Comentariu Daniel Uncu – De la celebrul discurs al lui Winston Churchill, „we shall fight on the beaches”, nu am mai citit ceva mai onest, mai limpede moral, mai coerent strategic, mai curajos și mai lucid politic, ca recenta poziționare publică a fostului premier britanic!

Cu numai câteva ore în urmă (articol scris pe 14 iulie 2023 n.ed.), fostul șef al Cabinetului de la Londra, Boris Johnson, a făcut publică prin intermediul „Daily Mail”, o analiză-document, o declarație politică de credință și un avertisment tăios, putem să îi spunem oricum, referitor la eșecul summit-ului NATO de la Vilnius. O radiografie perfectă a halucinației nebunești prin care trece NATO în legătură cu violul militar al Rusiei săvârșit asupra Ucrainei.

Un document excepțional, pe care, aproape în integralitatea sa, l-am tradus. În ceea ce privește această superba analiză a rebelului blond londonez, a summitului de la Vilnius, personal, rămân doar cu o satisfacție minoră și amară, legată de confirmarea discernământului analitic geopolitic și a clarității morale personale pe care trudesc să le diseminez în spațiul public autohton. Link-ul întregului material publicat de Boris Johnson, aici.

„The West must be strong, end the mealy-mouthed procrastination and get Ukraine into Nato as fast as we can! / Occidentul trebuie să fie puternic, să termine cu amânarea cleioasă și să admită Ucraina în NATO cât de repede posibil

Deci, de ce le-a fost frică? Atunci când liderii NATO au venit săptămâna aceasta la Vilnius, era, fără doar și poate, evident ce ar fi trebuit să facă.

Trebuiau să fie puternici! Acesta este scopul NATO. Ei ar fi trebuit să arate că nu sunt în niciun caz intimidați nici de Vladimir Putin și nici de butaforia înfricoșător- zdrăngănitoare a Kremlinului.

Ei ar fi trebuit să arate că țările NATO recunosc imensitatea sacrificiului ucrainean și obligațiile pe care acesta ni le impune în Occident – și ar fi trebuit să vină cu un răspuns pe măsură.

De mai bine de 500 de zile, ucrainenii au rezistat atacului armat rusesc, au rezistat unui război pe care nu au făcut nimic – repet, nimic (!) – ca să îl provoace.

Orașele lor au fost bombardate fără discernământ, femeile lor violate, copiii lor răpiți, iar în Crimeea există lagăre în care prizonierii de război, bărbați, sunt castrați în mod sistematic.

Se consideră că peste 100.000 de militari ucraineni și-au pierdut viața, împreună cu nenumărați civili, iar zece milioane de ucraineni au fost strămutați.

Le-ar fi revenit liderilor NATO, săptămâna aceasta, obligația să-și arate respectul și recunoștința colectivă pentru rezistența eroică a Ucrainei, într-o luptă în care niciun soldat NATO nu a fost rănit sau ucis, pentru că noi, în țările NATO, știm – și afirmăm constant – că Ucrainenii luptă pentru noi toți.

Bătălia lor este pentru libertate și democrație, pentru noi toți: pentru Europa de Est, pentru statele baltice, pentru toate popoarele din întreaga lume care ar putea fi hărțuite sau invadate de un vecin prea puternic.

De aceea, săptămâna aceasta le datoram ucrainenilor claritate cu privire la viitorul lor.

Ar fi fost sarcina liderilor NATO să-și demonstreze fără urmă de îndoială credința în principiul fundamental al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – cea mai de succes alianță militară din istorie.

Ar fi trebuit să lămurim clar, odată pentru totdeauna, că este doar responsabilitatea unui popor suveran să decidă la care organizații dorește să se alăture și că niciun non-membru nu le poate opune dreptul de veto și nici nu le poate poate reține în vreun fel [exprimarea voinței].

Nicio altă țară nu a făcut mai mult sau a încercat mai mult decât Ucraina pentru a-și demonstra aptitudinile pentru aderarea la NATO.

Nicio altă forță armată nu este mai de temut și mai eficientă în utilizarea armelor NATO.

Nicio altă țară nu are mai multă nevoie de aderarea la NATO, decât Ucraina.

Tot ceea ce trebuia să facă Alianța era să stabilească un orar – nu pentru aderarea instantanee; asta nu are sens atâta timp cât războiul este în desfășurare – dar pentru obținerea calității de membru, de îndată ce victoria va fi fost câștigată.

Nu ar fi fost nevoie decât de cuvinte în sensul că aderarea ar putea începe de îndată ce războiul se va termina, înțelegând că acest lucru ar putea avea loc încă de anul viitor.

Ar fi fost mesajul potrivit pentru acei curajoși ucraineni care luptă acum pentru viața lor – precum niște înotători, care văd brusc siguranța țărmului atât de așteptat.

Acesta ar fi fost mesajul potrivit pentru Putin, arătând absolut clar că aventura lui nenorocita și dezastruoasă se poate încheia doar într-un singur fel.

Asta trebuia să spună NATO săptămâna aceasta în capitala Lituaniei.

Ce am primit, în schimb…?

Îmi pare rău să o spun, dar concluziile de la Vilnius nu sunt mai ferme sau mai convingătoare decât concluziile summit-ului NATO de la București din 2008, care constata – la paragraful 23, mai exact – că „s-a convenit că aceste țări (Ucraina și Georgia – n.a.) vor deveni membre ale NATO”.

Iar asta se întâmpla în urmă cu 15 ani, pe vremea când Gordon Brown era încă prim-ministru și când Putin încă nu se angajase în planul său violent și revanșard de a reconstrui imperiul sovietic.

Tot ceea ce au primit ucrainenii în această săptămână a fost doar o „invitație” de a se alătura NATO, abia atunci „când aliații sunt de acord și când sunt îndeplinite condițiile”. Nu e de mirare că președintelui Zelensky i-a fost foarte greu, la început, să-și ascundă frustrarea.

Si, când vor fi fost aliații de acord? Când vor fi fost îndeplinite condițiile? Conform concluziilor de la București, aliații au fost de acord cu toate acestea… în urmă cu 15 ani!

Oare, când vom învăța lecția ultimilor 20 de ani de manipulare pusă în practică de Putin? Însăși ambiguitatea noastră, șovăiala noastră, dute-vino-ul acesta ridicol l-au determinat pe Putin să invadeze Ucraina.

Atât timp cât el va crede că există o șansă ca să poată aduce Ucraina înapoi pe orbita Moscovei – atât timp cât va crede că poate recrea Uniunea Sovietică – va încerca!

Atât timp cât va crede că poate scăpa basma curată cu violența împotriva Ucrainei și a altora, Putin va folosi violența.

Atât timp cât Ucraina va fi lipsită de acele garanții de securitate, conform art.5 al Tratatului Atlanticului de Nord, care asigură apărarea colectivă a tuturor membrilor, Putin va continua să provoace crimă și haos și să destabilizeze lumea și economia mondială.

De aceea, noi, cei din NATO, trebuie să stabilim un calendar (de aderare a Ucrainei la NATO – n.n.) cât mai rapid posibil. Știu că aceasta este ambiția guvernului Marii Britanii și știu cât de greu a făcut campanie Marea Britanie, în culise, pentru acest deziderat.

Reticența nu stă în Londra; departe de ea. Problema este că există încă unii dintre prietenii noștri, care cred că acest război se poate termina doar printr-o soluție negociată.

Ei mai cred că ar trebui să fim plin de abilitate înțeleaptă, acum – deoarece problema aderării Ucrainei la NATO ar mai putea face, totuși, parte dintr-un acord (cu Rusia – n.n.).

Adică, s-ar putea face un târg cu Putin, cred unii dintre ei, de genul: tu scoți trupele tale din Ucraina și vom ține Ucraina departe de NATO.

Asta este o nebunie!

De-a lungul acestui război a existat o tendință occidentală de a face aceeași greșeală, din nou și din nou: să-l supraestimeze pe Putin și să subestimeze Ucraina.

Ucrainenii vor câștiga. Ei merită să câștige. Se luptă ca niște lei, iar dovezile că vor reuși sunt din ce în ce mai clare” (…).

Traducere și adaptare, Daniel Uncu