Charlie Hebdo asta face, din asta trăiește: ofensează. Caricatura lor cu „feraille” nu e, evident, despre Simona Halep, ci despre români; Simona s-a întâmplat să fie românca momentan în lumina reflectoarelor pariziene. În rest, CH pictează un stereotip construit pe baza interacțiunilor francezului mediu cu cetățenii români, care interacțiuni sunt din păcate mai probabile cu cetățenii din sfera „feraille” decât cu oamenii muncitori și nepretențioși relocați temporar sau definitiv în Hexagon. La urma urmei, de câte ori nu am râs noi de alții, fie ei indieni, scoțieni sau francezi, pe baza unor judecăți similare. Să ridice o tentaculă cetățeanul care, la auzul bancurilor cu steagul alb franțuzesc fluturat pe toate câmpurile de bătălie, s-a înălțat cu lentă majestate, sprijinindu-se în pumni de birou, și a spus cu o voce încruntată: „Stai domnule, nu-i chiar așa, vezi Camerone, Belfort, Dunkerque…”. Nu-i așa că nu s-a întâmplat niciodată asta, sau dacă s-a întâmplat, nu l-a băgat nimeni în seamă pe prostul ăla?

Ar trebui să ne simțim ofensați? Categoric, nu. Suntem indivizi cu propriile noastre atuuri și tare, nici rușinați, nici mândri că suntem români. Daniel Funeriu argumentează că, pentru cei care lucrează pentru 8-12 EUR/h în Franța, o astfel de postare cu impact social mare poate fi destabilizatoare: posibil, dar dacă te duci afară să lucrezi pe așa ceva, asumă-ți că suporți toate stereotipurile legate de străini. Nu cere altora să fie obiectivi față de nația ta, pentru că nu sunt obligați să o facă: stereotipurile, xenofobia sunt un risc (sau un cost ) suplimentar atunci când pleci. Sigur, e nedrept, dar sursa acestei nedreptăți e în afara zonei tale de control și ține mai curând de ceea ce fac autoritățile statului român (pe care le putem schimba, din păcate, doar o dată la patru ani, prin vot).

Lucrez și interacționez de mulți ani cu francezi: unii au fost simpatici, unii impecabili, alții mai puțin. Dacă vreunul și-ar fi permis să „voi, românii…”, aș fi avut răspunsul pregătit, și știu destule despre Franța astfel încât răspunsul meu să nu le fi fost foarte confortabil – nu s-a întâmplat însă niciodată. Dacă pactul respectului reciproc este încălcat, ține de noi să răspundem cu o zeflemea/lipsă de respect egală; dar dacă ne simțim veritabil afectați de orice limbric care ne mușcă de cur, mă tem că asta trădează un teribil sentiment de inferioritate.

Mihai P. 

PRELUAT DIN   Facebook