De ce început criza și cine e de vină? Acumularea datoriilor nu e automat un delict și nu e neapărat o practică financiară negativă. Persoanele, societățile, companiile și statele pot trăi și lucra pe datorie mult timp, fără ca asta să fie o situație nesănătoasă. Fără credit sigur, companiile nu pot trece mult peste nivelul unei tutungerii. Problemele și crizele încep abia din momentul în care cei care adună datorii dau semne că nu mai au cum să plătească. Cu alte cuvinte, datoriile devin o problemă atunci cînd datornicii au trecut de nivelul recuperabil al îndatorării iar cei ce au dat credite au percepția că datornicii sînt în mare dificultate.
Însă criza propriu-zisă mai are nevoie de ceva sau de cineva care descoperă, anunță sau dovedește cum stau lucrurile. Abia atunci se dezlănțuie criza care aleargă de la un datornic la altul, alergată din urmă de creditori care își vor banii înapoi sau pun capăt împrumuturilor. Asta s-a întîmplat în Statele Unite, unde muntele de credite fără acoperire acordate de bănci care știau că fac o porcărie și luate cu amîndouă mîinile de oameni care știau că n-au cum plăti s-a prăbușit pe 15 septembrie 2008, odată cu falimentul Lehman Brothers.
Criza a traversat oceanul, unde a fost tratată mai întîi în derîdere. În fond, criza părea să fi sosit doar pentru a demonstra că sistemul european e mult mai sănătos și mai moral decît sălbăticia financiară americană. Iluzia a durat cîteva luni și a prilejuit o serie de declarații politice și editoriale de neuitat, privitoare la inferioritatea sistemului american și la înțelepciunea umanitară a Europei. Ce aflăm de atunci încoace e că Europa a pregătit terenul pentru o criză mult mai amplă.
Ultimii 30-40 de ani de îndatorare a statelor europene au adus nivelul datoriilor în preajma barierei de 100% din PIB. Altfel spus, statele europene sînt sufocate sau aproape sufocate de datorii pe care nu le mai pot răsturna punînd în balanță propria capacitate de producție. Ceea ce promite sau e totuna cu permanentizarea incapacității de plată. Cu insolvența. Din acest motiv, criza pe care o avem sub ochi e, deocamdată, o criză a bond-urilor, mai precis o fugă de acele instrumente (bond) prin care guvernele iau împrumuturi pe care promit să le plătească la diverse termene.
Piețele nu mai cred în promisiunile guvernelor și vînd bond-urile pe care le dețin. În același timp, dobînda la împrumuturile căutate de guverene crește pînă cînd devine egală cu un refuz de împrumut (7% e, în genere, nivelul critic). Ceea ce nu e deloc util sau recomandabil pentru statele în cauză. Neîncrederea piețelor e corozivă, contagioasă și, pînă la urmă, învingătoare. În ciuda izbucnirii cancelarului Angela Merkel care declara, anul trecut, că a venit vremea să se vadă cine e șef, nu e nimic de aflat. Pentru a cita o zicere faimoasă a fostului Premier britanic Margaret Thatcher: „Nu poți bate piețele!” În acest punct, ceva trebuie lămurit.
Ce sînt piețele? În nici un caz, caricatura creionată de marxism sau dușmanul detestat de guvernele în dificultate. Piețele nu sînt o persoană, un grup de persoane, o companie sau un grup de companii. Piețele sînt un regulator, adică o medie vie între interesele celor ce plasează bani și ale celor ce primesc bani. Iar banii care curtează sau fug de client nu sînt ai cutărui magnat ci vin din suma fondurilor plasate pe piață de companii, fonduri de pensii, fonduri de investiții, fonduri de asigurări, oameni cu bani și oameni cu ceva bani.
Funcțional vorbind, piețele sînt o expresie a vieții economice în care se oglindesc puterea și dorințele societăților. Dealtfel, e greu de înțeles de ce piețele nu sînt așezate în rîndul acelor forțe care dau la un loc „societatea civilă”. Mai departe, e la fel de ciudat și impropriu ca întreg conceptul de societate civilă să rămînă închis și limitat la agenda intelectual-etică a elitelor educate (umanist). Și banii fac parte din societăți. Și oamenii de finanțe sînt cetățeni cu un interes aparte în stabilitatea democratică.
Bursele detestă societățile nedemocratice, pentru că banii nu circulă cu adevărat decît în condiții de libertate economică și politică. Piețele sînt, nu mai puțin decît organizațiile civile, o instanță critică. Numai că adevărul apărat de piețe e mult mai neplăcut sau mult mai plăcut (în funcție de ușurința creditului) decît agenda civilă generală.
Piețele fac bilanțuri și, deseori, aceste bilanțuri ajung în mîna guvernelor sau a societăților sub forma unui certificat care atestă cancerul. Nu e plăcut dar e adevărat. Regimurile economice cad sau mor pe mîna lor dar nu au obiceiul să o rcunoască de capul lor. Știrea e adusă de piețe care au, din acest punct de vedere, capacitatea de intervenție și rezistență revoluționară pe care au avut-o disidenții în statele comuniste, înainte de 1989.
Însă piețele nu au nimic eroic sau romantic. Viața lor e un șir stresant și plictisitor de indicatori infiniți și instabili. Furia guvernelor în fața trader-ilor nu e altceva decît frustrarea planificării idealiste și a iluziilor politice în fața realității concrete și rebele. Evident piețele au putere dar nu au toată puterea. Piețele pot fi limitate, închise sau izgonite. Însă asemenea măsuri nu rezolvă nimic. Închiderea burselor nu aduce dispariția pulsului economic și nu evită valorizarea sau devalorizarea sistemelor economice.
Comuniștii au lucrat fără piețe și au navigat, pe pilot automat și orb, pînă s-au izbit de falimentul economic total. Acum, revolta calomnioasă a militanților de stradă și a guvernelor în criză nu e cu nimic mai înțeleaptă. Demonizarea piețelor e demonizarea adevărului. Cineva poate sparge toate oglinzile lumii dar asta nu îl va face mai frumos. Problema nu sînt piețele plasate în rol de țap ispășitor ci sistemele economice blocate de datorii nereturnabile.
Economiile și-au pierdut profilul activ și, odată cu asta, productivitatea. În acest punct, conjugarea economică adusă de euro a pus laolaltă un lanț de economii tarate și cîteva economii tefere, declarîndu-le egale și compatibile. Operația a încurajat contagiunea și a provocat involuntar iluzii, pentru ca, apoi, să invite inevitabil bilanțul.
PRELUAT DIN Europa Liberă
Romanian
2 comentarii
cristoiu
27 noiembrie 2011Ultimul paragraf mi se pare fortat.Statele Unite ale Americii sunt alcatuite din state cu un grad diferit de dezvoltare.Asa a fost de la inceput.Dealungul timpului ,unele s-au dezvoltat,altele au regresat.Cauzele sunt multiple dar in principal este vorba de productivitate,descoperiri stiintifice,calitatea populatiei,migratie si imigratie si capabilitate a politicienilor locali.Iar deasupra a stat intotdeuna CONSTITUTIA si legea (federala sau statala).SUA a ajuns prima putere mondiala cu o populatie eterogena ,dar cu o legislatie comuna.Nivelul cultural al Europei este net superior (elitele americane provin in mare parte din Europa ).Acest lucru este adevarat si pentru alte state ( Australia,Noua Zeelanda,orasele stat din orientul indepartat,s.a.). Statele Unite ale Europei sunt mai mult decat o necesitate ,sunt ultima sansa a renasterii unui batran care are inca ceva vlaga,dar care este pe punctul de a-si pierde capacitatea de reproductie din cauza ca nu se poate hotari care este mai frumoasa si mai devreme acasa in loc sa aleaga amorul liber consimtit si sa creasca copii . P.S. Si mai este ceva fara de care orice constructie se darama : MORALA ,care de 2000 de ani a fost reprezentata de biserica , cu bunele si relele pe care le stim si pe care o marginalizam ,fara a pune ceva in loc. Domnia bunului plac mi se pare o alegere paguboasa.
euNuke
27 noiembrie 2011fals. creditul contractat pentru plata dobînzilor unor credite anterioare este o practică falimentară, total nesănătoasă. indiferent că e vorba de o persoană, de o companie şi mai ales atunci cînd se transformă in practică guvernamentală, adică in politică de stat.
Iată de ce următoarea aserţiune, tot ilogică, aberant de utopică, nu este altceva decît o tentativă de a spăla sau minimaliza culpa actualei guvernări in continuarea practicilor socialiste falimentare ale altor guverne. Ceva de genul ‘toată lumea o face, deci nu e imoral şi nici nesănătos’.
in realitate, permanentizarea şi augmentarea creditului de stat este calea sigură către faliment şi sclavie. Falimentul este aproape şi vizibil, sclavia urmează indeaproape. Poate domnul Ungureanu cu cunoaşte, nu o fi economist de profesie, dar statul nu este şi nu poate fi o entitate mercantilă, atunci cînd oamenii din fruntea sa încep să creadă că pot participa fără nicio restrîngere pe piaţa de capital, in temeiul sau in scopul obţinerii de profit pe viitor, ei nu fac altceva decît să amaneteze destinele populaţiei transformate automat in masă de iobagi. Statul, prin definiţia sa, nu are niciun profit deci ratele la credit sînt plătite de cetăţenii săi productivi, or, in circumstanţele statului socialist democratic, aceştia sînt o minoritate infimă şi defavorizată prin efectul legii şi al politicilor de împrumut adoptate de state. Statele care contractează credite in scopuri sociale fără consimţămîntul cetăţenilor ce vor fi obligaţi să le plătească sînt entităţi prădătoare, sau, in limbaj politic, regimuri totalitariste. Iar un asemenea regim prădător nu este altceva decît un cancer al societăţii. Au făcut-o anterior alde hitler şi musolini, imbecili ce credeau că pot pune întreaga societate să muncească pe brînci pentru proiectele lor megalomanice finanţate din credite externe, dar ăştia de-acum îs chiar mai imbecili şi mai inconştienţi decît zevzecii interbelici, pentră că nota de plată pentru aberaţiile socialiste este suportată, in virtutea legilor şi tratatelor socialiste europene, de către un segment minor al populaţiei, pedepsit şi hăituit zilnic de hoardele de reglementatori şi perceptori ce implementează de zor disciplina fiscală ieuropeană, in timp ce o majoritate obraznică de bugetari şi lepre conectate la perfuziile asistenţiale le rîde in nas şi instigă la noi agresiuni ale tătucilor lor albaştri, adică la noi biruri şi spor de bice pe spinarea burghejilor. Cît de imbecil poate fi un politruc european încît să creadă că privaţii ăştia nenorociţi de agenţii statului o să suporte la nesfîrşit regimul socialist al raptului?
Economiile şi-au pierdut libertatea, nu profilul activ, şi nu de ieri de alaltări, ci incă din perioada interbelică, ba chiar din timpul ww1. tratatele europene şi legislaţiile socialiste de după ww2 au consfiinţit agresiunea şi imixitiunea permanentă a statului in sfera pieţelor şi proprietăţii private. Productivitatea însă nu a fost pierdută, ba mai mult, marile companii care şi-au permis o relocare şi-au păstrat eficienţa şi randamentele economice. Productivitatea şi competitivitatea nu aparţin economiilor naţionale, asta este o altă gogomănie socialistă adoptată şi de eurocraţie prin măreţeşe lor Pacte, ci companiilor, iar orice stat care se vrea competitiv prin efortul conjugat al unei Centrale birocratice şi al unor carteluri corporatiste este o entitate fascistă.