Cum poți să regreți comunismul și epoca lui Ceaușescu? Așa arăta cartierul meu clujean, Mănășturul, în 1989, și așa arată în 2019. Știu, nu s-a făcut nimic după 1989 – în afară de un parking supraetajat pentru sutele de mașini pe care și le-au permis oamenii, o biserică a cărei cupolă cu cruce îmi înnobilează orizontul betonier, străzi bine asfaltate, troleibuze și tramvaie noi și frecvente, McDonald’s, zeci de magazine unde chiar găsești marfă, policlinici, cabinete stomatologice și laboratoare de analize private, curate și eficiente…

S-a construit mult și după 1989, dar așa cum au vrut oamenii, nu cum a decis Partidul. Clujul s-a extins în toate direcțiile, e plin de viață, de mall-uri și clădiri de birouri, de restaurante și baruri. Se zboară în toate marile orașe europene (înainte era un avion de București pe zi). Universitățile înfloresc, și-au construit campusuri și cămine noi. S-au închis întreprinderile poluante de utilaj greu, dar s-au deschis mii de firme private; în locul metalurgiștilor, avem IT-iști, inginerii sunt mai căutați decât în 1989. S-au construit biserici, iar cei persecutați până în 1989, fie ei greco-catolici sau evanghelici, au azi temple noi și școli confesionale. Transporturile sunt excelente, se cumpără an de an autobuze și troleibuze noi, pe când înainte atârnam ciorchine pe scări. Șomajul e zero. În 1989, 100$ erau o avere (pentru care riscai închisoarea), o mașină bună era de negândit, un week-end în Europa de neconceput, un prânz de business la un restaurant fusion era o sintagmă de neînțeles, un cărucior plin la Carrefour era un vis nerealizabil, iar studiile în străinătate erau un miraj. Azi, toate acestea ni se par normale. Mai presus de toate, suntem liberi și facem ce vrem, credem ce vrem, plecăm unde vrem, protestăm când vrem, muncim unde vrem. Cei care regretă comunismul își regretă sclavia și sărăcia. Mai grav, tropăie pe mormintele tuturor celor uciși pentru acest proiect criminal, dement și falimentar. Adrian Papahagi SURSA   FACEBOOK