Petre M. Iancu: Israelul, ținta a peste 1000 de rachete din Gaza. Împăciuitorismul Administrației Biden față de dușmanii Americii și ai Israelului

0

Liderul SUA, Biden, a autorizat reluarea finanțării organizațiilor palestiniene. Concomitent, America a reacționat la reluarea terorismului lor, cerând ”reținerea” ambelor părți. Deci, vai, și a israelienilor. Măi să fie. Se întreabă pe drept cuvânt Nikki Haley dacă așa ar reacționa aliații Americii în cazul bombardării teroriste a capitalei SUA. Și ce ar face antisemiții de serviciu europeni în cazul bombardării capitalelor lor de către dușmani teroriști?

Comentariul meu pe subiectul conflictului israelo-arab, al cauzelor acutizării lui actuale și ale celor adânci:

Peste o mie de rachete s-au abătut în 2 zile asupra Israelului, ucigând civili. În acest război terorist, statul evreu era silit să riposteze. Opriți spirala violenței, țipă voci de ”bine”. Dar oare de ce nu cauza ei?

Terorizați de bombardamentul maraton cu rachete din Gaza, lansate de extremiștii islamiști palestinieni astfel, încât să suprasolicite, prin număr și să defecteze, ca atare, sistemul antirachetă israelian, civilii din sudul și centrul statului evreu și-au petrecut noaptea în adăposturi. Dar pentru cinci oameni din Israel, între care două femei și un copil, nu s-a mai putut face nimic. I-a ucis ploaia non-stop de rachete a ultimelor zile. Rachete, din care circa două sute au căzut în interioul fâșiei Gaza, terorizând și populația arabă, palestiniană, în numele suveranității și victoriei căreia asupra ”sionismului” fuseseră lansate.

Logica armelor și a regiunii

Cum știa toată lumea, inclusiv agresorii organizațiilor radicale dirijate, înarmate și finanțate de iranieni, ca Hamas, ori Jihadul Islamic, care au nevoie de o relegitimare prin martiriul propriei populații, logica armelor și a regiunii fac ca statul evreu să nu aibă încotro. N-are cum să nu-și apere poporul și să nu ordone forțelor israeliene să riposteze. În decurs de câteva minute zorii zilei de miercuri s-au umplut de vacarmul exploziilor atacurilor aviației israeliene asupra unor obiective ale Hamas, care conduce în Gaza.

Sutele de raiduri israeliene s-au soldat, între altele, cu demolarea turnului Hanadi, un bloc plin de oficii ale biroului politic, deci ale conducerii superioare a teroriștilor islamiști, care guvernează în fâșie. Potrivit unor surse, bilanțul palestinienilor uciși în urma raidurilor israeliene se cifra, miercuri dimineața, la 35. E cel mai puternic atac și cel mai amplu răspuns militar israelian, din 2014 încoace. Riscă să continue și să se extindă mult.
Totodată, autoritățile israeliene au decretat starea de urgență în orașul Lod, a cărui populație e parțial arabă și a devenit scena unor ample altercații, violențe și excese, cu tot cu pângărirea unei sinagogi, explozia de ură teleghidată din afară zdrobind decenii de eforturi menite să promoveze și să garanteze coexistența interetnică și interreligioasă.

Originea conflictului și anvergura lui globală

Dar sinagogile nu se văd atacate doar în interiorul statului evreu, ci și în Germania și în lume, antisemitismul fiind instigat și de activiștii stângii, neomarxiști și ecologiști, care răspândesc ori recalibrează mesajele de ură anti-israeliene ale extremiștilor altor ideologii și religii. Unii dintre ei minimalizează impactul terorismului palestinian. Alții îl susțin pe față.
De ce? Și de ce se afirmă că litigiul ar fi izbucnit pe marginea posibilei evacuări a unor case din Ierusalim, abuziv ocupate, potrivit justiției israeliene, de arabi, în 1948?

Conflictul din Orientul Mijlociu e vechi. Datează din epoca deșteptărilor naționale europene, ale secolului XIX și, spre deosebire de ceea ce au vrut să creadă prea multă vreme politologii apuseni, are varii rădăcini, locale, regionale și globale. Ele nu sunt doar politice și teritoriale, ci și religioase și ideologice.

Litigiul generat de reînființarea statului evreu se reaprinde periodic, asociat fiind nu doar disputei locale dintre israelieni și palestinieni, evrei și musulmani pentru controlul Țării Sfinte, ci și sensibilității ample, suscitate de teritoriul situat între Iordan și Marea Mediterană, în rândul credincioșilor religiilor avraamice și al urmașilor lor. În context, reacutizarea și escaladarea actuală a conflictului nu se datorează decât superficial și aparent altercațiilor de la Ierusalim.

La mijloc nu sunt, prin urmare, atât casele din Sheik Jarrah, care ar putea fi evacuate pe fondul unui conflict de decenii și al unui verdict al justiției, cât altceva. În cauză sunt, pe de o parte, îndoctrinarea, antisemitismul milenar și neacceptarea, de către mulți localnici, nu în ultimul rând la insistențele sponsorilor lor străini, a evreilor din Țara Sfântă, nu doar din Ierusalim. Iar pe de alta, problema rezidă în reașezarea pe noi baze a situației politice regionale și globale.

Aport american, apusean și iranian

La originea actualei deflagrații a violențelor par a fi impresiile create de accesul la Casa Albă al președintelui Biden și al administrației sale, doldora de dregători ai fostei administrații Obama, care s-au distins prin atitudini împăciuitoriste față de dușmanii Americii și ai Israelului. E vorba de o modificare perceptibilă, reală și sperată a politicii externe a SUA și, mai ales, de reluarea în pas alert a negocierilor privind revalidarea JCPOA, cum i se spune controversatului tratat nuclear cu Iranul ayatolahilor. Țară șiită care amenință deschis nu doar o parte a lumii arabe sunite, ci și, cu genocidul, statul evreu.

Or, ca omologii săi chinez, rus și taliban, liderul iranian, ayatolahul Khamenei, abia aștepta să testeze voința și tăria unei Americi democrate, cotate de ideologi totalitari ca prea anemică și grevată de probleme interne numeroase, ca să mai poată face față extremismului. Anterior, multe state arabe, dornice de progres tehnic, economic și, mai ales, de o apărare eficientă în fața Teheranului, una mai puțin dependentă de americani, precum și israelienii, care și-au depășit problemele iscate de pandemie mai bine decât alții, își normalizaseră raporturile. Ori erau pe cale să și le normalizeze. Și să profite mutual, comercial și militar, de această ameliorare. În plus, în interiorul statului evreu se discuta tot mai stăruitor cooptarea arabilor israelieni la guvernare.

Inutil de subliniat că asemenea progres și premiere politice, militare, tehnice și economice, de care să profite o democrație liberală ca a israelienilor, nu convin deloc extremiștilor, antisemiților, antiamericanilor și anticapitaliștilor din zonă și de aiurea. Trebuiau torpilate.

Explozia actuală de violențe e chiar torpila care încearcă să le desființeze și să dea ceasul istoriei înapoi, fixându-i acele, din nou, la tristele cifre indicând ora fanatismului, a vărsărilor de sânge, a războiului terorist, a propagandei și dezinformării, a militantismului antisionist.

Implicații locale și europene

Cel din urmă e perpetuu folosit întru relegitimarea și justificarea unor lideri discreditați, ca șeful autonomiei palestiniene, Mahmud Abbas. Care, spre a evita un dezastru electoral, a revocat recent promisele alegeri parlamentare și continuă să conducă dictatorial. Și prost.

La acest joc, menit să repună în mișcare și să dinamizeze mecanismul urii, între altele prin minimalizarea sau negarea terorismului palestinian și exagerarea intoleranței sau durității reacției israeliene, înfățișate ca și cum ar fi o ”crimă”, participă din plin, uneori pe față, alteori subtil, figuri de proră ale stângii globale.

De pildă ale celei americane din Congres, ca Ilhan Omar și Rashida Tlaib. Sau ale ecologismului global. Ca Greta Thunberg, care a reluat luni un mesaj al unei canadiene, acuzând Israelul de ”crime de război (sic!)”. Iar locotenta germană a suedezei, Luisa Neubauer, l-a acuzat recent, fără probe, pe creștin-democratul Hans-Georg Maaßen, fost șef al serviciului de contraspionaj, de o presupusă răspândire de ”antisemitism”.

Pusă la punct, militanta de la Fridays for Future nu și-a cerut scuze, deși ecologista e la curent cu impactul enorm al acuzei ei inventate, de antisemitism, într-o Germanie devastată cândva de hitlerism. Și deși a iscat fireasca furie a comunităților evreiești din Germania. Care știu ce înseamnă atât demonetizarea noțiunii de antisemitism, cât și instrumentalizarea iudeofobiei, astfel încât manipularea urii pe evrei să devină o ascuțită armă politico-electorală și un vârf de lance deopotrivă anticonservator, antidemocratic și antievreiesc.

Eșichierul internațional și responsabilitea actorilor apuseni

În acest context, reacțiile internaționale la escaladarea unui conflict însuflețit și de extremiști israelieni, sunt doar foarte parțial utile. Unde nu contribuie la aplanarea lui, sunt, vai, de natură să pună paie pe foc.

Astfel, ONU a avertizat Israelul că se îndreaptă spre un război deplin, cerând ”liderilor ambelor părți să oprească focul imediat” și să-și ”asume răspunderea deescladării”, după cum s-a exprimat Tor Wennesland, emisarul special al organizației pentru Orientul Mijlociu.

Declarația lui sună aparent bine, dar e hilară și contraproductivă, de vreme ce transpunerea revendicării sale de către israelieni ar fi cotată de teroriști drept un clar semn de slăbiciune a democrației, devenind prilej de încurajare și stimulare a unor și mai violente și frecvente agresiuni.

Net prea diluată e, prin urmare, și condamnarea atacurilor teroriste palestiniene, articulată de șeful diplomației germane, Heiko Maas abia după ce a echivalat, grotesc, partea israeliană cu cea teroristă, palestiniană, cerând ”ambelor părți să detensioneze” o situație escaldată periodic de Hamas, după ce Israelul a evacuat complet fâșia Gaza în 2005.
Filistină e poziția tuturor celor care deplâng ”spirala violențelor de ambele părți”. Corectă, dar insuficientă, e, în fine, estimarea șefului diplomației americane, Blinken, potrivit căruia ”Israelul are dreptul să se apere”. E frumos că Departamentul de Stat îi concede statului evreu, principalul aliat regional al Americii, dreptul său natural, de care se bucură toate țările lumii, de a-și apăra ”sărăcia și nevoile și neamul”. Dar nu e deajuns ca să dezamorseze o bombă, la fitilul căreia a meșterit, fără să-l aprindă direct, și actuala administrație a SUA.

În culpă sunt și țările europene din grupul celor din Consiliul de Securitate ONU. Căci, împreună cu Germania, și-au reluat necondiționat și concesiv tratativele cu Iranul, în care au atras și America, dând slăbitului terorism persan și palestinian o nesperată gură de aer. Una, în primul rând, dar nu numai, financiară, oferită deși Teheranul a violat repetat acordul nuclear, JCPOA. Și deși Iranul destabilizează permanent regiunea, livrând și grupărilor palestiniene, gen Jihadul Islamic, rachete, lansate apoi spre a ucide cât mai mulți evrei.

Încât degeaba se țipă strident și ipocrit să se ”oprească spirala violențelor”. Mai bine li s-ar pune capăt cauzelor.

Ultimii ani de acalmie și de pace au dovedit că se poate opri periodic reeditatul război terorist, dacă se asumă onest perena prezență evreiască și drepturile inalienabile ale democrației israeliene în zonă. Dacă se renunță la împăciuitorism și lașități și se seacă sistematic sursele financiare și politice ale terorii. În acest scop e însă nevoie de voința lumii. Sau măcar de trecerea de partea singurei democrații din regiune, care se sinchisește să respecte și în război drepturile omului, a statelor de drept. Și a SUA. Care par însă prea puternic angrenate în propriul lor război cultural, ca să se mai comporte adecvat.

Petre M. Iancu

SURSA   FB

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here