Istoria stîngistă a Statelor Unite reciclată de Oliver Stone

Cu doi ani în urmă, Oliver Stone anunța că pregătește un documentar despre istoria recentă americană. Premiera va avea loc la televiziunea prin cablu deținută de CBS, Showtime, pe 12 noiembrie. ( articol publicat pe Weekly Standard în 12 noiembrie 2012 )

Intitulat Istoria Secretă a Americii lui Oliver Stone, este scris de Stone și istoricul Peter Kuznick, și e narat de Stone. Serialul reflectă opinia exprimată de Stone în 2010 conform căreia conducătorul Uniunii Sovietice în anii ’30 și ’40, Iosif Stalin, a “fost complet depreciat de istorie,” prin urmare este nevoie de un program care să permită spectatorilor să intre în pantofii lui și ai lui Hitler, “pentru a înțelege punctul lor de vedere”. (*)

O examinare a primelor patru episoade și a cărții de 750 de pagini care însoțește documentarul – Povestea secretă a Statelor Unite (Gallery Books), evident scrisă de Kuznick deși numele lui Stone apare primul – nu dezvăluie o poveste nespusă, ci foarte familiara variantă comunistă și sovietică a trecutului Americii, așa cum a fost ea scrisă în primii ani ai Războiului Rece.

Intervievat în 2010, Kuznick a declarat candid că scopul lui nu era de a nuanța, ci de a arăta că după al Doilea Război Mondial Statele Unite au trecut “de partea întunecată”, deci dinainte să intrăm în Războiul din Vietnam, “Nu eram de partea greșită. Eram partea greșită.”

La începutul primului episod, Stone explică privitorilor că americanii au învățat în școală cum “noi eram cei buni”. Dar dorește ca tinerii Americii, în general, și copii lui să învețe adevărul adevărat, povestea neglijată și uitată a adevăraților eroi ai țării noastre, iar asta l-a determinat să spună povestea americană “într-un mod în care nu a mai fost spusă niciodată”.

Dar cu jumătate de secol în urmă, cînd eu eram în liceu, răposatul Carl Marzani a spus aceeași poveste în cartea sa Putem fi prieteni [We can be Friends]. Un membru secret al partidului comunist american care a activat în timpul războiului în serviciile secrete americane, Marzani, cum s-a dovedit mai tîrziu cu ajutorul arhivelor sovietice și din descrierilor Venona, a fost un agent KGB (iar apoi NKVD). Cartea lui a fost publicată confidențial prin firma lui finanțată de Uniunea Sovietică. A fost primul exemplu din ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de “revizionismul războiului rece” [Cold War revisionism]. Citînd memoriile unor personaje din administrațiile Roosevelt și Truman, dar și articole din ziare și reviste, Marzani a vrut să demonstreze că Războiul Rece a fost început de administrația Truman cu scopul de a distruge pașnica alianță cu Uniunea Sovietică și pentru a impune hegemonia americană în întreaga lume.

Astfel, Marzani ar putea fi sursa de inspirație a variantei lui Stone despre începutul Războiul Rece. Iar și iar Stone folosește aceleași citate, aceeași structură a informației și aceleași argumente ca Marzani. Spun asta nu ca să-l acuz pe Stone de plagiat, ci ca să arăt că povestea pe care ne-o prezintă acum a mai fost spusă în exact aceiași termeni de un comunist american și agent sovietic în 1952.

Privitorilor li se spune că atunci cînd Al Doilea Război Mondial s-a încheiat, omenirea împărtășea speranțele și visele progresiștilor din toată lumea, conduși de Stalin, a cărui dorință de a menține unitatea și pacea între Aliați a fost respinsă de Winston Churchill și de succesorul accidental al președintelui Roosvelt, Harry Truman. Privitorilor nu li se spune nimic despre scopurile și practicile sovieticilor, cum ar fi ocuparea brutală a Europei de Est de către Armata Roșie, răsturnarea guvernelor și instalarea de regimuri marionetă sovietice, cu excepția momentelor în care sînt justificate ca necesare pentru securitatea Uniunii Sovietice. Într-adevăr, chiar și pactul inițial dintre naziști și sovietici este justificat folosind varianta propagandei sovietice, care spune că Stalin a fost forțat să-l încheie pentru a cîștiga timp să se reînarmeze, din moment ce puterile Occidentale au refuzat să confrunte amenințarea fascismului.

Personajul principal al primelor patru episoade este ministrul agriculturii din timpul administrației FDR, vicepreședintele Henry A. Wallace, descris în carte ca un “vizionar” al New Deal pe politici interne și ca un lucid reprezentant anti-imperialist al “omului de rînd”, în politica externă.

Osanalele aduse lui Wallace nu sînt nimic nou. În deceniile trecute o mulțime de cărți i-au celebrat viața și munca, toate în același stil. Acestea includ cartea jurnalistului stîngist Richard J. Walton, Henry Wallace, Harry Truman și Războiul Rece [Harry Truman and the Cold War], cartea istoricului comunist Norman D. Markowitz, Ascensiunea și decăderea Secolului Popoarelor: Hanry A. Wallace și liberalismul american, 1941-1948 [The Rise and Fall of the People’s Century: Henry A. Wallace and American Liberalism, 1941-1948], o biografie scrisă de Edward și Frederick Schapsmeier, Profet în politică: Henry A. Wallace și anii rpzboiului [Prophet in Politics: Henry A. Wallace and the War Years], Allen Yarnell cu a sa Democrați și progresiști: Alegerile din 1948 ca test al liberalismului de după război [Democrats and Progressives: The 1948 Presidential Election as a Test of Postwar Liberalism] și cartea lui John C. Culver și John Hyde, Un visător american: Viața lui Henry A. Wallace [American Dreamer: A Life of Henry A. Wallace.].

Toate aceste cărți au ceva în comun: sînt portrete hagiografice ale lui Wallace ca bărbatul care ar fi putut aduce Statele Unite într-o stare de pace permanentă cu URSS, ar fi putut evita Războiul Rece și ar fi putut crea o social-democrație acasă. Pentru Stone, Wallace a fost “centrul nervos al New Deal”. La Departamentul pentru Agricultură și-a folosit influența pentru a dezvolta noi metode de fertilizare a plantelor. S-a opus teoriilor rasiste și a ținut piept mai marilor partidului. Era de asemenea un mare atlet, un avid cititor și un om “spiritual”. De fapt, Wallace era un discipol al teozofului emigrat din Rusia, Nicholas Roerich, căruia i se adresa cu formula “Dragă guru” în scrisori publicate după moartea lui Roerich, scrisori care îl arătau a fi farsor de mîna a doua și un impostor care l-a păcălit pe credulul Wallace.

Privitorilor nu li se spune că la Departamentul pentru Agricultură, Wallace a susținut ceea ce istoricii numesc “epurarea liberalilor”. Nici că a fost un extremist în timpul cît a fost vicepreședintele lui Roosvelt. Stone omite detaliile care intră în conflict cu descrierea lui Wallace ca întrupare a Stîngii și a New Deal.

Dacă Wallace nu a fost un extremist în chestiunile interne, a dovedit că a fost naivul lui Stalin în politica externă. Liberalismul pe care l-a adoptat era cel al Frontului Popular, îndemnînd la o alianță între membrii Partidului Democrat, comuniști și socialiștii americani ca vehicol de promovare a planului lui FDR de expansiune a statului asistențial. Încă din 1943 Wallace a avertizat în privința “intereselor fasciste motivate în mare parte de tendințe anti-rusești” care încercau să “preia controlul guvernului” (**). Aceste opinii îl fac pe Stone să fie atașat de Wallace.

Atît de atașat era de Uniunea Sovietică vicepreședintele că în mai 1944 a călătorit prin 22 de orașe sovietice din Siberia. Acolo NKVD l-a luat pe Wallace de prost. El a descris colonia de sclavi din Magadan, transformată de poliția secretă sovietică într-un sat Potemkin plin de actori și personal NKVD, ca o “combinație între TVA și Hudson’s Bay Company“.

Conform propriilor declarații, dacă ar fi ajuns președinte Wallace l-ar fi numit pe Harry Dexter White ministru de finanțe și i-ar fi dat un post în guvern lui Laurence Duggan. Ambii era agenți sovietici. O corespondență a KGB-ului găsită în arhivele Venona arată că sovieticii sperau că Duggan îi va ajuta “folosindu-și prietenia” cu Wallace pentru a “extrage… informație interesantă.”

În schimb, bineîțeles, Roosvelt l-a desemnat drept candidat la președinție în 1944 pe Harry Truman în locul lui Wallace și l-a numit pe Wallace ministru al comerțului. FDR a murit pe 12 aprilie 1945 și în septembrie 1946 președintele Truman l-a concediat pe Wallace. Concedierea a fost motivată de un discurs ținut de Wallace în timpul unei demonstrații din Madison Square Garden în care, contrar direcției administrației, a cerut recunoașterea sferelor de influență sovietice – de fapt, teritorii ocupate – ca juste și necesare. Stone e de acord cu sprijinirea de către Wallace a transformarii statelor din Estul Europei în ostateci ai sovieticilor, argumentînd că ceea ce susținea Wallace nu e diferit de recunoașterea de către ruși a influenței americane în emisfera vestică. Nefiind în stare să distingă între democrații și regimuri totalitare, Stone descrie constant Uniunea Sovietică ca o victimă a imperialismului american, iar pe monstrul de Stalin ca un conducător pașnic care a încercat să își apere granițele.

Wallace nu numai că s-a opus deciziei lui Truman de a opri expansiunea lui Stalin, dar a și vorbit despre Stalin ca despre un om al păcii și despre Truman ca despre un militarist periculos. Asta e și părerea lui Stone. Dar, așa cum a demonstrat istoricul de la Notre Dame, Wilson D. Miscamble, în cartea sa De la Roosevelt la Truman, Potsdam, Hiroșia și Războiul Rece, Truman a ales să schimbe tactica doar după ce Stalin a demonstrat că nu vrea să renunțe la controlul Europei de Est. Istoricul Fraser Harbutt de la Ermony University este de aceeași părere și scrie: “Truman chiar a încercat să urmeze linia conciliatoare a lui Roosevelt față de o Uniunea Sovietică ale cărei politici, în final, l-au lăsat fără altă alternativă decît apelul la rezistență, deci la Războiul Rece.

Două evenimente de la începutul Războiului Rece demonstrează metoda înșelătoare folosită în filmului lui Stone. Acesta spune că Polonia trebuia să ajungă în mîinile lui Stalin din moment ce Rusia a fost invadată de două ori de armate care au traversat granița poloneză, și că după Yalta Stalin nu și-a încălcat promisiunea de a permite alegeri libere. Pe atunci, aceasta era cu exactitate varianta oficială a Kremlinului. Truman este cel înfățișat ca nedemn de încredere și incapabil pentru că s-ar fi opus unei înțelegeri ce era bătută în cuie.

Adevărul e că Truman a făcut concesii rușilor în problema graniței dintre Polonia și Germania, chiar a fost lăudat pentru asta de altul dintre preferații lui Stone, fostul ambasador Joseph Davies, cunoscut pentru părerile sale pro-sovietice. Truman a plecat de la întîlnirea cu Stalin din Potsdam cu speranța că înțelegerea dintre FDR și sovietici va dura. Totuși, cu trecerea timpului, Secretarul de Stat, James Byrnes – un ticălos în serialul lui Stone – a identificat rapid pericolul grav pentru SUA constituit de expansiunea puterii sovietice în Europa și Nord-Estul Asiei. Stalin urma să pună presiune pe Estul Germaniei, sperînd să tragă întreaga țară în orbita sovietică. Din nou, ambițiile expansioniste ale lui Stalin au fost cele care l-au determinat pe Truman să schimbe politica americană și să renunțe la speranța că alianța din timpul războiului ar fi putut continua și după război.

Stone nu permite nici o opinie contrară din partea oamenilor de știință care au studiat arhivele sovietice, nici o opinie care ar putea să îi perturbeze reluarea temelor propagandei comuniste. Cel divinizat de Stone, Henry Wallace, s-a opus creări NATO, a cerut abandonarea Berlinului ca răspuns la blocada sovietică, a denunțat Planul Marshall pentru reconstrucția Europei ca un “planul marțial”, a justificat puciul comunist din Cehoslovacia din 1948 ca o măsură de combatere a unui complot fascist. Propaganda Kremlinului cu exactitate.

Filmul prezintă în mod batjocoritor pasajul din jurnalul lui Truman în care spunea că Wallace “vrea să desființeze armata, să dezvăluie Rusiei secretele atomice și să avem încredere într-o gașcă de aventurieri din Politburo-ul de la Kremlin. Nu înțeleg un ‘visător’ ca el.” Dar mulți privitori, auzind aceste cuvinte le vor considera mult mai credibile decît tentativa lui Stone de a le discredita.

Există un amănunt original în ceea ce de altfel ar fi putut fi doar regurgitarea inconștientă a propagandei staliniste făcută de Stone. Stone se joacă de-a psihologul spunînd că Truman a fost dur cu ministrul de externe sovietic, Vyacheslav Molotov, pentru că, pe cînd era tînăr, tatăl lui Truman l-a ridiculizat numindu-l fătălău, iar acum avea șansa să dovedească contrariul.

Un alt eveniment a cărui abordare dezvăluie metodele josnice ale lui Stone și ale partenerului lui, este decizia lui Truman de a lansa bomba atomică. Stone pretinde că Japonia ar fi pierdut deja războiul, că liderii armatei japoneze erau pregătiți să accepte un armistițiu, că persoane importante din armată, inclusiv Dwight Eisenhower și Douglas MacArthur, s-ar fi opus folosirii bombei, că Truman a luat decizia ignorînd apelurile laureaților premiului Nobel, că a făcut asta pentru a intimida Rusia și ca pună capăt războiul cu Japonia înainte ca Rusia să intre în război, așa cum Stalin hotărîse să facă.

Aceasta este varianta pe care agenții sovietici și apologeți precum Carl Marzani, P. M.S. Blackett și Dana F. Fleming au expus-o în primii ani ai Războiului Rece, variantă care a fost reluată (oferindu-i-se legitimitate) acum 40 de ani de istoricul de stîngist Gar Alperovitz. Totuși, între timp, acest argument a fost discreditat de cărți esențiale și articole academice bazate pe studierea arhivelor din Japonia și SUA – Wilson D. Miscamble, Richard B. Franks, Robert James Maddox, Sadao Asada și mulți alții au discreditat argumentul. Dar pentru Oliver Stone există un singur adevăr, “adevărul” care discreditează Statele Unite.

Conform lui Stone, lansarea bombelor atomice a fost un act criminal pentru că războiul se încheiase, Japonia era învinsă iar liderii ei doreau pace. Stone susține că Truman a mințit cînd a spus că vieți americane ar fi fost pierdute în invazia necesară dacă nu ar fi fost folosite bombele atomice. Scopul era să îi arate lui Stalin că “Statele Unite vor face tot ce e nevoie pentru a-și impune voința”.

Dar, după cum scria lui Richard B. Frank, autorul lucrării juridice Căderea: Sfîrșitul Japoniei Imperiale din 2005:

“Toate cele trei premise centrale ale criticii sînt greșite: Japonezii nu credeau că situația lor e catastrofală și fără speranță. Nu voiau să se predea, urmăreau o negociere a armistițiului care ar fi menținut vechea ordine în Japonia, nu doar un împărat formal. La final… liderii americani… au înțeles… că “pînă cînd liderii japonezi înțeleg că invazia nu poate fi evitată, există puține șanse să accepte armistițiul în codiții satisfăcătoare Aliaților”. ”

În rîndurile de mai sus, Frank citează analiza americană din iulie 1945 a interceptărilor militare și diplomatice. El adaugă, “Nu se poate face un sumar mai succint și mai exact al realităților diplomatice și militare din vara lui 1945.” Cît despre Stone, odată ce s-a descotorosit de realitate, se mulțumește să spună că Truman e un monstru moral și un “criminal de război”.

În ultima parte a celui de-al patrulea episod, Stone vorbește extaziat despre ce s-ar fi putut întîmpla dacă ar fi cîștigat președinția în 1948 propunerea celui de-al treilea partid al lui Henry Wallace. Războiul Rece probabil s-ar fi încheiat; Statele Unite și Uniunea Sovietică ar fi cooperat pentru instaurarea păcii în lume; iar America ar fi împlinit visul lui FDR pentru un al doilea Bill of Rights ce ar fi garantat eliberarea de nevoi, apropiind America de Marea Britanie postbelică prin construirea unui viitor social-democrat.

Dar, după cum spune Stone, paranoia anticomunistă îndreptată împotriva lui Wallace și a armatei lui progresiste a ruinat acea perspectivă minunată. “Înscenările, denigrarea lui Wallace în cele mai importante ziare, alunecarea lui Truman spre stînga în problemele interne și votul alegătorilor democrați dat lui Truman în ultimul moment” pentru că se temeau de o victorie a republicanilor, toate “au avut ca efect un dezastru electoral pentru Wallace. Votanții americani au susținut candidatul care a dus națiunea spre imperialism, spre cursa înarmărilor nucleare și a confruntărilor globale”.

Încheind cu aceste cuvinte, Stone ne demonstrează cît de puțin înțelege această perioadă din trecutul nostru recent. Partidul Progresist al lui Wallace a fost creat și controlat de Partidul Comunist American, iar toți liderii erau membri în secret, înclusiv prietenul lui Wallace, cel mai important consilier al lui și șeful de campanie, C. B. “Beanie” Baldwin. Chiar și jurnalistul de stînga I. F. Stone a înțeles asta. Acesta a scris, “Comuniștii au fost principala influență în Partidul Progresist. . . Dacă nu ar fi fost comuniștii, nu ar fi existat Partidul Progresist”. Într-adevăr, principalul consilier al PP era un alt comunist ascuns, John Abt. Cînd Wallace l-a întrebat pe Baldwin despre Abt, fără să îl bănuiască pe Baldwin că ar fi comunist, Baldwin a mințit și i-a spus lui Wallace că Abt “nu era comunist.”

John Gates era editorul publicației Muncitorul în 1948 și un membru al Comitetului Central al Partidului Comunist. A părăsit partidul în 1965. În 1972 a scris, “comuniștii n-au făcut doar să sprijine decizia lui Wallace de a forma un al treilea partid. Au și depus eforturi pentru a-l influența pe Wallace în luarea acestei decizii.” Gates mai spune că Baldwin a muncit zi și noapte pentru a-l convinge pe Wallace să candideze, a făcut asta la instrucțiunile conducătorilor partidului, Eugene Dennis, Al Blumberg și William Z. Foster. Wallace a cedat presiunii.

Comuniștii au creat Partidul Progresist dintr-un singur motiv: Stalin a dat instrucțiuni partidelor din Occident să se pregătească de război cu Statele Unite și a cerut ca vechile coaliții să fie rupte – inclusiv alianțele cu sindicatele CIO industriale de stînga – cu excepția organizațiilor ai căror membrii sprijineau politica externă a lui Stalin și se opuneau Doctrinei Truman și Planului Marshall. Stone spune privitorilor că Wallace avea spijinul adevăraților susținători ai New Deal ca Eleanor Roosevelt. Stone nu amintește niciodată că, după ce devine clar că Wallace a fost fraierul comuniștilor, Dl Roosevelt l-a mustrat în public, atrăgînd atenția în mod corect: “Comuniștii americani vor fi nucleul celui de-al treilea partid al D-lui Wallace”. Alți anticomuniști liberali din Partidul Democrat au dat o declarație publică acuzîndu-l pe Wallace că “s-a aliat la modul nerușinat cu forțele totalitarismului sovietic.”

Nimeni nu a spus adevărul despre Wallace mai bine decît Dwight Mcdonald, care a scris exegeza încîntător de incisivă din 1948, Henry Wallace: Bărbatul și mitul care a fost Wallaceland “o zonă de cețuri veșnice cauzate de vînturile calde ale curenților liberali ce intră în contact cu ghețarul sovietic.” În secolul XXI, Oliver Stone încă trăiește în acea ceață perpetuă.

Prof. Ronald Radosh e membru al Hudson Institute și editorialist la PJ Media. Este coautor al The Rosenberg File. Articolul de mai sus a fost preluat de History News Network, PJ Media și Hudson Institute . Articolul a fost tradus prin amabilitatea și cu permisiunea autorului, Prof. Ronald Radosh, contact facilitat de Prof. Vladimir Tismăneanu. Traducere: Costin Andrieș

(*) Vedeți https://inliniedreapta.net/simpatie-pentru-hitler-stalin-si-mao/
(**) Florin Poenaru pe situl Critic Atac explică relația României cu NATO și aversiunea românilor față de Rusia dintr-o perspectivă identică propagandei sovietice căreia Henry A. Wallace i-a căzut pradă acum 70 de ani: “această participare necondiționată a României la un angrenaj de război [NATO n.t.] foarte distructiv și foarte costisitor, dar departe de casă, a putut fi justificată printr-o logică de război rece în care Rusia era portretizată ca fiind inamicul principal (deși, e drept, pentru România și în timpul războiului rece tot Rusia era inamicul principal, nu SUA capitalistă), totul pe un fundal rasist și naționalist anti-rusesc.” (Critic Atac, 10 octombrie 2012 https://www.criticatac.ro/19268/romania-ar-agresoare-de-ce-trebuie-ieim-din-nato-dizolvm-armata/)