Ce înseamnă scandalul dezvăluirilor WikiLeaks? Mult mai mult și mult altceva decît sîntem înclinați să credem acum, sub impactul dramelor și picanteriilor prezente în documentele secrete publicate de WikiLeaks.

Cele (deocamdată) 300000 de telegrame diplomatice extrase din sistemul de comunicații al Departamentului de Stat American și pasate, apoi, megadelatorilor de profesie de la WikiLeaks au produs un șoc fără egal: după publicarea telegramelor știm sau credem că știm tot despre relațiile de putere, despre logica secretă și despre adevărul ascuns care colcăie în spatele fațadei onorabile a diplomației internaționale.

Adăugați profilul radical-bizar al lui Julian Assange, liderul organizației, și veți face pasul spre cea mai pripită concluzie: dezvăluirile WikiLeaks sînt o palmă răsunătoare pe fața (nevăzută) a establishmentului, o breșă luminoasă și colosală a libertății în lumea obscură și vinovată a puterii politice de deasupra noastră. Tentația e totală. Imediat ce grozăviile ascunse ale „stăpînilor lumii” devin fapt confirmat, opinia publică poate conchide că a surprins în flagrant mașinăria secretă care scrie istoria lumii.

Dezvăluirile WikiLeaks par, în esență, o formidabilă victorie anti-conspirativă. Mai mult, o clarificare care dejoacă o conspirație spre a o întări. Căci cascada dezvăluirilor WikiLeaks își conduce publicul spre sentința resemnată după care lumea popoarelor și oamenilor de rînd e jucată de forțe obscure și omnipotente.

Aici, în filozofia frustrată a cetățeanului manipulat de sindicatul ocult al puterilor supreme, stau pericolul și neînțelegerea fenomenului WikiLeks. Explozia celor 300000 de documente prezentate de WikiLeaks spune, în sfîrșit, tot ce era de spus despre ipocrizia criminală a lumii în care trăim. Oare?

Într-adevăr, dezvăluirile sînt încărcate de detalii savuroase și de informație grea. Aflăm, astfel, că Gaddafi e dependent de serviciile unei voluptoase asistente ucrainiene, că membri ai Casei Regale Saudite îi presează cu disperare pe americani să atace Iranul pînă nu e prea tîrziu, că Berlusconi e regele party-urilor nocturne, animate de tînăra elită feminină locală și internațională, că Rusia lui Putin e un stat mafiot, că Voronin pune la bătaie milioane de dolari mită pentru a căptuși Molodiva cu o majoritate comunistă, că politica internă și externă a Rusiei sînt un alt mod de a dezvolta interesele rețelei de extorcare și control patronată de Putin sau că statul comunist chinez e din ce în ce mai exasperat de dogmatismul nuclear al comuniștilor nord coreeni.

Da, toate aceste „noutăți” sînt fascinante și excitante. Dar sîntem singuri că avem în față noutăți fundamentale? Lăsînd la o parte, numele de persoane, replicile și alte chestiuni de detaliu, toate aceste „revelații” ne erau demult cunoscute. Orice analist, ziarist sau amator curios era sau se putea pune la curent, de mult timp, cu aceste stări de fapt. Procesele erau evidente și incontestabile. Știam că saudiții nu pot accepta un Iran nuclear, așa cum știam că Gaddafi nu e un lider de frugalitate scandinavă, că mita e un argument de bază al regimurilor corupte, că administrația comunistă moldovenească a fost și va fi oricînd un regim corupt sau că democrația rusă are profunzimea unui afiș.

Nimic din dezvăluirile WikiLeaks nu ne spune altceva decît ce era de deja știut, logic sau de bănuit. În fond, lumea nu s-a schimbat. Reflexele umane, jocurile de putere, mecanismele politice și relațiile între state sînt așa cum au mai fost iar ideea după care aceste lucruri sînt inaccesibile cunoașterii din afară e o legendă indolentă.

Adevărat, istoria politică nu poate fi cunoscută instantaneu și în detaliu dar asta nu înseamnă că orbecăim la discreția conspirațiilor sau că nu purtem înțelege cum interacționează statele. valorile, ideile și oamenii politici. Presupunerea după care adevărul acestor relații e ascuns și inaccesibil e, de fapt, o scuză. Numai așa devine istoria o problemă simplă și numai așa poate cineva obține scutire de efort. Istoria ca sumă a conspirațiilor e cum nu se poate mai avantajoasă: totul e imediat explicabil și, în orice caz, e vina altcuiva (capitaliști, masoni, evrei, bancheri, industriași, ucigași, trădători și alți prestatori de servicii hotărîtoare).

Problema acestui fel de a înțelege lumea e că nu duce nicăieri. Astfel, dezvăluirile WikiLeaks sugerează că dau de osia nevăzută a lumii dar nu e clar care dintre lumi. Căci aceleași tip de revelații ar fi fost posibile și în secolul III după Cristos și în secolul III înainte de Cristos, și în secolul XVI, la curtea Principelui lui Machiavelli, și la Stambul, în intrigile de palat al sultanilor. Mai departe, același tip de dezvăluiri ar descoperi secretele (altfel bănuite) ale unei instituții vii și contemporane ca FIFA sau, cu acordul dumneavoastră, complicațiile de familie ale oricărui om de rînd. Toată lumea știe sau presupune că FIFA e o mașină de afaceri corupte care distribuie competiții mondiale contra influență și cash. La fel cum vecinii dumneavoastră știu sau au mirosit că nu vă înțelegeți bine cu soția, că aveți legături extramaritale sau că băiatul cel mare n-ar vrea să se facă inginer, așa cum v-ar plăcea dumneavoastră. Deosebirea e că toate aceste fapte trec, odată dovedite și publicate, de la pasiv la activ. Ele încep să conteze altfel și mai mult pentru că devin oficiale. Însă asta nu înseamnă că ele se nasc sau apar abia odată cu oficializarea.

Iranul nu era o problemă mai mică înainte de publicarea telegramelor pe site-ul WikiLeaks. După publicare, Iranul rămîne același cu problemă cu tot. Doar diplomația din jurul Iranului nu mai poate rămîne aceași. Observatorii, diplomații, spionii, analiștii și funcționarii care foloseau cu toată încrederea canalele de comunicare confidențiale o vor face cu mult mai multă reținere, de acum încolo. Instituții ca Departamentul de Stat American sau ambasadele vor reacționa defensiv. După dezvăluirile masive de pe WikiLeaks, instituțiile diplomatice vor intra în contracție și se vor dogmatiza. Curajul și lejeritatea pe care le presupun o telegramă cuprinzătoare se vor retrage. Instituțiile se vor re-birocratiza.

WikiLeaks a făcut o demonstrație importantă și aici se află însemnătatea istorică a scandalului în desfășurare: mobilitatea informației a atins un nivel de putere care depășește și pune în dificultate întreg sistemul de relații politice și umane al vremurilor pe care le trăim.

Acum nu mai mult de 20 de ani, o dislocare de informație atît de rapidă și de vastă ar fo fost imposibilă. Fizic vorbind, scandalul WikiLeaks nu ar fi fost posibil în 1990 sau 1980, așa cum n-ar fi fost posibil acum 300 de ani. Nimeni nu putea extrage și muta instantaneu, în domeniu public, mii de kilograme de dosare secrete sau nesecrete. Marea majoritate a dezvăluirilor clasice s-a limitat, pînă acum, la „scrisoarea” sau la „dosarul” compromițător. Acum, o singură persoană mînată de resentiment sau de dorul de glorie poate extrage și pune, în cîteva minute, pe un memory stick, pe un disc sau pe un laptop, conținutul a a sute de mii de dosare. După un transfer care durează alte cîteva minute, datele pot intra în circuit universal și devin, astfel, accesibile, pe net, tuturor și oricui.

Consecinețele sînt extraordinare. Prima dintre ele sugerează că ordinea politică democratică nu mai poate face față spiritului democratic transferat în tehnologie. Cu alte cuvinte, transparența riscă să distrugă sistemul. Puterea tehnologică uriașă a informației presează spre transparența absolută iar aceasta se întoarce împotriva cerințelor de bază ale ordinii. Nici un sistem politic nu poate supraviețui într-o lume care poate afla oricînd tot ce se întîmplă și discută în sistem, așa cum nici o familie nu se poate păstra, dacă e silită să trăiască permanent în văzul lumii. Cunoașterea e vitală. La fel și limitele cunoașterii.

Din acest punct de vedere, orgia informatică a vremurilor noastre e, deocamdată, o valoare derutantă și prost administrată. Ea conduce rapid spre voyeurism, după modelul recent acreditat de reality shows și alte producții tv în care spectatorul nu află nimic, deși e tot timpul însoțit de convingerea că are acces total și direct la „adevăr”.

A doua consecință e cultul contraproductiv al observației. Toată lumea monitorizează și toată lumea e monitorizată. Pînă de curînd, opinia curentă semnala pericolul capacității de observare a vieții private. Big Brother, simbolul vieții individuale controlate informatic de autorități, era temerea numărul 1 a societății civile. WikiLeks dovedește că operația e reciprocă. Și autoritățile pot fi controlate informativ de indivizi. Nici autoritățile nu se pot apăra de penetrația informațională. Așadar, varianta completă a teoriei privitoare la riscurile controlului informatic spune că nimeni nu mai e apărat de nimeni și că nimic nu mai poate fi privat sau limitat.

Sîntem, astfel, în pragul anarhiei. O anarhie autoindusă dar nu mai puțin amenințătoare. Dealtfel, atît cît e de înțeles, filozofia WikiLeaks e o variantă a anarhismului. Assange și colaboratorii lui sînt copii unei epoci de libertate extremă care a transformat orice limită în inamic și visează la o utopie impracticabilă în care totul se întîmplă la vedere. E multă seninătate ingenuă în acest tip de viziune dar și o ignoranță uriașă.

Societățile umane își pot închipui, prin naivi militanți ca Assange, că forțează paradisul nealterat al armoniei și comunicării desăvîrșite. Însă, acest drum a dus și va duce mereu într-o direcție nebănuită. Utopismul slăbește, în cele din urmă, numai și numai libertatea. Și întărește argumentele inamicilor libertății. Vechea cugetare stă în picioare: cunoașterea e putere. Împotriva libertății?

PRELUAT DIN   Europa Liberă