Există creștini care, ne(re)citind atent Evanghelia și ratând întâlnirea cu Hristos cel din ea, rămân pironiți în ceea ce contrazice creștinismul însuși: formalismul și ritualismul sterpe spiritual.

Creștini doar de sărbători sau ocazionali, unii chiar duminicali, mulți victime ale manipulării populismului politic cu aer creștin și ale instrumentalizării Evangheliei în cheie filetistă, folcloric-ortodoxistă, oameni vulnerabili care nu se întorc cu toții de la biserică neapărat mai îndreptați la casele lor, dar care fac totuși efortul de a se mobiliza, de a ieși măcar uneori din comoditate și inerție.

Firește, acest grad de încreștinare nu este semnalat în Predica de pe Munte.

Există și creștini care, frunzărind cândva Evanghelia, disprețuind superior formalismul și insuficient hedonismul, au ales în modul cel mai convenabil lor să se roage și să se închine „în duh și adevăr” doar de acasă, eventual din fotoliu, cu Trinitas TV în surdină.

Creștini de rit recent care cred că pot îmbina plăcutul tehnologic cu utilul eshatologic.

O alegere liberă, nu neapărat evanghelică.

Există, deloc puțini, creștini care pot dovedi oricând, mai ales la recensământ și doar cu certificatul de botez, că sunt ceea ce (nu) pretind că sunt. Un pământ în care sămânța Semănătorului nu a reușit (încă) să încolțească.

Mai există creștini care s-au trezit pur și simplu așa, aflând de la părinți și bunici că au fost botezați când erau mici, lucru dovedit indubitabil prin albumul de familie. Un simplu fapt bizar cu care ei, acum, poate nici nu ar mai fi de acord. Ce, i-a întrebat pe ei cineva dacă vor să se boteze?

Ca urmare, ajunși la vârsta deplinei (pre)judecăți, aleg să se raporteze la creștinism și Biserică mai mult decât precaut, chiar hotărât: fie cu maximă indiferență, fie cu ironică incompetență.

În fond, ignoranța cu privire la „cele nevăzute” e validată azi de nebunaticele ideologii ale vremii, fiind atât de cool să fii incult.

Ecologismul sectant, LGBT-ismul, transgenderismul, woke-ismul, vopsite strident în toate culorile războiului, constituie, strâns unite, noua religie care, alături de exotice șamanisme, aiuritoare feng-shui-uri și abracadabrante transumanisme, nu te poate compromite precum credința „rudimentară” și „absurdă” într-un Dumnezeu Persoană care nu ar fi doar idee, ci care a descins concret în istoria umană, a fost răstignit, a murit și a înviat, invitându-te să devii chiar tu o persoană miloasă, blândă, curată cu inima, smerită, însetată de adevăr și dreptate, demnă și profund responsabilă, întoarsă cu fața spre celălalt și spre realitate.

Există, desigur, și creștini care, precum niște pământuri însetate, primesc recunoscători ploaia fină a Revelației, înțelegând că nu ei sunt centrul universului și că lumea, viața, persoana fiecăruia dintre noi au un sens de urmat și împlinit în fiecare zi.

Acela de a ne situa, bine dispuși, bine orientați, spre Cel în absența Căruia orice ar fi posibil, inclusiv haosul distrugător provocat de nebunia incontrolabilă a egoismului, a cruzimii nemărginite, a vulgarității, a depravării, a sordidului și promiscuității nesfărșite care ar preschimba treptat lumea într-un gigantic ospiciu înghițit lent, dar ireversibil de gaura neagră a Nimicului.

Creștinismul e rodul existenței și manifestării reale a Celui care face imposibil Nimicul, a Celui care a devenit „Cale” morală regală de urmat, „Adevăr” întrupat și „Viață” din belșug, pulsând de bucuria de a trăi, de nerăbdarea de a sluji, de emoția întâlnirii cu C/celălalt, de pasiunea descifrării lumii percepute ca dar.

Creștinismul e mărturisire vie și curajoasă, prin fapte izvorâte din credință și pocăință, a Adevărului care ne eliberează din bolgii irespirabile ale păcatului, din tăceri vinovate, din complicități infamante, din cușca strâmtă a eu-ului care confundă captivitatea cu libertatea.

„Cine stie că libertatea e bunul suprem înțelege ce poate însemna creștinismul.” (Nicolae Steinhardt)

Vasile Bănescu

sursa: Facebook