Ultimele decenii ne-au obișnuit cu inepția și lașitatea unui Vest îmbuibat, practicând de prea mult bine și progresism gratuit idioția politică de a se autodetesta și de a-și detesta și neglija, ca atare, din principiu și practic, autoapărarea. Pe ideea că pacea ar dura veșnic, că n-ar avea nevoie de descurajarea inamicilor (care erau, oricum, parcă, mai mulți acasă decât în Rusia, China și în lumea islamică) iar împăciuitorismul poate ține loc de o politică militară sobră, lucidă și rațională.

Războiul declanșat de Putin în Ucraina i-a trezit pe occidentali în pumni. Dar una e să faci ochi, alta, să te deștepți și cu totul alta să mai treci și la acțiune.

Scurt istoric al unei treziri grele

După invazia rusă, cancelarul și-a șters lacrimile progresiste și scuipatul putinist de pe obraz, s-a îmbărbătat și a anunțat, în fine, ”o schimbare de eră”, însoțită de 100 de miliarde de euro suplimentare, alocate unei ”apărări” germane făcute zob, timp de vreo 20 de ani, de doamna Merkel și de predecesorul ei din partidul lui Scholz. Culmea, Berlinul, extrem de ”generos”, promitea acum 11 luni Ucrainei chiar și 5.000 căști, de predat însă forțelor Kievului în afara țării agresate de Rusia lui Putin.

Ce a urmat, se știe. Germania, cea vârâtă în buzunarul vestei lui Putin, s-a emancipat rapid. Dar s-a extras din jiletca dictatorului numai verbal. Pentru că Scholz nu s-a putut hotărî să le trimită asediaților arme serioase, capabile să-i apere eficient. Circul care a urmat putea înlocui lejer orice clovnerie de maxim succes. Germania ba trimitea arme, ba nu ajungeau la timp, ba nu le mai trimitea decât prin intermediari, ba nici așa, nici pe dincolo. Tancuri? ”Nu le trimitem unilateral”.

Și cum și Parisul, Londra și Washingtonul se codeau și hamletizau aproape la fel, a durat mult chiar și până ce administrațiile care-i mâncaseră mult timp din palmă lui Putin, să realizeze că a furniza țării agresate arme nu e a ”participa la război”, nu e ”a stimula conflictul”, și nu promovează nici ”a Treia Conflagrație Mondială”, nici vreun proxim ”conflict nuclear”, cum pretindea agitpropul rusesc.

Dar Rusia a continuat să determine parte din politicile militare ale cancelariilor occidentale, de vreme ce le-au convins să nu furnizeze Ucrainei nici arme defensive eficiente, de pildă scuturi antirachetă, nici obuziere și lansatoare multiple de rachete cu bătaie lungă, ori tancuri grele, necesare unei ofensive ucrainene de succes.

A învăța, învățare

Iată că, grație eroismului ucrainean, aceste tabu-uri încep rând pe rând să cadă. Învățul indolenței are și dezvăț. Asistăm la debutul unei actuale și mai ales proxime schimbări de amploare a situației militare a Ucrainei. Vin sau mai precis: vor veni, într-un târziu, în cantitate mare, TAB-uri și alte blindate ușoare. Și e semnificativ că, în ciuda promisiunii SUA de a da Ucrainei scutul anti-rachetă Patriot, o armă care are șanse să neutralizeze durabil ce va mai fi rămas din arsenalul sărăcit și epuizat de rachete al Rusiei, primul pas realmente ofensiv în materie de export de arme grele nu l-au făcut stângile guvernamentale de la Berlin și de peste ocean, ci Parisul. Unde președintele Franței, Macron, s-a delimitat, în fine, clar, de putinismul extremei stângi și drepte din Hexagon și a făgăduit Ucrainei tancuri ”pe roți”.

Puține, e drept. E vorba, după cum a reieșit din conversația sa telefonică purtată cu președintele Ucrainei, Zelenski, de TAB-uri blindate de tip AMX-10 RC, tancuri cotate ca ușoare.

Au urmat purtătorii de cuvânt ai executivelor american și german care au evocat angajamente similare, implicând furnituri de tancuri de tip Bradley sau Marder, pentru unități de infanterie. În fine, America a promis, potrivit Politico, livrarea de ”Sea Sparrows”, sisteme de rachete navale (dar și terestre) ghidate prin radar, capabile să intercepteze și să doboare avioane de vânătoare sau rachete de croazieră.

Iar președintele Biden și cancelarul Scholz și-au exprimat hotărârea de a oferi Ucrainei, ”atât timp cât va fi necesar”, sprijinul financiar, umanitar, militar și diplomatic ”necesar”. Tot la Berlin s-a pus capăt și conflictului cu Polonia pe tema scutului anti-rachetă, anunțându-se că Germania va livra Ucrainei o baterie de rachete Patriot, adăugată celei furnizate de Statele Unite.

Sigur, de vorbe suntem sătui. E important ca aceste arme să și ajungă, în cantitate suficientă, în Ucraina. Or, ele vin și vor veni tardiv (cândva ”în primul trimestru”, afirmă guvernul german). Și nu sunt suficiente. Cu 40 de tancuri germane Marder nu se poate înarma decât un batalion. Și e nevoie de tancuri grele de tip Abrams și Leopard, precum și de avioane militare occidentale. Dar, mai bine ceva decât nimic. Mai bine mai târziu, decât niciodată.

La un moment dat, vor veni, dacă Ucraina rezistă. Dar, dacă aceste arme ajungeau în Ucraina în primăvara sau vara anului trecut, cum ar fi trebuit, războiul era, aproape sigur, terminat.

Pare, totuși, clar, că ”tabuurile cad”, vorba șefului diplomației ucrainene, Kuleba, care se felicita, în context, satisfăcut. Și care amintea, recunoscător, de nenumăratele convorbiri telefonice purtate zilnic, cu liderii occidentali, de președintele Zelenski.

Iată că n-au rămas fără efect. Cum și timpul care trece îi lămurește și pe cei mai naivi ce machiaverlâcuri periculoase pentru Vest plănuiește Kremlinul, dacă nu e oprit din vreme. Și că Marele Tabu, (ideea, falsă, că nu s-ar putea purta război în Europa sau împotriva unei puteri nucleare, ca și cum Bătrânul Continent ar fi paradisul postapocaliptic, ca și cum n-ar fi existat războiul iugoslav și ca și cum America n-ar fi fost învinsă în Vietnam, iar Rusia și SUA în Afganistan) e o monumentală prostie.

Opțiunile Rusiei

Încât încetul cu încetul, Occidentul, educat de curajul ucrainean, de baltici, de polonezi și de cehi, își revine. E, deci, bine? Din păcate, nu tocmai. Anul semne bune are, dar războiul durează, resursele rusești nu trebuie subestimate, reșuta în tâmpenie e oricând posibilă și e esențial ca ofensiva ucraineană să demareze rapid și în forță, ca să nu i se dea timp Moscovei să se refacă, să se regrupeze, să-și reia atacurile.

Conducerea Rusiei știe nu doar că a pierdut acest război, ci și că timpul lucrează, inexorabil, împotriva lui Putin și a forțelor lui armate. Pe moment, tot ce poate contrapune e o propagandă și o dezinformare din ce în ce mai deșănțate, cu tot cu operațiuni sub steag fals în genul atacului asupra unor biserici în teritoriile ocupate, de preferință de Crăciunul pe rit vechi, așa cum avertiza vineri Ucraina, conștientă de tentativele Rusiei de a-i zugrăvi pe ucraineni ca ”agresori”. Rusia mai poate arunca în luptă, spre a se opune trendului, noi mobilizări și amenințări din Belarus.

Dar agitpropul e un bau bau care se ignoră după ce lumea s-a obișnuit cu sperietura. Iar mobilizările n-au cum să aducă mare lucru nici dacă Rusia strânge în Ucraina, cum propune, întru obținerea victoriei, fostul lider secesionist și colonel de serviciu secret rusesc, Ghirkin, 500.000 de militari.

Pentru că e imposibil ca Rusia să-și remedieze, în timp util, cusururile, defectele, tarele și carențele militare și politice, care i-au determinat eșecurile în campania ucraineană: lipsa competenței comandei supreme și a generalității, insuficient instruite și îndoctrinate, absența motivației și a unui moral adecvat ale trupei, lipsa tehnologiei și cooperării legale cu Vestul, inexistența unui Apus dezbinat, dezorganizat și prăbușit, incapabil să susțină și să controleze sancțiuni și embargouri.

În conflictul ruso-ucrainean datele materiale se schimbă radical. Nu și cele ideale. Armele noi, promise de Vest, vor modifica semnificativ raportul de forțe. Iar balanța se înclina și înainte către Ucraina. De acum încolo se va înclina mult mai mult.

Ce opțiuni ar mai putea avea elita rusă? Să-l debarce pe tiran, să-și retragă trupele din toată Ucraina ocupată și să-și pună cenușă în cap.

Petre M. Iancu
Sursa: petreiancu.com