“Am primit poruncă să lupt contra oamenilor, până când toţi vor mărturisi:
Nu e alt Dumnezeu, decât Allah !” – Profetul Mahomed

Progresiştii, atât de activi în a impune lumii tot felul de utopii de fericire universală, încearcă de ceva timp să mai impună una: democratizarea islamului. Gândind prin contaminare, ei folosesc azi sintagmele “revoluţia de iasomie” sau “primavara arabă” pentru a eticheta cu naivitate revoltele populare declanşate contra regimurilor dictatoriale de pe celălalt mal al Mediteranei, impunându-şi să creadă, cu arogantă determinare, că popoarele arabe îşi doresc să înlocuiască despotismul oriental cu democraţia liberală şi pe Allah cu toleranţa raţională, progresistă şi laică. Lobotomizaţi istoric, au uitat că frecventabilul democrat Kerenski, a fost înlăturat de ideologul terorii – Lenin – privind azi sedaţi cum locul “revoluţionarului on-line” Wael Ghonim este luat de ghidul suprem al Fraţilor Musulmani, Mohamed Badie.

Dacă Wael Ghonim vorbea despre libertate – “Libertatea este o binecuvântare pentru care trebuie să lupţi”, Mohamed Badie vorbeşte răspicat despre califat: “Proiectul debutează prin crearea unui guvern solid şi se va termina prin instituirea unui Califat islamic drept”; asistăm astfel la o schimbare clară de discurs şi mesaj, libertatea si califatul fiind antagonice.
Schimbare, nepercepută de mulţi analişti şi experţi care, ignorând ridicolul, aberează cu preţiozitate. Astfel, Cristopher R. Hillston, decanul Facultăţii de Studii Internaţionale Korbel şi ex.ministru secretar de stat pentru Asia de Est, declara nonşalant: ”Unul dintre aspectele cele mai promiţătoare şi îmbucurătoare ale „Primăverii arabe“ a fost remisiunea radicalismului arab în avantajul unor oameni reali, nerăbdători să abordeze probleme reale.”

Cât de “atenuat” a ieşit radicalismul arab din urnele de vot am aflat privind rezultatul alegerilor legislative din Egipt şi Tunisia. Tronând peste 75% din locurile parlamentului, caştigate de fundamentalişti, Yusuf Al-Qaradhawi, liderul spiritual al Fraţilor Musulmani, “abordează problemele reale”, anunţând concesiv: ”Mă gândesc că în primii 5 ani nu ar trebui să fie mâini amputate… O fază de tranziţie. Aceasta va fi o perioadă în timpul căreia îi vom învăţa pe oameni adevăratele legi ale Shari’a.”

“Oamenii reali”, despre care vorbeşte Cristopher Hillston, oamenii care au ieşit primii pe străzi, oameni asemeni lui Wael Ghonim, însetaţi de libertate, valoare caracteristică democraţiilor occidentale, oamenii reprezentaţi de partidul liberal Wafd, au obţinut doar 9% din mandatele parlamentare! Alegeri democratice, în urma cărora partizanii democraţiei sunt realmente zdrobiţi de votul popular! Acest fapt îmi aminteşte de constatarea lui Samuel Huntington: “Adaptarea instituţiilor democratice occidentale de către societăţile non-occidentale încurajează şi facilitează venirea la putere a mişcărilor politice anti-occidentale”.

În timp ce Mohamed Badie vorbeşte despre făurirea Califatului, iar Yusuf Al-Qaradhawi, despre impunerea medievalei Shari’a, Manuela Paraipan(analist de politică externă!) ne dă o veste liniştitoare: ”În general… Wahhabiţii nu-i stimează pe cei din Frăţia Musulmană sau aparţinând, formal, informal lor, considerându-i prea modeşti, cumpătaţi şi deschişi către valorile de origine creştină.”(!)

În timp ce “analistul de politică externă” perorează febril despre orientarea “către valorile de origine creştină” a fundamentaliştilor islamici din Frăţia Musulmană sau despre “direcţia pro-civism bine înrădăcinată în mentalul colectiv” din teritoriile palestiniene(teroriştii Hamas, veritabilă societate civilă!) creştinii copţi din Egipt sunt puşi în faţa Soluţiei Finale! Masacraţi cu sutele, în cadrul unor atacuri de mică amploare, diseminate pe întreg teritoriul Egiptului, niciunul dintre aceste atacuri nefiind atât de important pentru a reţine atenţia presei străine, creştinii egipteni emigrează în masă.

De la căderea dictatorului şi până azi, timp în care “direcţia pro-civism” , “mentalul colectiv” şi “deschiderea către valorile creştine” s-au impus cu dezinvoltură în Egipt, peste o sută de mii de creştini egipteni au ales, pentru a rămâne în viaţă, exodul! “Remisiunea radicalismului arab”, despre care vorbea atât de “convingător” Cristopher Hillston, nu s-a înregistrat nici în Tunisia, ţară în care alegerile pentru Adunarea Constituantă au fost câştigate de islamiştii din Ennahda, care au obţinut 41,7% din voturi. Favoritul alegerilor, istoricul opozant al dictatorului Ben Ali, este vorba de Moncef Marzuki şi al său partid de centru-stânga, nu a obţinut decât 13% din voturi, în timp ce laicii din PDM s-au prăbuşit epuizaţi pe ultimile 5 locuri, din cele 217 ale parlamentului. Fără comentarii!

În timp ce Barack Hussein Obama l-a felicitat pe prim ministrul tunisian, islamistul Hamadi Jebali, reliefând susţinerea pe care Statele Unite o acordă “tranziţiei către democraţie”, Jebali, avându-l alături pe Houda Naim, reprezentantul mişcării teroriste Hamas, spunea la marele miting organizat pentru sărbătorirea victoriei: ”Eliberarea Tunisiei va aduce, cu voia lui Allah, eliberarea Al-Quds(Ierusalim)… Este vorba de un moment divin, într- un nou stat, în al 6-lea Califat, cu voia lui Allah”!

Să ne reamintim că Statele Unite şi alte ţări occidentale au susţinut “tranziţia către democraţie”, în numele valorilor occidentale, în numele drepturilor omului şi în Iran, favorizând însă instaurarea, în locul democraţiei, a unei teocraţii islamice. Allan Bloom, rezuma: “…Pe de altă parte, ayatollahul a fost iniţial sprijinit aici de unii pentru că reprezenta adevărata cultură iraniană. Acum este atacat pentru violarea drepturilor omului. Ceea ce face el e în numele Islamului”.

Tot în numele Islamului, preşedintele Consiliului Naţional de Tranziţie din Libia, Mustafa Abdeljalil, a anunţat că Libia, scăpată de dictatorul Gaddafi, “se va conduce de acum înainte după legea islamică Shari’a”. Nu mai miră pe nimeni cred, decât poate pe aliaţii din NATO, că flamura neagră a Al-Qaida flutura pe palatul de justiţie din Benghazi, arborată de islamiştii libieni.

În timp ce unii cuvântă emfatic despre “primăvara arabă”, “tranziţia spre democraţie”, “reforme progresive” , “societate civilă” şi “remisiunea radicalismului arab”, islamiştii, cu Coranul în mână şi Allah în inimi, instaurează Shari’a şi construiesc Califatul. Asistăm de câteva decenii, unii neştiutori şi indiferenţi, alţii toleranţi sau chiar complici, la o adevărată Renaştere islamică, susţinută de religie, demografie şi petrol, renaştere ce-şi regăseşte în paginile Coranului identitatea istorică, forţa cuceritoare şi întruparea visului. Azi, oameni politici, analişti, “experţi” şi ziarişti nu ştiu, sau unii se prefac că nu ştiu, că această renaştere şi ascensiunea ei au fost semnalate cu mulţi ani în urmă. Sunt inutile analizele elaborate, studiul erudit al fenomenului sau consultările savante ale horoscopului; roata sau apa caldă au fost descoperite de mult!

Samuel Huntington atrăgea atenţia, în urmă cu aproape 20 de ani, că regimurile dictatoriale din Orientul musulman(monarhii, regimuri militare, sisteme de partid unic, dictaturi personale) vor fi schimbate sau se vor prăbuşi, ele fiind înlocuite de regimuri islamiste. El scria:

”Islamismul a fost substitutul funcţional al opoziţiei democratice la autoritarism din societăţile creştine, şi a fost în mare parte produsul unor cauze similare: mobilizare socială, pierderea legitimării performante de către regimurile autoritare şi un mediu interacţional schimbător, incluzând creşteri ale preţului petrolului, care au încurajat în lumea musulmană islamismul, mai degrabă decât orientările democratice. Preoţi, miniştri şi întinse grupări religioase au jucat roluri majore în societatea creştină în ceea ce priveşte opoziţia la regimurile autoritare, iar ulema, grupările bazate pe moschei şi islamişti, în țările musulmane, au jucat rolul de opoziţie comparabilă. Papa a avut un rol principal în sfârşitul regimului comunist în Polonia, Ayatollahul a avut un rol similar în căderea regimului şahului în Iran”.

Remarcând că “persoanele tinere sunt protagoniştii protestelor, instabilităţii, reformei şi ai revoluţiei. Din punct de vedere istoric, existenţa a mari mulţimi de persoane tinere a tins să coincidă cu asemenea mişcări”, el dădea ca exemple reforma protestantă, generaţia baby-boom şi protestele anilor ’60, revoluţia iraniană, care a coincis cu o creştere explozivă a proporţiei tinerilor(15-24 ani) în rândurile populaţiei iraniene în anii ’70, procentul atingând 20%!

Huntington sublinia rolul important jucat de tineri în Renaşterea islamică, apărută în anii’70 şi concluziona profetic, anunţând cu o exactitate uluitoare data următoarei “revoluţii”, adică a ceea ce naivii utili numesc azi “primăvara arabă”: “În marile ţări arabe(Algeria, Egipt, Maroc, Siria, Tunisia), numărul persoanelor în jur de 20 de ani în căutare de locuri de muncă va creşte până în jurul anului 2010, prin comparaţie cu 1990, numărul celor care vor intra pe piaţa muncii va creşte cu 30% în Tunisia, cu aproape 50% în Algeria, Egipt şi Maroc şi cu peste 100% în Siria. Răspândirea rapidă a culturii generale în societăţile arabe creează, deasemenea, un gol între generaţia tânără ştiutoare de carte şi o generaţie vârstnică în marea ei majoritate analfabetă și astfel o disociere între cunoaștere și putere este posibil să tensioneze sistemele politice”!

Ce am mai putea spune decât: Quod erat demonstrandum! Nu primăvara arabă ci iarna islamistă!

Tineret, ştiinţă de carte, cultură generală; factorii pozitivi enumeraţi de Huntington l-ar putea face pe un neavizat să-şi închipuie drept real mirajul reprezentat de viitorul occidental al societăţilor musulmane. Dar tot Huntington ne avertiza că ”în rândul musulmanilor, tinerii sunt religioşi, iar părinţii lor sunt laici”.

Ofensiva islamistă asupra madrasa şi a universităţilor începută în anii ’70 în Egipt si Pakistan şi implementată treptat în celelalte ţări musulmane, îşi arată azi roadele; azi, când regimurile dictatoriale laice se prăbuşesc sau, cazul Siriei, se clatină din temelii.

Hassan al II-lea, regele Marocului, declara într-un interviu: ”Eu nu sunt un şef de stat laic pentru că un musulman nu poate fi laic. În realitate toţi şefii de stat din lume, musulmani, nu sunt şefi de stat laici şi atunci când ei spun că sunt laici nu mai sunt musulmani.”

Înţelepciunea vorbelor regelui Hasan al II lea nu poate fi pusă la îndoială; el a domnit 38 de ani şi a lăsat tronul fiului său, lucru nerealizat de pro-occidentalul Şahin Şah al Iranului, de Anwar al-Sadat, Ben Ali sau Hosni Mubarak, conducători laici care au încetat din cauza asta să mai fie musulmani pierzând, unii mai devreme, alţii mai târziu, puterea.

Ţunamiul fundamentalist acoperă treptat nordul Africii şi în timp ce unii încearcă să-l domolească cu vorbe frumoase despre democratizarea Islamului, asistăm de fapt la islamizarea Europei. În timp ce mulţi îşi închipuie că există doar un fluviu, cel al civilizaţiei occidentale, iar cei ce nu trăiesc pe malurile lui se vor rătăci în nisipurile deşertului, puţini sunt cei care, realisti, l-au văzut transformându-se treptat în râu, apoi într-un fir de apă, ce se pierde printre dune. În timp ce nisipurile deşertului ne acoperă civilizaţia, progresiştii continuă să vorbească visători despre cum va fi transformat deşertul într-o gradină de un verde ecologic.

Se înşeală! Verdele acela este steagul verde al Profetului!