Lipsa de temeiuri conservatoare

Încă de la apariția securistoizilor național-comuniști poleiti, pentru orice observator nespălat pe creier de retorica nostalgiei scabroase după dictatura ceaușistă, a fost clar și indubitabiul că huliganii parveniți la care mă refer nu au nici în clin și nici în mânecă cu doctrina și acțiunea politică de extracție conservatoare.

De la cochetarii lugubre cu ideea naționalizării anumitor sectoare economice și până la discursul public isteric, populist, asistentialist și, da, agresiv, trecând prin retorica anti-NATO, anti-Occident și pro-Kremlin, toate au devoalat rapid adevărata natură a acestei găști de huligani politici.

Dar, dincolo de o groază de asemenea evidențe, există și felurite argumente programatice, ideologice/doctrinare mai puțîn vădite, care deconspiră adevărata față a acestor personaje: aversiunea față de capitalul, investițiile și influențele Occidentale, străine și niciodată față de cele chineze sau ruse! Niciodată! Nicidecum!

Pe această stare de fapt, apelul ipocrit al unor „doctrinari” ai grupării cu voluptoasă vocație kaghebista despre care discutăm, la gândirea conservatoare autohtonă a sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, nu a făcut altceva decât să îi descalifice definitiv și să îi excludă, practic, din zona relevanței conservatoare.

Așa cum arată inechivoc profesorul Ion Bulei, referindu-se la politicile publice ale celebrului Partid Conservator,care a ființat între 1880 și 1925, „nicio măsură legislativă luată sub conservatori nu a avut menirea de a oprima elementele străine din țară sau, mai rău, a le distruge”(1). Chiar și în contextul aspirațiilor și luptei legitime pentru unitate națională a românilor din acea perioada, xenofobia nu își găsea locul în spațiul politic autohton. A.D. Xenopol sublinia cu claritate în articolul „Naționalism și antisemitism” din „Noua revistă română” (nr. 18 din 8 februarie 1909, pg. 278) că „nu ne trebuiesc legi care să oprească pe străini, ci măsuri de tot felul care să încurajeze pe români. În locul urii și stanjenirii muncii străinilor trebuie (promovate – n.n.) ocrotirea și încurajarea muncii naționale”. Accentul era pus pe… munca românilor! Arc peste timp, cu acceași relevanță și astăzi. Nicidecum, pe… expulzare sau prigoană îndreptată împotriva străinilor.

Unul dintre doctrinarii conservatorilor români, așa cum îl identifica același regretat profesor Bulei pe C. Rădulescu-Motru, scria, tot în „Noua revistă română”: „Prosperitatea popoarelor nu cade din cer, ca un fel de pomană Dumnezeiască așă ca singura ta grijă să fie să nu îi lași și pe străini pe pământul pe care cade pomană; ci prosperitatea se cucerește prin muncă (…); acela care muncește prosperă în dauna celui ce nu muncește sau nu știe a munci”(2). Atunci, ca și acum, conservatorii criticau mai ales slăbiciunea… travaliului românilor, dezavuand orice tip de adversitate față de investitorii și antreprenorii străini. O asemenea adversitate, chiar dacă a existat într-o formă idealistă la analistul și eseistul politic Mihai Eminescu, ea nu s-a făcut simțită în niciun fel în cadrul Partidului Conservator (3).

Relativ, așadar, la ceea ce trăim acum, la noi, în acești ani profund tulburați de recrudescența xenofobiei și a naționalismului de extracție ceaușistă, pe de o parte (alimentată de asaltul fulminant al elitelor neomarxismului deconstructivist identitar occidental!) și de violul militar al Rusiei săvârșit asupra Ucrainei, armonizat cu violul palestinian asupra Israelului, instigat de aceeași Rusie via Iran, pe de altă parte, soluția nu este și nu va fi vreodată retragerea în spatele redutelor naționaliste autohtone, ci practicarea unui conservatorism real, a unui patriotism obiectiv, ancorat în realitatea politică, economică, geopolitică și geostrategică a României euro-atlantice.

Căci, ipocrizia naționalistă, isterică și insterizanta, găunoasă și manipulatoare, vădit fără rădăcini doctrinare junimiste sau conservatoare autentice, nu poate clădi nici bunăstarea țării și nici promovarea intereselor ei în Europa și în lume.

Daniel Uncu

*1 – Ion Bulei, „Conservatori și Conservatorism în România”, pg. 600, Editura Enciclopedică, 2000

*2 – Ibidem *1

*3 – Ibidem *1, pg. 601

Daniel Uncu