14 iulie 1789 și tot ce a urmat
Franței lui Ludovic al XVI-lea, pacificate, unite și prospere ca niciodată până atunci, i se urâse cu binele. În saloane, ducese apelpisite și avocați ambițioși, scriitorași fără scrupule și genii libertine, masoni (3/4 din deputații stării a treia, încurajați de eterna rivală, Anglia) și idealiști utopici se amuzau fantasmând la revoluție. De la Palais Royal, în plin centrul Parisului, Louis-Philippe d’Orléans, care se visează Ludovic al XVII-lea, și secretarul lui, Choderlos de Laclos (autorul romanului libertin Legături periculoase, 1782) întrețin agitația revoluționară. În plină criză a grâului, viitorul Filip Egalitate, distribuie bani și pâine parizienilor (aceasta nu-l va scuti să fie ghilotinat la rându-i, în 1793). Trupele sunt în disoluție, soldații dansează pe Champs Élysées și fraternizează prin cârciumi cu poporul. Arhiepiscopul Parisului se refugiază la Versailles. Regele cheamă detașamente din provincie, dar, la rugămințile arhiepiscopului și, fără îndoială, îndemnat de propria conștiință, le poruncește să nu tragă asupra poporului.
Pe acest fond, în 11 iulie 1789, Regele face greșeala de a-l demite pe ministrul de finanțe, bancherul genevez Necker, idol al opoziției, ceea ce exacerbează agitația revoluționară. Necker este repus în funcție în 13 iulie, dar degeaba: nebunia se declanșase. În aceeași zi, poporul răzvrătit atacă Bastilia, citadela medievală devenită închisoare politică VIP, unde erau deținuți doar aristocrați. La acel moment, Bastilia număra doar șapte prizonieri; marchizul de Sade, autorul faimoaselor romane erotice care au consacrat noțiunea de “sadism”, fusese transferat la începutul lunii în altă închisoare. Se trag doar șapte salve împotriva Bastiliei, suficient pentru a-l demoraliza pe comandantul acesteia, Bernard René Jourdan, marchiz de Launay. Poporul, inflamat de diverși demagogi, printre care prosperul avocat Danton, voia sânge. Trupele fuseseră retrase, dezertaseră sau nu aveau ordine clare.
În 14 iulie, răzvrătiții asaltează Palatul Invalizilor, de unde sustrag 32.000 de puști și 12 tunuri. Le lipsește praful de pușcă, care fusese transferat de la Arsenal la Bastilia. Citadela e încercuită de mulțime (954 de persoane primesc titlul de “cuceritori ai Bastiliei” în 1790; 863 vor primi pensii de revoluționari până prin anii 1830-1848); cuprins de panică și fără ordine ferme, de Launay predă Bastilia aproape fără să o apere: garnizoana trage în acea zi o singură salvă de tun. Sunt coborâte podurile, iar mulțimea pătrunde în fortăreață, distrugând totul în cale. De Launay, rănit de o lovitură de sabie, este transportat spre Hôtel de Ville: pe drum, este maltratat și, în cele din urmă, masacrat și decapitat cu un cuțit de buzunar. Capul lui va defila prin Paris în vâlful unei sulițe, spre satisfacția poporului revoluționar. Invalizii care mai rămăseseră în Bastilia sunt masacrați sau spânzurați, spre bucuria gospodinelor și a adolescenților excitați de sânge. Am sintetizat narațiunea din cartea lui Noëlle Destremau, Trois journées pour détruire la monarchie: 14 juillet 1789, 6 octobre 1789, 10 août 1792 (Paris: Nouvelles Éditions Latines, 1988).
Fericită de aceste fapte glorioase, mulțimea se gândește să continue spre Versailles. “Nu vrem să-l judecăm pe Rege, vrem să-l ucidem”, spunea Danton. “Ucideți porcul”, îndemna elegant Legendre. “Trebuie să-l condamăm pe loc la moarte, în virtutea dreptului la insurecție”, credea Robespierre. În 21 ianuarie 1793, după numeroase atrocități revoluționare, va cădea și capul nefericitului Ludovic XVI. În drum spre eșafod, Regele strigă: “Poporul meu, mor nevinovat”, dar vocea sa este acoperită de tobele puse prompt la treabă. Călăilor le spune: “Domnilor, sunt nevinovat de lucrurile de care sunt acuzat. Fie ca sângele meu să cimenteze fericirea francezilor!” Regicidul e doar preludiul unei intense terori comuniste, precursoarea ororilor totalitare din secolul XX. “Amicul Poporului”, jurnalistul Jean-Paul Marat, în realitate un “maniac al crimei”, cum îl numește istoricul Pierre Gaxotte (La Révolution française, Paris: Fayard, 1970), îndeamnă poporul să își suprime dușmanii, să își lichideze victimele, să îi atace pe toți cei care posedă trăsuri, valeți sau haine alese. “Masacrați nobilii, preoții, bogații”, îndemna Marat.
Furia revoluționară nu se îndreaptă doar împotriva monarhiei, ci dorește să șteargă toate urmele vechiului regim. În dorința de a face tabula rasa din trecut, revoluționarii năvălesc în bazilica Saint Denis, necropolă regală, și dezgroapă regii Franței – doar Saint Louis nu a fost găsit. Profanatorii de morminte sunt însă profund dezamăgiți, căci se așteptau să găsească în sepulcre bijuterii și coroane, ca recompensă a deranjului. Or, capețienii fuseseră înveliți, goi, în lințolii albe – simplitate demnă de regi creștini. Rămășițele regilor și reginelor Franței, vechi de sute de ani sau recente, sunt aruncate de mulțime în gropi comune săpate ad hoc. Episodul din 1 august 1793 este povestit în romanul Sire al lui Jean Raspail (Paris: Éd. de Fallois, 1991/Livre de Poche, 2001).
Nu era destul. Poporul suveran, adorator al Ființei Supreme, trebuia să distrugă până la capăt. Așa se face că moaștele Sfintei Genoveva (c. 422-502), patroana Parisului, care îmbărbătase oștirile Luteției pentru a rezista hunului Attila, sunt arse și aruncate în Sena; aurul raclei este topit și transformat în monede. Povestea o relatează, printre alții, și Caragiale în schița “Sfânta Ghenoveva”. Pupătorii de moaște n-au mai avut ce să pupe.
După cum probabil ați ghicit, cred că admirabila, măreața, glorioasa, geniala mea Franță, patria tuturor perfecțiunilor universitare, intelectuale, monastice, artistice, arhitecturale sau chiar gastronomice nu are nimic glorios de celebrat în 14 iulie. Urarea mea este deci simplă: vive la France éternelle!
Adrian Papahagi
PRELUAT DIN FACEBOOK
Romanian
8 comentarii
Adrian Papahagi: Revoluția franceză, preludiul unei intense terori comuniste, precursoarea ororilor totalitare din secolul XX | RoEvanghelica
21 iulie 2019[…] Adrian Papahagi: Revoluția franceză, preludiul unei intense terori comuniste, precursoarea ororilo… […]
Dorin
21 iulie 2019Din păcate, vorbele Regelui asasinat sunt profetice !!
Suntem într-o desfășurare temporală de altă portanță decât într-ale mizeriilor cotidiene, dar, iată, la peste 200 de ani, încep să se limpezească urmările:
— glorioasa Franță tinde spre o bulversare a moravurilor (prin „corectitudine politică” și celelalte poncife neomarxiste) și o bulversare demografică (prin falimentara politică imigraționistă pornită după al doilea mondial).
— conducerea trebilor publice de către neo-sans-culoții de azi, aghezmuiți prin ritualuri unio-europene și euro-asiatice, suferă o degringoladă manifestă, prost acoperită de steagurile rogvaiv pe Champs-Elysees, care numai elizee nu mai sunt !
Și când te gândești ce panegiric excepțional le-a oferit parizienilor, în anii *70, Paul Barbanegra prin ciclul său cinematografic de geografie sacră…
Mayhem
21 iulie 2019O mica paranteza la acest articol, de altfel foarte bun dar putin cam idealist si care pune intr-o lumina buna ultimul rege pre-revolutie.
Ludovic al XVI-lea cat si predecesorul sau au fost niste regi slabi. Slabi ca administratori, slabi pe politica externa si slabi vizinari. Sistemul gandit de Ludovic al XIV-lea supranumit Regele Soare cu Palatul de la Versailles a functionat atata timp cat si regele ce conducea destinele Frantei era capabil. Palatul de la Versailles a fost gandit sa adune toti nobilii la curtea regala, sa ii gazduiasca ca sa previna orice posibilitate de insurectie anti-regala, orice posibilitate de tradare sau revolta a nobilimii. Insa pe parcurs, odata ce si regii s-au schimbat, s-a dovedit a fi un handicap. Nu doar ca rupea regele si camarila sa de restul tarii, rupeau si familiile nobiliare lasand poporul in mainile unor demagogi revolutionari precum Danton, Robespierre sau Marat.
Ludovic al XIV-lea a fost un rege capabil, putand sa conduca Franta intr-o maniera exceptionala desi era aproape complet rupt the nevoile si problemele societatii franceze. Insa urmasii sai nu i-au mostenit inteligenta si capacitatile sale de administrator. Urmasii sai s-au complacut in luxul Versaillesului, in grandoarea palatului, in bogatiile visteriei statului, in femei de moravui usoare (Madame du Barry) si au lasat administrarea statului in mainile unor birocrati uneori mai priceputi, alteori dezastruosi. Ludovic al XVI-lea a fost un rege si mai slab decat Ludovic al XV-lea. S-a lasat influentat de tot felul de indivizi corupti si demagogi, renuntant la serviciile unor functionari mai priceputi si punand in functie oameni de o slaba calitate profesionala si cu moravuri indoielnice.
Revolutia franceza, cu toate excesele sale, a fost consecinta unor decizii neintelepte a unor monarhi rupti de restul lumii. Nu incerc sa gasesc scuze revolutiei. S-a dovedit a fi un dezastru cu consecinte imense care se resimt pana si azi, la peste 200 de ani de la infaptuire. Dar nici nu putem da vina doar pe forte externe si pe niste filosofi demagogi revolutionari sau oportunisti insetati de sange. Acestia au ajuns sa puna mana pe putere pentru ca vechiul regim nu mai avea nici o legatura cu poporul francez. Franta lui Ludovic XIV nu mai era Franta lui Ludovic XIV. Poporul se schimbase. Regimul insa nu, si nici nu dorea sa ia la cunostinta schimbarea.
mihai
21 iulie 2019Mayhem,
Ai spus asa: “Revolutia franceza, cu toate excesele sale, a fost consecinta unor decizii neintelepte a unor monarhi rupti de restul lumii.”
Nu e vorba doar de “excese”, ci de principiul revolutionar in sine. Nu poate fi decat cu excese. Oricat de neintelepte ar fi fost deciziile regilor Frantei (sau a tarului Rusiei), ceea ce a urmat a fost dintr-un alt registru. Una nu o cauzeaza pe cealalta. Revolutia are la baza tocmai ridicarea la suprafata a acestor “oportunisti insetati de sange”, care nu sunt ceva nevinovat/romantic/haiducesc. Este barbarie, este golanie, este ura fata de tot ce e aristocratic.
Tinu Maftei
21 iulie 2019Faptele sunt acestea. Dezvoltarea ulterioară a istoriei și consecințele le putem analiza. Dar lucrul cel mai important este înțelegerea mecanismelor care au făcut posibile aceste atrocități.
Sigur, regele și politicienii poartă vina crizei economice și politice, dar sadismul și tirania gloatei vădeșc o existența unei crize morale fără margini. Francezi apar sub nivelul sălbaticilor din colonii, ei fii fiicei cele mari a catolicismului.
Să nu dăm vina doar pe Evul Întunecat!!
Stefan
21 iulie 2019Franta anului 1789 era orice in afara de unita, pasnica si prospera.
Ultimii ani fusesera caracterizati de seceta groaznica, urmare a unei uriase eruptii vulcanice din Islanda.
Nu liberalii si revolutionarii au cauzat revolutia, ci prostia, lacomia si cruzimea fara pereche a nobilimii si a Bisericii.
Nobilimea si Biserica continuau sa impuna, prin metodele cele mai barbare, aceleasi biruri in cantitate absoluta, in timp ce recolta era decimata.
E suficient sa amintim ca evenimentul care a ocazionat Revolutia a fost convocarea, de catre rege a Statelor Generale, prima data dupa mai mult de 150 de ani, tocmai din nevoia de a ridica birurile.
La fel in Rusia, in 1917.
Bolsevicii au luat puterea numai pentru ca erau singurii care promiteau iesirea cu pret din razboi, singura cale de a opri macelul fara sfarsit si sfarsitul foametei.
Pe scurt, istoria nu este liniara. Cand elitele nu isi indeplinesc misiunea si duc tara la catastrofa, tot fell de complication apart si demagogic cei mai neasteptati preiau carma.
Dan Horea
21 iulie 2019ca sa fim mai corecti, in 1789 si 1917 n-au inceput Revolutii, ci Apocalipse
Dorin
21 iulie 2019Domnilor sau tovarăși,
să nu ne lansăm în delirul rescrierii istoriei !
Dacă vă mai informați puțintel, puteți afla că toate revoluțiile de care faceți vorbire au fost lovituri de stat, pregătite și finanțate din timp și utilizând pegra societății cu o dibăcie satanistă.
Au oți fi auzitără de rezistența Vandeei la „revoluția pariziană” ???
Ca „beneficiar” al istoriei predate după criterii marxist-leniniste, mi-e greață să citesc același tip de comentarii „istoriste” de acum 50 de ani.
Mai dispersați, măi băieți !!