Acţiunile şi tonul retoricii de la Moscova şi Beijing, mai agresive ca în trecut, sunt semnele unei încrederi în creştere în cele două capitale că demersul lor de reconfigurare a ordinii geopolitice actuale are tot mai bune şanse de succes.
„Politica este o listă cu ceea ce îţi doreşti; realitatea geopolitică este ceea ce primeşti“, obişnuieşte să spună cunoscutul analist american George Friedman. În a cărui opinie, invariabil probată în istorie, atunci când analizezi evoluţiile pe plan global trebuie să pleci de la premisa că forţe impersonale, precum geografia, constrângerile politice, economia, demografia, forţa militară sau capabilităţile tehnologice, sunt cele care influenţează deciziile liderilor politici şi nu invers. Pentru completare nu ar trebui totuşi neglijate nici resentimentele istorice sau capacitatea naţiunilor de a acţiona coerent şi unitar.
Dorinţa de revanşă a chinezilor pentru perioada umilitoare din ultima parte a imperiului este cultivată constant de regim, în timp ce, pentru Vladimir Putin, destrămarea Uniunii Sovietice a fost o adevărată catastrofă.
În ciuda acestor evidenţe, cea mai mare parte a politicienilor şi experţilor rămân la nivelul listei cu dorinţe văzând lumea aşa cum şi-ar dori să fie şi nu aşa cum este în realitate. O sintagmă care circula acum 30 de ani în spaţiul public de la noi, „îngheţarea în proiect“, descrie plastic tipul de poziţii, comentarii, previziuni şi propuneri în domeniul relaţiilor internaţionale, foarte populare printre majoritatea experţilor şi oamenilor politici.
Se repetă mecanic sintagme şi modele de analiză care chiar dacă au fost valabile în trecut nu mai au astăzi deloc acoperire în realitate. A face referire în continuare la conceptul de Occident şi la relaţiile transatlantice aşa cum o făceai până în urmă cu deceniu, în condiţiile în care cel mai influent politician din UE, Angela Merkel, spune că Uniunea ar trebui să rămână neutră în disputa dintre Statele Unite şi China, înseamnă să trăieşti pe tărâmul iluziilor. Este ca şi când, în plin Război Rece, ţările din Europa de Vest ar fi semnat un amplu tratat de investiţii şi comerţ cu Uniunea Sovietică.
În acest sens, recentele declaraţii extrem de agresive ale ministrului de externe rus, Serghei Lavrov, care a spus că ţara sa ar putea să ia în considerare o rupere a relaţiilor cu UE dacă vor fi instituite noi sancţiuni din cauza cazului Navalnîi, ar trebui să fie o trezire la realitate. Cu atât mai mult cu cât el a ţinut să citeze şi vechiul dicton latin, dacă vrei pace pregăteşte-te de război, pentru un plus de agresivitate. Faptul că ulterior Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a intervenit pentru a pune un bemol pe declaraţia lui Lavrov, nu ar trebui să păcălească pe nimeni.
Extrem de experimentatul Lavrov ştie exact ce semnale are de dat. Ştie foarte bine că, dincolo de declaraţiile critice venite de la Bruxelles sau din alte capitale, europenii, mai ales cei a căror opinie conteză cu adevărat, nu-şi doresc o ruptură. După cum scrie Politico, ceea ce s-a întâmplat la Moscova cu vizita lui Borrell şi ultimele declaraţii ale lui Lavrov nu fac decât să dea lovitura de graţie ambiţiilor geopolitice ale UE. „Adevărata crimă a lui Borrell a fost în fapt aceea că a lăsat să cadă masca scoţând la iveală impotenţa Uniunii.“ „În toate chestiunile importante fie că este vorba de relaţiile cu Rusia, Turcia, China sau chiar Statele Unite, o poziţie coerentă a Uniunii este imposibilă din cauza intereselor divergente ale ţărilor membre.“
Şi nu e vorba de nuanţe, ci de divergenţe fundamentale. Pentru ţările baltice, Polonia sau România, păstrarea umbrelei de securitate americane şi o relaţie strânsă cu Statele Unite reprezintă un deziderat major, în timp ce o serie întreagă de state din Europa de Vest privesc cu mai multă simpatie Rusia sau China decât America şi nu ar regreta cine ştie ce o eventuală decuplare transatlantică.
Dimpotrivă. De pildă, pentru ţările din Est, dar şi pentru Moscova, gazoductul Nord Stream2, pe care premierul polonez, Mateusz Morawiecki, l-a descris drept „un proiect anti-UE sprijinit de Germania ignorând restul Europei“, este un proiect geostrategic. Nu şi pentru Germania. Proiectul a continuat neabătut în ciuda tuturor crizelor majore din ultimii ani în relaţia cu Rusia, inclusiv cea legată de anexarea Crimeei. De-a lungul vremii s-au găsit tot felul de motivaţii. Ultima ne-a fost livrată chiar săptămâna trecută de preşedintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, nimeni altul decât fostul şef de cabinet al fostului cancelar Gerhard Schroder (un bun prieten al liderului de la Kremlin, preşedintele Consiliului Acţionarilor Nord Stream, începând încă din 2006). În opinia lui Steinmeier, exprimată întrun interviu acordat cotidianului Rheinische Post, legăturile cu Rusia în domeniul energiei trebuie menţinute şi din cauza celor 20 de milioane de victime provocate de nazişti în fosta Uniune Sovietică în perioada celui de-al doilea război mondial.
În ceea ce îl priveşte pe fostul său şef, acesta este mult mai direct: „Germania trebuie să-şi urmărească propriile sale interese în Rusia şi să-şi construiască propria identitate şi putere economică“. „Nu trebuie să vedem în Rusia un oponent, ci un potenţial partener“, a declarat anterior Schroder aceluiaşi cotidian din Dusseldorf, criticând atacurile la adresa Moscovei care nu ar fi împărtăşite de majoritatea germanilor (ceea ce în bună măsură este adevărat).
Însă recentele declaraţii agresive ale lui Serghei Lavrov ca şi acţiunile din ultima perioadă ale Beijingului, precum accentuarea represiunii în Hong Kong, retorica belicoasă la adresa Taiwanului, interzicerea transmisiunii BBC World Service în China, trebuie privite într-un context mai larg. Ele vin pe fondul degradării din spaţiul occidental aflat într-o criză profundă pe care pandemia nu a făcut decât să o amplifice.
China şi Rusia care şi-au consolidat cooperarea bilaterală în ultimii, nu doar în plan economic, cu precădere în domeniul energiei (Rusia îşi va dubla în acest an volumul livrărilor de gaz către China), ci şi în plan militar, prin manevre terestre şi navale comune, formează o formidabilă axă ostilă puterilor occidentale, ţelul major fiind acela de revizui în favoarea lor actualele aranjamente şi sfere de influenţă de pe glob.
Iar fractura transatlantică în creştere, în cuplaj cu destructivele „Green Dealuri“ promovate acum, după Trump, pe ambele maluri ale Atlanticului şi deteriorarea gravă a situaţiei interne din America le dau încredere să devină mai agresive ca în trecut.
Este un moment potenţial periculos. Un exemplu ales de Nassim Nicholas Taleb pentru a ilustra celebra sa teorie a „lebedelor negre“ privind evenimente extrem de improbabile, dar care totuşi se produc, cu efecte catastrofale, este primul război mondial la care mai nimeni nu se aştepta să se producă. Se credea atunci că aşa ceva era de neimaginat din cauza intereselor globale întreţesute ale marilor puteri ale vremii. Şi totuşi s-a produs, cu efecte enorme în plan material şi uman, şi a provocat schimbări geopolitice profunde.
Ar putea fi oare Taiwanul la originea unui astfel de conflict major pe fondul unei prea mari încrederi a Chinei în pasivitatea Americii şi a nerăbdării lui Xi Jinping de a forţa încă din timpul mandatului său reunificarea forţată cu Taiwanul?
Cei care ar putea privi chestiunea drept una distantă pentru noi ar trebui să aibă în vedere nu doar aspectele militare şi pericolul de contagiune, ci şi faptul că Taiwanul acoperă două treimi din necesarul de semiconductori din lume.
Oricum, dacă ne uităm la actualele tendințe din spațiul occidental în ansamblu, dacă nu vom vedea o schimbare majoră de direcție și acțiune în viitorul apropiat, lucru destul de puțin probabil, se întrevăd două posibile scenarii, ambele deprimante: 1. un conflict militar cu un deznodământ greu de evaluat; 2. o acceptare treptată în Occident a unei inevitabile supremații chinezești.
Tabloul general nu este deloc încurajator. În timp ce China promite tot felul de acțiuni în materie de combatere a schimbărilor climatice, pe care știe foarte bine că nu le va respecta, la fel cum a făcut și cu cele de la WTO (Organizația Mondială a Comerțului) și se concentrează pe tehnologiile dominante ale viitorului, în America, altele sunt prioritățile.
Dacă ne uităm pe lista celor peste 50 de ordine executive semnate de administrația Biden până în prezent (mai mult decât au emis la un loc în aceeași perioadă toți președinții americani din perioada postbelică!) regăsim: rescrierea istoriei, regimul accesului transgenderilor în toalete, promovarea diversității în dauna competenței, finanțarea globală a organizațiilor pro-avort (cu toate că trei sferturi dintre americani se opun inițiativei) sau promovarea cursurilor de „dezalbire” în instituțiile publice.
Din acest ultim punct de vedere este poate relevant un comentariu din Wall Street Journal care însoțea un articol despre strategia Chinei de a domina până în 2035 noile standarde globale în materie de tehnologii digitale, computere cuantice, biotehnologii, inteligență artificială etc. Sunt frapante nu doar resemnarea, ci și tipul de atitudine dominantă din corporațiile occidentale care speră, foarte probabil eronat, că dacă se vor plia cuminți la interesele și ordinele Beijingului, vor putea continua să opereze în mare la fel ca până acum.
„Compania mea, o mare multinațională, s-a împăcat cu ideea de a se conforma viitoarelor standarde chineze”, scrie cititorul în cauză. „Adevărul este că Vestul a pierdut cursa asta. Statele Unite se află în mijlocul unui război civil lent și distructiv, iar Europa este afectată de o lipsă cronică de leadership. Ne uităm la China ca la un lider de viitor”.
Alexandru Lăzescu
SURSA Ziarul de Iași
