Vorbind în calitate de invitat la festivaul Hay, istoricul de televiziune David Olusoga a cerut muzeelor britanice să repatrieze comorile „jefuite” care se află în posesia lor. Acest gen de apel este un clișeu anticolonial, care are o bază istorică șubredă și ar fi imposibil de pus în practică.

Să luăm în considerare exemplul principal al lui Olusoga: bronzurile din Benin, realizate inițial în Africa de Vest. Bronzurile au fost dobândite ca pradă de război de o expediție militară britanică în 1897 și sunt acum răspândite în zeci de diferite muzee și colecții private din întreaga lume, inclusiv în două dintre cele mai mari colecții din muzeele nigeriene.

Un astfel de act poate fi considerat drept jaf pur și simplu, dar, până în secolul XX, prada de război a fost considerată drept o practică normală în toată lumea, nu numai de către Marea Britanie. Această practică este sursa unei mari părți din comorile de artă din muzeele de pretutindeni, inclusiv cele din imperiile pre-coloniale, cum ar fi China și India, care au jefuit popoarele cucerite la fel de sârguincios ca occidentalii.

Chiar dacă astăzi considerăm că o astfel de practică nu este altceva decât un furt, anularea efectelor ei ar fi dificilă, nu în ultimul rând deoarece foarte multe populații care au produs artefacte au dispărut, sau au fost asimilate de națiuni noi. Este o situație foarte diferită de returnarea obiectelor către persoane fizice cu dovezi de proprietate, așa cum a fost cazul după cel de-al doilea război mondial.

Marea artă a călătorit, de asemenea, din cele mai vechi timpuri, și datorită comerțului pașnic, iar separarea acestuia de prada de război este foarte dificilă. Cine este proprietarul de drept al unei sculpturi grecești descoperită într-o excavare din Beijing, sau al unei vaze rare chinezești găsită în Africa de Nord?

Cea mai problematică ar fi soarta comorilor artei asiatice sau africane excavate și conservate de exploratorii occidentali, orientaliști, arabiști, sau africaniști, pe care Edward Said i-a caricaturat pe nedrept. Dăruirea lor, adesea cu prețul unui sacrificiu personal imens, a fost cea care a redat lumii minunile multor civilizații clasice pierdute.

Să luăm exemplul indian. Înainte de a veni britanicii, nu exista o tradiție indigenă de explorare sau conservare a antichităților. Minunatele monumente funerare budiste ale imperiului Mauryan (circa secolul al 2-lea î.Hr.) au fost distruse, abandonate și uitate în perioada reînvierii hinduse, iar apoi multe temple hinduse au cunoscut o soartă similară, în timpul invaziei musulmane din secolul al XII-lea.

Vizitatorii britanici din secolul al XVIII-lea au fost surprinși să găsească chiar monumente recente ale lui Mughal, cum ar fi Taj Mahal, neglijate și lăsate în paragină. Obiceiul indian, valabil și astăzi, este de a prefera noul și de a renunța la vechi. Redescoperirea unui trecut clasic și atracția romantică exercitată de rămășițele sale în ruină este o sensibilitate europeană.

Astfel, exploratorii britanici au fost cei care au descoperit și au salvat de la dispariție unele dintre cele mai reprezentative antichități din India. Așa-numitele „marmuri Elliot” din Muzeul Britanic provin dintr-o stupă (monument funerar budist, n. trad.) veche de 2.000 de ani, din sudul Indiei, împodobită cu sculpturi care înfățșează viața lui Buddha. Sir Walter Elliot, un angajat al departamentului scoțian de colectare a impozitelor, a salvat situl de jaful localnicilor în anii 1840 și a transferat unele dintre cele mai reușite sculpturi la muzeul din Madras, de unde o parte și-a găsit mai târziu drumul către Marea Britanie.

Astăzi ele sunt găzduite într-o galerie specială, al cărei interior se află sub monitorizare de temperatură și umiditate, ca parte a unui centru finanțat de japonezi pentru studiul budismului mondial. În India însă, stupa este neglijată din păcate, iar colecția de sculpturi a muzeului din Madras este găzduită într-una dintre cele mai puțin vizitate camere. Acest lucru nu a împiedicat autoritățile indiene să ceară repatrierea „marmurilor Elliot”, însă această cerere a fost refuzată politicos. E greu de imaginat că aceste opere de artă ar fi într-adevăr mai bine conservate sau apreciate în țara lor de baștină.

Adevărul este că nu avem nicio idee ce s-ar fi întâmplat cu antichitățile lumii, dacă nu ar fi fost păstrate în colecțiile occidentale. Ar fi supraviețuit comorile palatului de vară de la Beijing revoluției culturale a lui Mao? Ar fi supraviețuit artefactele de marmură de la Elgin ghidurilor turistice turcești care au tăiat bucăți pentru a le vinde ca suveniruri? Ar fi cruțat ISIS acele artefacte din Orientul Mijlociu care supraviețuiesc în muzeele europene? Și dacă toate comorile străine vor fi returnate, va trebui ca marile muzee globale să fie reduse la colecții restrânse dedicate artei native locației unde se află fiecare muzeu?

Astfel de cerințe de repatriere ignoră rolul pe care îl au colecțiile mărețe, cum ar fi cele de la Muzeul Britanic sau Luvru, de a facilita accesul oricui la moștenirea noastră artistică globală, mai ales într-o eră de mobilitate crescândă a persoanelor.

Ar fi crescut oare David Olusoga, copilul britanic dintr-o căsnicie anglo-nigeriană, bucurându-se de bronzurile din Benin prezente aici, la Londra, dacă ele ar fi fost accesibile numai într-un muzeu local din Benin City, Nigeria?

Zareer Masani

PRELUAT DIN   The Telegraph