nu voi fi niciodată acelaşi după ce am trăit în Honduras”) iar în final promptitudinea de a îngurgita explicaţia profesorilor de pace — anume, totul e vina Americii — şi zelul de a înfăptui schimbări revoluţionare. Pentru numeroşi studenţi este evident, sînt ruşinaţi de originea americană. O studentă enumerîndu-şi aspiraţiile, scrie: “Mă imaginez americancă fără a fi stînjenită din acest motiv.” Se autopercep mai degrabă drept “cetăţeni globali”.
Cu cît cineva se consideră mai degrabă un cetăţean global, cu atît se consideră mai puţin un cetăţean american loial Constituţiei şi libertăţilor garantate de aceasta. Fiecare nou cetăţean global îşi transferă loialitatea către escrocheria păcii. Nu e de mirare că adeseori aceşti studenţi sună ca membrii unui cult: “Mi-am consacrat pasiunea, dedicaţia şi energia veşnică Programului Păcii şi luptei continue pentru o lume mai paşnică.” Pentru ei lumea a devenit limpede (“Militarismul Global şi Supravieţuirea Omenirii… mi-au permis să analizez felul în care agenda militară a SUA neagă drepturile indigene şi zdrobeşte speranţa oamenilor în justiţie socială pe tot globul”), dar nu fac altceva decît să regurgiteze clişee ideologice.
Citind aceste istorii personale mi-am amintit cum eram la 17 ani. Nu fusesem niciodată în afara Americii de Nord, dar eram atent la ora de istorie şi fiind curios citisem Înălţarea şi Căderea celui de-al Treilea Reich, Baby Yar, 1984, seria Înăuntru a lui John Gunther, cîteva cărţi despre URSS şi multe altele. Aveam un unchi care fusese prizonier într-un lagăr nazist, o bunică poloneză care se simţea binecuvîntată să fie cetăţean american şi nu vasal sovietic şi un coleg de şcoală cubanez al cărui tată jurnalist fusese torturat de Castro şi îşi pierduse vederea. Ştiam ce înseamnă totalitarismul. Însă tinerii atraşi de escrocheria păcii nu au habar de nimic înainte de vizitele în Haiti, Ghana sau alte locuri. Iar cursurile de pace şi aventurile internaţionale nu îi ajută prea mult să-şi dea seama de realitate. O studentă a păcii de la Universitatea McGill, rememorînd practica ei cu un “ONG cubanez” (de parcă ar exista aşa ceva!), îşi aduce aminte cu entuziasm de participarea la “cea mai mare demonstraţie din istoria Cubei”. Nu dă detalii, însă e o referinţă clară la un protest organizat de guvern împotriva embargoului comercial american. Această tînără naivă nu realizează felul în care o dictatură s-a folosit de ea.
Pentru canadianul Davis Aurini, care într-un e-mail din mai 2007 s-a declarat “profund decepţionat” de experienţa cursurilor pentru pace, colegii săi naiv socialişti erau cel puţin la fel de problematici ca profesorii. Un profesor ridiculiza constant “ştiinţa şi cunoaşterea” Vestică: la fiecare citat dintr-un autor vestic adăuga batjocoritor “Aşa mi-a spus” apoi bătea din palme, repeta “Aşa mi-a spuuus” şi repeta aplauzele. Explicaţia lui Aurini: “Probabil se credea un fel de spiritualist nativ indian”. Orele de curs nu erau “altceva decît divagaţii incoerente împotriva a orice, fie şi numai tangeţial, militar sau Vestic. Iar studenţii se dădeau în vînt după aşa ceva”.
George Orwell ar fi înţeles bine atracţia exercitată de escrocheria păcii asupra tinerilor privilegiaţi. După cum observa în 1941 “Pacifismul de gen întoarce-şi-celălalt-obraz se dezvoltă din abundenţă numai în rîndul claselor prospere sau printre muncitorii care într-un fel sau altul s-au debarasat de propria clasă. Adevărata clasă muncitoare… nu e niciodată veritabil pacifistă deoarece experienţa vieţii a învăţat-o altceva. Ca să renegi violenţa e necesar să nu ai deloc experienţa violenţei.” Dacă atîţia tineri americani cresc insulaţi de realităţile pe care Vegetius şi Sun Ţu le-au elucidat cu secole în urmă, devenind astfel ţinte uşoare ale escrocheriei păcii, aceasta se datorează succesului înregistrat de lucrurile pe care escrocheria păcii le dispreţuieşte cel mai mult — capitalismul american şi starea de pregătire militară a Americii.
Partea alarmantă este că aceşti studenţi nu au de gînd să-şi petreacă vieţile undeva în Nepal contemplînd pacea, armonia şi indivizibilitatea umană. Intenţia lor este să remodeleze lumea. Se pregătesc să devină politicieni, diplomaţi, birocraţi, jurnalişti, avocaţi, profesori, activişti. Vor aduce cu ei în aceste poziţii istoria deformată şi corcitura de ideologie înmînate de profesorii lor. Carierile lor vor avansa, iar influenţa escrocheriei păcii va creşte. Pe măsură ce acest proces capătă amploare, fundaţia libertăţii cedează.
Ion Pacepa explică mişcările din culisele protestelor pacifiste ale anilor 60:
Kerry’s Soviet Rhetoric
32 Comments
Imperialistu'
26 August 2007Emil, jos palaria! O traducere grozava a unui articol de milioane! ???? Da’ stiu ca ai lucrat la el, nu gluma… Adevarul este ca miscarile pacifiste nu au fost niciodata altceva decat coloana a V-a a inamicilor lumii libere. Pe vremea Razboiului Rece, ei erau indivizii care protestau impotriva NATO in timp ce glorioasa URSS isi tinea rachetele nucleare in directia Vest. O adunatura pestrita de hippioti, anarhisti ori socialisti de toate culorile (stalinisti, trotkisti, castristi, maoisti etc.) al carui moment de glorie a fost deceniul 7 al secolului trecut (traiasca Noua Stanga!), totul culminand cu debandada din 1968. Oameni crescuti in democratie, care au avut de toate si nu stiau sa isi pretuiasca libertatea ori drepturile.
Astazi, baietii astia il citesc pe Chomsky, sunt antiamericani, pro-minoritati de orice fel (si in orice situatie), tin in continuare discursuri despre criminalitatea capitalismului, intoleranta omului alb si imperialismul crestin. Intr-un cuvant, „progresistii”.
Imi place jpeg-ul adaugat astazi: Peace – the old fashioned way. Zau ca da!
emil
26 August 2007Mă bucur că ai citit ai articolul iar faptul că l-ai găsit interesant e cireaşa de pe tort. A fost ceva trudă. Cu ocazia asta mi-a crescut considerabil respectul pentru meseria de traducător, dar nu cred că voi repeta isprava prea curînd. Am ezitat să pun imaginea cu peace the old fashioned way. Iniţial m-am gîndit că e prea intensă, riscă să fie percepută mai degrabă ca o ridicare în slăvi a războiului decît ilustrarea vizuală a maximei lui Vegetius. Interpretarea finală depinde mai mult de predispoziţia sau sensibilitatea privitorului decît de mesajul propriu-zis al imaginii. Am pus-o totuşi pentru că mini-şocul asocierii unui simbol clasic al păcii cu un simbol clasic al războiului rezultă într-o reprezentare fidelă a realităţii. La fel cum realitatea este aparent ambiguă şi contradictorie, dar în ultimă instanţă o expresie directă a naturii umane – ea însăşi fiind o fuziune de elemente contradictorii – nici pacea nu poate fi concepută simplist, ca o plimbare în parc cu o pungă de alune pentru veveriţe. La nivelul ăsta vorbim despre pacea între om şi veveriţe (ca-n prima imagine, simbolul hippie). Pacea între oameni, ca să fie luată în serios şi să însemne ceva, e fuziunea dintre aspiraţia către pace şi voinţa fără echivoc de a apăra libertatea. Chiar cu preţul războiului.
Imperialistu'
26 August 2007Inteleg de ce ai ezitat, Emil, dar pana la urma, chiar tu ai zis-o: mesajul se schimba in functie de predispozitia privitorului. Un pacifist va vedea o glorificare a razboiului „imperialist”. Un om normal va intelege ca pacea nu se poate semna cu oricine, oricand si oricum.
Daca tot am adus vorba de carti, uite cateva chiar merita – presupun ca se gasesc in Canada:
Jean Francois Revel – Obsesia Antiamericana
Jean Francois Revel – Marea Parada
Jean Sevillia – Corectitudinea Istorica
Andre Glucksmann – Discursul Urii
Nu am reusit sa termin cartea lui Glucksmann, momentan ocupandu-ma de terminarea unei biografii a lui Lenin – semnata Dmitri Volgokonov
emil
26 August 2007Interesant, cartile recomandate de tine sint europene. Ok, atunci voi adauga si eu citeva titluri nord-americane. (Glumesc, nu incerc ironii facile. Nu am citit nimic din lista ta, insa voi tine cont de ea. J. F. Revel e un autor pe care il am in atentie de un timp). Here we go:
An Essay on the Development of Christian Doctrine – John Henry Newman
Principia Ethica – G.E. Moore
From Darwin to Hitler – Richard Weikart
The Cube and the Cathedral – George Weigel
The Dream Palace of the Arabs – Fouad Ajami
Primele doua sint greu de citit, insa utile. A treia este fascinanta, mai ales dupa lectura primelor. Este un alt fel de sonda in secolul 19 – inceput de secol 20 si analizeaza filiera directa intre darwinism si etica nazista. Imagineaza-ti o piesa a depravarii jucata pe fundalul in dizolvare al sentimentului religios si al confuziei etice din urma emanciparii rationalist stiintifice. Primele doua carti sint solid „traditionaliste” (conservatoare in cel mai bun sens al cuvintului), insa la a treia devine evident cit de expirata istoric devenise paradigma care sustinuse civilizatia vestica timp de un mileniu. A patra carte este intr-un fel tot despre morala si etica, dar in contextul contemporan al Europei atee si socialiste refuzind pina si o simpla recunoastere simbolica a mostenirii crestine. O privire spre trecut din postmodernism si o argumentatie pentru recuperararea sensului crestin al libertatii si datoriei. A cincea este o cronica a generatiilor de intelectuali arabi care au incercat in secolul trecut sa innoiasca lumea araba si au esuat. Mai tii minte 1001 de nopti? Lumea araba nu s-a schimbat: imaginatie fertila refuzata de realitate datorita miriadelor de interese meschine perpetuate de clanuri intr-o perpetua miscare browniana de aliante si tradari.
Imperialistu'
26 August 2007Mister, dar nu mai scoti nimic? ???? De pe 26 tot intru si nimic! Pregatesti ceva mare?
P.S. Multumesc pentru lista. O sa incerc sa le gasesc si in altceva decat format digital (nu zic – bine ca le-am gasit si asa pe unele dintre ele!).
emil
26 August 2007Din pacate, da. Am inceput cu ceva care nu credeam ca o sa-mi ia mai mult de un paragraf si m-am intins la o poveste neasteptat de lunga. Mai am putin, revin curind.
mihai
26 August 2007anul 1965
bunica mea: maica! comunistii sunt anticristi, o sa-i pedepseasca Dumnezeu. O femeie fara scoala. Stanga , (onanie mintala) nu are sanse nici macar istorice.
„Crede si nu cerceta”. Ii doare rau treaba asta cum il doare si pe dracu.
Sunt muritori si prosti absoluti, morti definitiv, nici nu sau nascut. Am respect mai mare fata de pietre. Au produs multa suferinta, dar suferinta nu piere, e inceputul iubirii, e inceputul nemuririi.
emil
26 August 2007A fost un Mare Timp Irosit. Oricum o dau la intors, cind ma uit in urma la acei ani am imaginea unor ginganii colcaind sub un capac de sticla. Cred ca toti cei care am trait sub acel capac avem uneori senzatia ca ceva a esuat iremediabil in noi si partea care ma seaca cel mai mult este ca nimic nu a depins de noi, nici macar sleirea finala in urma careia ne-am pomenit naufragiati in libertate. Ne-au transformat in gindaci de bucatarie si aceasta e o suferinta greu de acceptat pentru ca in ultima instanta nu am avut nici o vina care sa merite o astfel de pedeapsa. Dar asa e, suferinta trebuie transformata in altceva.
radugo
26 August 2007„escrocheria păcii”? nu vreţi pace? care sunt idealurile în numele cărora trebuie să porneşti război şi să ucizi?
de ce nu „escrocheria crimei” şi „escrocheria războiului”?
nu ştiu, poate nu v-a învăţat mămica acasă să nu vă jucaţi cu focul. dacă vrei neapărat senzaţii tari, n-ai decât, mergi sănătos în Orientul, să rezolvi înaltele idealuri umanitare ale SUA: acelea de a ucide arabi şi a-i jefui de petrol. eu unul, prefer să nu particip la această nobilă acţiune.
Imperialistu'
26 August 2007Radule, vrei sa cred ca nici tu nu citesti si apoi te bagi singur in seama? Machiavellian a procedat la fel: nici nu s-a uitat atent pe aici, dar a si dat in cap. Eu vreau sa cred ca cei care intra aici sunt capabili sa citeasca si sa inteleaga ce se publica. Fa-o si tu si dupa aceea critica, daca e ceva de criticat.
Idealurile umanitare ale SUA sunt de a ucide arabi, nu? Da, ma, d’aia au murit 4500 de americani pana acum: pentru ca ii doare in cat de arabi. Stii, asta imi aduce aminte de ce a scris un baiat foarte destept pe forumul Level acum cativa ani, la o tema dedicata Irakului:
http://forum.level.ro/showpost…..tcount=250
emil
26 August 2007Pe viitor te sfatuiesc sa lasi mamicile in pace. Nu intereseaza pe nimeni. Si ca sa intelegi bine, e prima si ultima mitocanie pe care ti-o tolerez.
radugo
26 August 2007„ca să înţelegi bine”, „pe viitor”, „nu mai tolerez” – sunt expresii care vor să spună „eu sunt şeful”. bine, mă supun… în fond, e blogul vostru, scrieţi pe el ce aveţi chef.
emil
26 August 2007Seful e bunul simt. Daca nu il ai, nu te da de gol.
Imperialistu'
26 August 2007Radule, nu face pe victima ca nu e cazul. Te-am invitat sa citesti articolul. Acum vad ca te faci ca ploua. Eu ce sa inteleg din asta?
Alexandru Dumitraşcu
26 August 2007Probabil nu e nimic criticabil. Probabil sunteţi chiar perfecţi.
Imperialistu'
26 August 2007Probabil. Ai ceva de zis despre pacifism ‘au ba?
sabin
26 August 2007Sovieticii au finantat organizatiile de pace din Occident, SUA a sprijint dizidenti si diaspora sovietica. Ambele parti se spionau si super-inarmau. Ambele purtau razboaie prin terti. Ambele au contribuit la ridicarea talibanilor si raspandirea islamului (direct si indirect). Razboiul Rece a fost o mana cereasca pentru cei care au profitat de el (capitalisti si comunisti/socialisti deopotriva), deci dezbaterea pentru mine nu e capitalism vs. comunism ci violenta in masa coexistand cu pacea, viata coexistand cu amenintarea permanenta. A mea si a tuturor. Asta vrem? Ne simtim bine asa? Care e alegerea noastra, cum vrem sa traim? Suntem multumiti de vreunul din sistemele politico-economico-sociale actuale? Daca da, de care? Daca nu, ce vrem sa facem in schimb? Si sa nu ne mintim ca atata vreme cat coexistam pe aceeasi planeta, deciziile noastre nu ii afecteaza pe ceilalti.
In rest mi-e plin podul de articole pe tiparul celui tradus mai sus, atat din partea ‘pacifistilor’ cat si din partea ‘celorlalti’. Si eu am combatut intens in ultimii ani. Falsa dezbatere, inutil consum de resurse. Iar pe Galtung, ca pe orice om, incerc sa il respect pentru partile lui pozitive si experienta vasta. La varsta lui e un batranel prea simpatic sa-i mananci seminte in cap ????
Ganduri bune voua!
emil
26 August 2007Adorabilul relativism progresist… sovieticii si americanii, cele doua superputeri rele… doar Galtung e simpatic, chiar prea-prea. Nu-i asa, de la o virsta incolo „partile pozitive” transforma critica in „seminte”… deh, marxismul devine respectabil pe sub o barba alba…
Imperialistu'
26 August 2007Sabine, de ‘telectuali ca tine era plin Occidentu’ atunci cand americanii se luptau in Coreea. Diferenta uriasa dintre experienta Coreei de Sud si cea a Coreei de Nord este o marturie vie ca aberezi, asemenea ilustrilor tai inaintasi. Daca revii, dezvolta micuta ta teorie despre cum disidentii anticomunisti sunt echivalentul estic al coloanei a cincea sovietice implantate in Vest prin intermediul miscarii pacifiste. Niciodata nu ma satur de citit elucubratiile omului-masa, perfect conditionat. ????
sabin
26 August 2007???? Bun, m-ati etichetat, ironizat, (credeti ca) stiti cu cine vorbiti. Fie. Eu sunt oaspetele pana la urma, regulile casei sunt ale voastre. Sper sa fiti deschisi totusi la un dialog real, cu toate diferentele fundamentale intre paradigmele noastre.
Sunt de parere ca Galtung trebuie privit in ansamblu, cu bune si rele (la fel si SUA si URSS si orice e subiect de discutie). L-am intalnit de destule ori pentru a sti putin pentru ce poate fi apreciat si pentru ce poate fi detestat. Nu pentru a relativiza ci pentru a intelege diferitele fatzete. Nu pentru a arata cu degetul sau proslavi, ci pentru a intelege ce rol joaca oamenii de care vorbim in sistemele in cauza.
Ecuatia mea e simpla: cred ca putem trai minimizand violenta si agresivitatea organizata si ca astfel ne va fi mai bine. Stiu asta din proprie experienta si asta e adevarul meu. Nu incerc sa-l impun nimanui si nu am nevoie de nici un curent ideologic sa-mi argumentez alegerea – cu toate ca ma inspir din toate sursele pe care le gasesc utile (chiar si din cele aparent opuse ca orientare). Si pentru ca n-am gasit nici un sistem actual cu care sa fiu pe deplin multumit, mai caut si incerc sa traiesc cat mai aproape de propriile-mi valori.
Suna utopic? Deloc, sunt cat se poate de real si traiesc in aceeasi lume ca voi ???? cu toate ca s-ar putea sa nu ne intalnim sau vedem niciodata.
Va salut.
Imperialistu'
26 August 2007Sabine, ti-a mai spus careva ca adevarul e unul singur? Nu, altfel ai fi stiut pana la varsta asta ca „adevarul meu” este doar o alta expresie pentru „minciuna”. ???? In sfarsit, pastrarea nivelului de violenta la un nivel cat mai scazut este una, iar pacifismul este alta, da’ lasa, mai bine inca o Rwanda decat sa tragem un glont si sa renuntam la sursele de hrana ale ego-ului nostru nemasurat.
Sigur ca esti real, la fel de real precum ceilalti relativisti si hedonisti care ne pregatesc tuturor groapa. Crede-ma, nici nu mi-a trecut prin cap ca nu ai fi real, doar realitatea este mult prea dezamagitoare pentru a apela la fictiune. Cu cat ceva este mai uluitor si mai rupt de realitate, cu atat e mai real, daca intelegi ce vreau sa spun. Fictiunea are limitele ei, viata nu.
P.S. Inca mai astept teoria ta cu disidentii anticomunisti, coloana a V-a a Vestului imperialist. Make my day.
sabin
26 August 2007Imperialistule, multumesc de lectie. Doar interpretarea ta te face sa crezi ca ‘adevarul meu’ si ‘adevarul e unul singur’ sunt diferite. Vorbim despre acelasi lucru. Te invit sa nu te impiedici in cuvinte.
In rest continui sa fii preocupat sa ma bagi in varii categorii…daca vrei sa intelegi ce spun mai bine intrebi decat sa crezi ca stii de unde ma trag.
Mi-a placut chestia cu ‘fictiunea are limitele ei’. Si o parte din scrierile tale pe care le-am rasfoit pe blog. Am descoperit si puncte comune – intoarcerea la radacini si traditii, dimensiunea religioasa/spirituala – si poate mai citesc.
Risc sa te dezamagesc cu teoria cu disidentii: nu am una. Am enumerat doar fapte petrecute atunci (alaturi de multe altele) fara sa pun semnul egal intre ele.
Iar ego-ul…nu exista :-)…sunt sigur ca tu stii deja asta.
Numa’ bine!
emil
26 August 2007Sabin, pentru ca invoci „dialogul real”, este necesar sa explici pe scurt care au fost „partile bune” ale URSS.
emil
26 August 2007În ce-l priveşte pe venerabilul Galtung, este un individ de o moralitate abjectă. Susţinător pasionat al Cubei castriste, al Chinei maoiste şi al paradisului stalinist… regurgitînd analize marxiste prăfuite:
… sau enunţînd cu emfază cretinisme preţioase:
Dar, desigur, pe ansamblu este un tip simpatic.
emil
26 August 2007Abjecţia morală a lui Galtung s-a manifestat, exemplar, şi cu ocazia caracterizării drept „terorism” a războiului împotriva terorii iniţiat de administraţia Bush după 9-11. Ca sintagmă, „războiul împotriva terorii” este o formulare deficitară, dar cel puţin nu avansează iluzia că islamofascismul se vindecă în urma efectelor terapeutice ale dialogului şi compromisului (de trei pe zi, cu cîte un pahar de apă Tuşnad). Reacţia lui Galtung este identică cu cea a precursorilor săi, intelectualii pacifişti interbelici, care echivalau războiul împotriva fascismului cu alt fel de fascism. Drept ilustrare, iată scrisoarea lui D.S. Savage către George Orwell, cu ocazia unui schimb de corespondenţă din 1942:
(este remarcabil cît de bine descrie această scrisoare cadrul mental al pacifismului din prezent; cu minime modificări de decor geo-politic, autorul ei ar fi putut la fel de bine fi un Chomsky, sau un Galtung…. de altfel, Galtung a profesat convingerea că ar fi fost mai bine dacă Puterile Aliate ar fi pierdut al doilea război mondial; atenţie la cuvintele care încheie epistola lui Savage)
It is fashionable nowadays to equate Fascism with Germany…Fascism is not a force confined to any one nation. We can just as soon get it here as anywhere else. The characteristic markings of Fascism are: curtailment of individual and minority liberties; abolition of private life and private values and substitution of state life and public values (patriotism); external imposition of discipline (militarism); prevelance of mass-values and mass-mentality; falsification of intellectual activity under State pressure. These are all tendancies of present-day Britain. The pacifist opposes every one of these, and might therefore be called the only genuine opponent of Fascism.
Don’t let us be misled by names. Fascism is quite capable of calling itself democracy or even Socialism. It’s the reality under the name that matters. War demands totalitariamn organization of society…Germans call it National Socialism. We call it democracy. The result is the same…
The corruption and hollowness revealed in the prosecution of this war are too contemptible for words. Certainly I will accept my share of responsibility for them, but I wont fight in a war to extend that corruption and hollowness…
Needless to say, we have no love for Fascism, and our entire attitude is one of personal resistance to all forms of Fasicsm, as they impinge upon us in concrete form. (Whereas Orwell swallows the concrete encroachments and waves his arms at a distant bogey.) Not only will we not fight, nor lend a hand with the war, but the „intellectuals” among us would scorn to mentally compromise themselves with the Government. Orwell dislikes the French intellectuals licking up Hitler’s crumbs, but what’s the difference between them and our intellectuals who are licking up Churchill’s? However: we „don’t believe in any ‘defence of democracy’, are inclined to prefer Germany to Britain, and don’t feel the horror of Fascism that we who are somewhat older feel”. I can only speak for myself, of coruse, but surely the „defence of democracy” is best served by defending one’s own concrete liberties, not by equating democracy with Britain, and allowing all democracy to be destroyed in order that we may fight better – for „Britain”; and Orwell should not need to be told what, or who, „Britain” now is.
I am not greatly taken in by Britain’s „democracy”, particularly as it is gradually vanishing under the pressure of war. Certainly I would never fight and kill for such a phantasm…I feel identified with my country in a deep sense, and want her to regain her meaning, her soul, if that be possible: but the unloading of a billion tons of bombs on Germany wont help this forward an inch…England does not even know what she is fighting for, only what she is fighting against. The pacifists’ „championing” of Hitler referred to by Orwell is simply a recognition by us that Hitler and Germany contain a real historical dynamic, whereas we do not. Whereas the rest of the nation is content with calling down obloquy on Hitler’s head, we regard this as superficial. Hitler requires, not condemnation, but understanding. This does not mean that we like, or defend him. Persoanlly, I do not care for Hitler. He is, however, „realler” than Chamberlain, Churchill, Cripps, etc, in that he is the vehicle of raw historical forces, whereas they are stuffed dummies…living in unreality. We do not desire a German „victory”…but there would be a profound justice, I feel, however terrible, in a German victory.
Şi un fragment din răspunsul lui Orwell:
Pacifism is objectively pro-Fascist. This is elementary common sense. If you hamper the war effort of one side you automatically help that of the other. Nor is there any real way of remaining outside such a war as the present one. In practice, „he that is not with me is against me”. The idea that you can somehow remain aloof from and superior to the struggle, while living on food which British sailors have to risk their lives to bring you, is a bourgeois illusion bred of money and security…In so far as it takes effect at all, pacifist propaganda can only be effective against those countries where a certain amount of freedom of speech is still permitted; in other words it is helpful to totalitarianism.
I am not interested in pacifism as a „moral phenomenon”. If Mr. Savage and others imagine that one can somehow „overcome” the German army by lying on one’s back, let them go on imagining it, but let them also wonder occasionally whether this is not an illusion due to security, too much money, and a simple ignorance of the way in which things actually happen…Despotic governments can stand „moral force” till the cows come home; what they fear is physical force. But though I am not interested in the „theory” of pacifism, I am interested in the psychological processes by which pacifists who have started out with an alleged horror of violence end up with a marked tendancy to be fascinated by the success and power of Nazism. Even pacifists who wouldn’t own to any such fascination are beinning to claim that a Nazi victory is desireable in itself…
What I object to is the intellectual cowardice of people who are objectively and to some extent emotionally pro-Fascist, but who don’t care to say so and take refuge behind the formula „I am just as anti-Fascist as anyone, but–„. The result of that so-called peace propaganda is just as dishonest and intellectually disgusting as war propaganda. Like war propaganda, it concentrates on putting forward a „case”, obscuring the opponent’s point of view and avoiding awkward questions. The line normally followed is „Those who fight against Fascism go Fascist themselves”…
It is because I do take the function of the intellentsia seriously that I don’t like the sneers, libels, parrot phrases and financially profitable back-scratching which flourish in our English literary world…
PS
Acuma, şi Orwell este pe ansamblu un tip ok, chiar dacă formaţia lui intelectuală a fost de om al Stîngii. De fapt, pe ansamblu, Galtung şi Orwell au părţi bune şi rele. La o bere împreună ar fi fost greu să-i deosebeşti unul de altul.
sabin
26 August 2007Galtung e un tip cu o gandire sclipitoare, al carui fir logic e uneori greu de urmarit in scris; uneori are nevoie de oameni care sa traduca in practica si alt limbaj ce spune si gandeste. Ai citit ultimele lui carti, ai vazut ultimele lui interviuri? Esti informat in detaliu de ultimele lui propuneri, de discutiile lui la nivel diplomatic, de munca lui de 50 de ani? Ai stat vreodata de vorba cu el? I-ai fost student sau partener de discutie, sa poti sa-l ‘diseci’ mai bine decat citind parerile altora (care citeaza si ei pe altii)? Sunt sigur (si o spun fara ironie) ca ai capacitatea sa iti nuantezi parerea vehementa, daca ai avea cateva din oportunitatile de mai sus.
Emil, putem continua asa la infinit. Putem despica discursurile, cartile, articolele si cursurile lui Galtung in patruspatru si sa le interpretam in functie de sistemul nostru de valori si experienta noastra. Tu gasesti ceva cu care sa-l acuzi, eu iti explic ca lucrurile sunt mai nuantate si aduc argumentele mele. Cred ca intram intr-o discutie sterila, baricandandu-ne pe pozitii. Mi se pare inutil sa raspund punctual la frazele pe care le citezi din Galtung de vreme ce exista numeroase alte surse pe net care iti pot demonta acuzele. Si ar trebui sa raspund daca as vrea sa continui modul de discutie pe care il propui, din respect pentru tine.
Combatem ceva ce nu exista in mod real, adica ganduri si idei ale altora despre fapte. Fapte care au fost reale si care dau forma lumii de azi. Cred ca ar fi mai util sa continuam cu experinta/perceptia ta. De ce crezi ca pacifistii sunt o problema? Cum ii clasifici pe pacifisti – vorbesti de academicieni, de practicieni, de activisti, de care organizatii anume? De care curent anume vorbesti, din cele trei ‘valuri’ ale studiilor/miscarilor de pace acceptate de comun acord? Vorbesti de Gandhi sau Mandela, sau de Solidarnosk? Sau astia nu sunt pacifisti? Incerc sa inteleg. Ne-ar ajuta sa avansam pe niste puncte reale de discutie pentru ca eu nu caut sa te acuz / ‘prind’ cu ceva / impresionez / ma impun / ma lupt in idei. Incerc sa iti inteleg punctul de vedere si sa invat ceva.
Numa’ de bine!
P.S. Partile bune ale URSS…fac o paralela cu RPR/RSR. Cred ca ele au existat si din pacate nu au fost dominante. Au fost beneficii izolate ale unor indivizi sau grupuri foarte reduse de pe urma sistemului. Sau beneficii iluzorii si relative (toti aveam locuri de munca) ale maselor.
costin
26 August 2007sabin, intr-un cuvint, o vrajeala.
confruntat cu cuvintele omului tu o dai pe dupa cires si incerci sa dizolvi totul in retorica. din pacate, sau din fericire, depinde cum privesti, realitatea nu dispare doar pt ca refuzam noi sa o privim in fata, sau sa „explain it away”. este tot acolo, la fel de ferma, nu se sinchiseste. iar realitatea este ca nu e nevoie decit de citeva rinduri din Galtung pentru a intelege ca este un personaj undeva intre irelevant si detestabil. irelevant pentru ca traieste intr-o realitate paralela si ascultindu-l cineva nu are nimic de cistigat in intelegerea lumii, detestabil pentru ca atrage si alti slabi de inger in universul lui. paralel. iar universul lui nu este tocmai „dezinteresat”.
Imperialistu'
26 August 2007Ti-ar putea vorbi ore in sir despre nimic. Despre cat de neinteles e Galtung si despre cate parti bune a avut URSS, despre cum pacifismul e bun, despre cum disidentii anticomunisti erau agentii Occidentului, iar tradatorii din miscarea pacifista vocea constiintei. Uita-te la el ce intrebari pune, parca ar fi psiholog.
Pierdem timpul si realitatea nu se schimba. Pacifismul ucide, dar nu are nici macar decenta de a o face direct.
emil
26 August 2007Sabin, ai vrut o „discuţie reală”. În consecinţă, ţi-am dat exemple reale. Tu le ignori (delicat, fofilîndu-te după „mi se pare inutil să răspund punctual„) şi preferi generalităţile „pe ansamblu”. Nicio problema, dar riscăm să vorbim în paralel, mai ales că generalităţile tale sînt paralele cu realitatea.
Galtung este un onanist intelectual. Ca mulţi alţii, de altfel. Însă, faţă de un deconstructivist literar sau un semiotician cinefil (ia cu Deleuze pentru orgasm cerebral în EastmanColor), Galtung juisează nu numai în lumea ideilor, are şi pretenţii de „problem-solver” cu conştiinţă etalon. La acest capitol îl găsesc cu totul falimentar şi găunos. Nu are niciun fel de relevanţă dacă cineva îl cunoaşte personal sau i-a citit ultimele cărţi. Cauzele reale pe care le-a sprijinit şi felul în care s-a raportat la problemele contemporane şi ale istoriei recente dezvăluie un postmodern epuizat moral, al cărui singur resort creator este Selbsthass civilizaţional. „Nuanţele” pe rol de halucinogen nu mă interesează, dacă am chef să mă îmbăt merg la barul din colţ.
Ah, încă o perlă din puţul nuanţat al lui gîndelului galtungian. Anul trecut a vorbit, la un seminar organizat în Turcia, despre Israel şi palestinieni. Cu această ocazie a făcut şi un tur de forţă în psihanaliza de cafenea (vieneză, început de secol 20, renumită pentru Judenfrei Kaffee):
Super-nuanţat! Zău, e ca şi cum aş sta de vorbă în persoană cu venerabilul maestru.
revin…
emil
26 August 2007Observi, am o dambla: realitatea. Well, în finalul mesajului tău nr. 27 spui următoarele (am accentuat ceea ce mi se pare important):
Hai să analizăm.
Pe de o parte spui că „beneficiile” au existat, iar imediat ulterior califici cu „beneficii izolate ale unor indivizi sau grupuri foarte reduse de pe urma sistemului”. Te împiedici în „nuanţe”. Şi fascismul a fost „beneficiar” unora şi altora, iar la un moment dat beneficiile sale au fost îmbrăţişate pe scară largă. Dar, parcă nu despre asta vorbeam; nu despre „beneficii iluzorii şi relative”, ci despre beneficii reale.
Problema ta este că ai devenit incapabil să discerni; realul, pentru tine, este o plastilină: toţi sîntem mînjiţi pînă la cot în el, modelîndu-l, deci fiecare are realul lui, subiectiv valid, iar singura realitate obiectivă o reprezintă relieful permanent schimbător al realului. În logica progresistă frămîntările (la propriu) ale unuia sau altuia capătă substanţiere ontologică, deoarece contribuie la formarea reliefului general. Întrucît nu există niciun reper sau dimensiune metafizică, tot ce putem spera este să reconciliem gîlme şi văi disparate, în caleidoscopul lui „fiecare are dreptatea lui”. Cine sînt agenţii reconcilierii? Intelectualii! Ei arbitrează. Cînd totul este materie, sau materie cu un substrat ezoteric oriental inaccesibil în mod corect prostimii, cei mai corupţi şi mai buni manipulatori de plastilină se erijează în mari preoţi ai Împăcării. Asta e esenţa ideologiei pacifismului: împăciutorismul (sau, în engleză, appeasement). Nu există Bine şi Rău, trebuie doar să găsim nuanţele necesare pentru a împăca, după cum spui, „gânduri şi idei ale altora despre fapte”. Faptele în sine nu contează prea mult, perspectiva – percepţia – retorica intenţiilor sînt plastilina care este substituită realului.
Eu, spre deosebire de tine, ştiu că Binele şi Răul nu se împacă. Nici în sens teleologic, nici în sens moral şi nici în practica vieţii. Cei care pretind că pacea poate fi obţinută împăcînd Binele cu Răul, nu sînt altceva decît apostoli ai Răului. Îmi vorbeşti despre „baricade”, dar nu dai nicio atenţie la ceea ce este simplu şi evident.
Acesta e lucrul pe care îl spune Orwell: pacifismul este pro-totalitar; relativismul împăciutorist nu este imparţialitate obiectivă, este un sprijin pentru forţele care urmăresc înrobirea omului. De ce? Datorită atrofierii organului moral.
Am luat un ocol major de la ceea ce începusem. Deci, chiar dacă enunţi cu un sfert de gură beneficiul „locurilor de muncă pentru toţi”, să ştii că afirmaţia rămîne, chiar şi cu precauţiile pe care ţi le-ai luat, o nerozie. Orice sistem în care statul este singurul furnizor de locuri de muncă este un sistem care transformă cetăţenii în sclavi; economia într-o ficţiune propagandistică; iar motivaţia naturală a fiecăruia de a deveni prosper, în perversiunea de a pune umărul la menţinerea tuturor în mediocritate, sărăcie şi umilinţă… pe măsura propriei condiţii mizerabile. Pe viitor nu mai debita astfel de inepţii.
Aştept şi alte „părţi bune”, doar vorbeai la plural.
sabin
26 August 2007Draga Emil, apreciez finetea si eleganta discursului tau (chiar si atunci cand imi ‘desfiintezi’ parerile). Cred ca asta e important in demersul pe care-l sustii si lasa spatiu de dialog:
„Sîntem capitalişti, unii mai conservatori, alţii mai libertarieni şi alţii mai liberali în sensul clasic al acestei noţiuni prea des abuzate. Credem în valorile lumii căreia îi aparţinem, dospite nu în triunghiul Bermudelor, ci în triunghiul Atena-Roma-Ierusalim. Observăm că această lume este asediată dinăuntru şi din afară şi ne opunem, după umilele noastre puteri, raptului accelerat al Stîngii, Tiermondiştilor, Islamiştilor şi Relativiştilor.”
Vezi tu, ce descrii aici e doar o parte din realitatea de care vorbesti. O lume asediata, amenintata de ceilalti (probabil si ceilalti spun la fel). Nu poti continua sa lupti impotriva categoriilor enumerate mai sus si in acelasi timp sa negi ca alte perspective asupra realitatii exista. Nu are sens. Asta nu inseamna ‘relativism’ ci recunoastere a existentei fiecarui lucru pe lumea asta asa cum este el. Deci – tu existi in aceeasi realitate cu mine si fiecare o percepem diferit. Si adevarul – despre care amandoi stim ca e unul – e mereu la mijloc. Nu ca ‘nuanta’ ci ca expresie a principiului universal al cautarii echilibrului si miscarii / transformarii permanente a materiei si non-materiei. Iar daca adevarul e unul, nu avem cum sa ne contrazicem in privinta lui, nu?
Propun deci sa trecem de nivelul fizic al argumentelor pro si contra, atata vreme cat ‘ochelarii’ prin care privim lumea au dioptrii diferite si doar perceptiile noastre ne dau subiecte de discutie. Agree to disagree. Si daca esti interesat sa cautam ‘the common ground’ intre viziunile noastre diferite.
„Beyond right and wrong there is a field. I’ll meet you there”. De la prietenul Rumi, care stia ca viata e prea importanta sa o luam atat de in serios ????
Numa’ de bine!
John Galt
26 August 2007Superb!
Thank You!
Orice Miss Univers ce isi doreste Pacea Mondiala ar trebui sa citeasca acest articol.
War is Peace!
(„pacea de 1000 de ani” sa fie de fapt.. Razboi?)
????