Renașterea nebuniei (I)

Crăciunul e o rușine pentru tot mai multe persoane din lumea occidentală. Nu chiar orice fel de persoane. În mare parte, rușinații sînt de găsit în Universități, în mass media, între politicienii de stînga și în instituțiile europene. Cîteva exemple nu strică, ba chiar pot ajuta un pic la menținrea bunei dispoziții și, ceva mai mult, la tristeți fără leac.

Un caz tipic pentru mediile academice americane e Universitatea din Tennessee care a elaborat un plan în 10 puncte pentru suprimarea Crăciunului. Planul interzice, dintr-un foc, apariția lui Moș Crăciun, urările, felicitările și mîncărurile tradiționale. De brad, nici nu mai poate fi vorba, deși nimic nu exclude, pe viitor, apariția palmierilor. Peste tot în lumea ocidentală, televiziuni și ziare de mare circulație fac eforturi severe și reușesc să evite în programele lor cuvîntul Crăciun. Publicul e, totuși încurajat să sărbătorească ceva destul de neclar care se leagă de iarnă. La Bruxelles, tradiționalul Tîrg de Crăciun are un nume nou, luat de pe pîrtiile de schi: Plaisirs d´hiver! Plăcerile iernii! Asta lasă, totuși, descoperite celelalte anotimpuri. Lideri politici ai stîngii reușesc să se facă văzuți oriunde nu se vede o cruce sau o biserică, de preferat într-o moscheie sau în vreuna din clădirile mereu în pericol de explozie pe care stă scris, la intrare, Centru Cultural Musulman. Parlamentul European se străduie să fie cît mai european tipărind felicitări și pavoazînd interioarele oficiale cu urarea Felicitări de Sezon!

De notat, că deși misteriosul sezon menționat începe și se termină, în fiecare an, nimeni n-a reușit să-i dea de urmă și să-i pună un nume. De pildă, Felcitări cu ocazia Sezonului Wami, Bawami sau chiar Wamibawami. Cu fiecare an, Crăciunul mai pierde un pic în ochii oficialităților și ai decidenților în materie de ce se cade și ce nu se cade. După placul și gustul acestor îndrumători, Crăciunul trebuie să fie o ocazie și nu o sărbătoare, o împrejurare banală care amestecă etica de spital cu veselia unui orfelinat și rigorile unei bune ședințe de partid comunist. Noile directive au o fermitate sporită și transformă universitățile, ecranele tv și instituțiile publice în obiective strategice, puse sub pază și bîntuite de frica abaterii de la dogmă. Măcar pentru cîteva zile, în jurul datei de 25 a Sezonului, tot felul de titrați și aspiranți la funcții se simt puternici și drepți în relație cu un public rămas în urmă dar încă reeducabil. Totuși, în depărtare se văd zorii unor vremuri mai bune. Căci generațiile care abia încep să intre în viața publică sînt în mare parte formate pe noul calapod. Munca educatorilor a dat roade și tot mai mulți oameni cuprinși între 15 și 30 de ani nu mai au nevoie de paznic și călăuză. Au învățat să se descurce singuri, adică scriu felicitări cu urări de Sezon, evita orice contact cu brazii și știu să aprecieze cum se cuvine cînturile africane sau arabe care au dat la o parte colindele reacționare de Crăciun. Peste toate, toți cei recuperați și smulși din întunericul creștin sînt mîndri că pot, în sfîrșit, sărbători ceva universal, multicultural și multirasial, fără să mai punem la socoteală cîștigurile aduse de o dietă exemplară pe timp de iarnă.

La capătul acestui tur de forță și gîndire, e totuși de întrebat: cum am ajuns atît de proști? Nu! Atît de ridicoli. Și fanatici.

Renașterea nebuniei (II)

Dezagregarea programatică a Crăciunului e o temă veche și, ca orice poveste repetată anual, o discuție plictisitoare. Iar despre nebunii care dau cu insecticid pe Crăciun? Parcă am mai auzit povestea asta și anul trecut și în anul dinainte. Așa e. Povestea se repetă dar lucrurile nu stau pe loc. Aroganța crește. Legătura cu datele ultime ale identității scade sau dispare. Fostul Crăciun e un gol populat mecanic de persoane obiective și respect pentru tot ce e cît mai străin de lumea – pardon de expresie! – Occidentului creștin. Pericolul e tocmai repetarea tot mai autoritară a acestei dezgoliri. Un număr de personaje decise au decis că sînt în măsură să elimine erorile majorității. Universitarii și luminații mediilor politico-mediatice dovedesc fără prea mare efort o vocație autoritară care ne spune că fanatismul ideologic nu e mort. Că am trecut degeaba prin tragediile secolului XX și că istoria nu slujește la nimic. Încă o dată, o elită o ia razna și se pune pe făcut curățenie între oameni. Sigur, nu curge sînge și nu se construiesc lagăre.

Nenorocirea e în altă parte și e, poate, mai întinsă. O sete neînfrînată de negație și evadare lovește din toate părțile la temelia culturii europene. Peste toate, o ignoranță extraordinară șterge orice urmă de cunoaștere. Creștinismul? Ceva legat de cruciade, inchiziție și superstiție. O piedică fără de care am fi avut libertăți sexuale, plus dreptul la contestație permanentă, cu 2000 de ani mai devreme. Demolarea bățoasă a unei culturi pe care nimeni nu se obosește să o cunoască e un sport introdus devreme, încă de pe băncile școlii, spre anularea imediată a reperelor. Tot mai mulți oameni pornesc la drum conduși de o seninătate vecină cu tembelismul. Lumea a început ieri sau ,în cel mai rău caz, alaltăieri și se reduce la cîteva adevăruri incontestabile. În centrul lor stă noua regină a conștiinței europene, legea fundamentală a vieții publice și oficiale care stabilește că Occidentul e tot ce a fost, este și va fi mai rău pe lume. Singurele fapte certe în istoria Occidentului trimit la cruzime, exploatare și injustiția în relațiile cu celelalte, cu toate celelate, culturi ale lumii. Occidentul e vinovat prin definiție și trebuie disprețuit din oficiu. Simpla apariție, fie ea și decorativă, a simbolurilor și tradițiilor occidentale e o insultă care lovește indecent și profund persoane nevinovate venind din alte culturi.

Un brad sau un colind de Crăciun pot provoca o suferință cumplită unui musulman care va retrăi pe loc tragedia însumată a generațiilor călcate în picioare de imperialismul occidental. În fața unei asemenea declarații de război, bunul occidental reeducat trebuie să se simtă încă mai vinovat și să își smulgă din inimă și din cap orice posibilă urmă de simpatie pentru lumea în care, din păcate, s-a născut. Numai așa și numai perseverînd, va reuși el să se curețe de păcatele impardonabile ale unei civilizații criminale, singura civilizația care a pătat pămîntul, a devastat culturi inocente și a pus gînd rău naturii.

Cu aceste gînduri, se pregătește de autosuprimare omul occidental, în varianta promovată de cei mai școliți și mai vizibili occidentali. Crăciunul e un detaliu într-o dramă de mari proporții dar e detaliul de la care putem începe să descriem această epocă de nebunie renăscută.

Traian Ungureanu

surse:

• Renașterea nebuniei (I)
• Renașterea nebuniei (II)

P.S.

Citiți și Încă un Crăciun în Europa postcreştină