Ca pe vremea ţarilor şi a lui Roller, ruşii de azi ştiu că eroii şi istoria naţională sunt esenţiale pentru păstrarea fiinţei unui popor şi îşi instruiesc răspândacii să pângărească amintirea celor care pot deveni modele de patriotism. Un astfel de model este Victor Rădulescu-Pogoneanu, care şi-a dat viaţa pentru România în urmă cu 60 de ani. Acum, când Moscova râvneşte din nou la Estul european şi contestă apartenenţa lui la civilizaţie, noi toţi, începând cu liderii ţării, Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Bogdan Aurescu ş.a., trebuie să urmăm exemplul lui Pogoneanu şi să vorbim de mărturia lui, amintind compatrioţilor noştri şi străinilor cu ce preţ uriaş de sânge nevinovat a plătit România ieşirea de sub cizma mujicilor şi revenirea în Europa.

Am asistat deunăzi la dialogul unor doamne putiniste. Erau de acord că Putin „ştie ceva”, „că nu de prost a intrat în Ucraina”, că în sudul Ucrainei sunt nazişti, care antrenează copii, cu centuri cu explozibili şi toate alea, că Victoria Nuland e vârâtă în chestia cu armele biologice din Ucraina, dovadă fiind figura ei şi felul în care vorbeşte.Una dintre ele a concluzionat că noi, ăştia din est, polonezii, bulgarii, românii, nu suntem făcuţi pentru democraţie, că nouă ne trebuie un dictator. Doamna nu ştia cum s-au împotrivit polonezii tiraniilor de-a lungul secolelor, că au făcut pentru căderea comunismului mai mult decât toţi esticii la un loc şi că Polonia a avut prima constituţie din Europa, tolerantă faţă de minorităţile naţionale şi religioase, mult înainte de Germania sau Franţa. De asemenea, trecea uşor cu vederea milioanele de est-europeni, între care foarte mulţi români, care au fost omorâţi de cizma rusească. Dânsa are şi o apreciere specială pentru Ion Antonescu şi legionari.

Nu este întâmplătoare simultaneitatea dintre dispreţul pentru sângele vărsat de nevinovaţi şi simpatia pentru Putin, legionari şi Ion Antonescu – un Ion Antonescu, care nu a existat niciodată, dur şi totodată protector, carismatic şi popular, adulat de militari, amic al legionarilor, care ar fi ajuns la un armistiţiu foarte favorabil cu ruşii dacă echipa lui Grigore Niculescu-Buzeşti nu ar fi împiedicat o înţelegere salutară între Mareşal şi Stalin, care ar fi scăpat ţara de comunism!!

Aceste clişee au fost vânturate constant în ultimii treizeci de ani. Un caz tipic e al lui Ion Cristoiu, care azi îl justifică pe Putin şi îndeamnă la neîncredere în autorităţi şi ieri rostogolea tezele istorice ale războiului informaţional rus. Ziaristul lansat la Scânteia Tineretului, care în anii ’90 descoperea „găina care face pui vii”, devenise prin 2000 expert în neo-Mareşalul de care vorbeam mai sus şi îi terfelea pe funcţionarii români din Ministerul Afacerilor Străine (MAS), numindu-i „băieţii deştepţi”, „golănaşi” şi „trădători sadea”. Vorbea de Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu şi alţi diplomaţi remarcabili, admişi în MAS în urma unor concursuri foarte riguroase, în care candidaţii erau examinaţi personal de Nicolae Titulescu, şi care reuşiseră să câştige încrederea celor mai importanţi lideri români, pentru că se dovediseră patrioţi şi buni profesionişti  (iar Cristoiu nu ar fi vrednic nici să le cureţe pantofii).

Mari maeştri în rescrierea istoriei, ruşii ştiu că 23 august 1944 este o dată extrem de importantă în istoria României şi vor ca memoria Regelui, a lui Maniu şi a celor din jurul lui Gr. N.-Buzeşti să fie mânjită. Ştiu că patrioţii români şi nu ruşii au fost adevăraţii antifascişti, care au scos ţara din tabăra germană şi totdată au împiedicat URSS să impună dictatura proletară pe loc, în august 1944. Ştiu şi că tot aceşti buni români au spus lumii adevărul despre expansionismul sovietic şi s-au împotrivit barbariei comuniste după ce Stalin şi slugile lui au confiscat ţara.

Ca pe vremea ţarilor şi a lui Roller, ruşii de azi ştiu că eroii şi istoria naţională sunt esenţiale pentru păstrarea fiinţei unui popor şi îşi instruiesc răspândacii să pângărească amintirea celor care pot deveni modele de patriotism. Un astfel de model este Victor Rădulescu-Pogoneanu, care şi-a dat viaţa pentru România acum 60 de ani. Acum, când Moscova râvneşte din nou la Estul european şi contestă apartenenţa lui la civilizaţie, noi toţi, începând cu liderii ţării, Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Bogdan Aurescu ş.a., trebuie să urmăm exemplul lui Pogoneanu şi să vorbim de mărturia lui, amintind compatrioţilor noştri şi străinilor cu ce preţ uriaş de sânge nevinovat a plătit România ieşirea de sub cizma mujicilor şi revenirea în Europa.

“Drumul către adevărata iubire are şi hârtoape.”
– Proverb occidental

“Dacă nu m-ar iubi, nu m-ar bate.”
– Proverb rus

“Vom lupta pentru pace până când nu va mai rămâne piatră peste piatră”
– Proverb sovietic
(Alexander Zinoviev, Homo Sovieticus)

Victor Rădulescu-Pogoneanu (1910-1962) s-a născut într-o familie de intelectuali distinşi. Tatăl, Ion Rădulescu Pogoneanu, a fost membru corespondent al Academiei şi împreună cu soţia sa, Elena, cu Simion Mehedinţi şi Iacob Negruzzi, a fost executor testamentar al moştenirii literare a lui Titu Maiorescu.

Ion Rădulescu-Pogoneanu a studiat filosofia şi literele, fiind doctor în filosofie al universităţii din Leipzig, cu o teză despre Vasile Conta. A predat la liceele Mihai Viteazu şi Sfântul Sava din Bucureşti, a publicat , între altele, ediţii critice ale operelor lui Titu Maiorescu şi numeroase articole în Convorbiri Literare (unde era membru al comitetului de redacţie), în Arhiva Română, Flamura, etc. A fost apropiat de Dimitrie Gusti, pe care l-a precedat la catedra de Sociologie, Etică şi Estetică a Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitatea din Bucureşti. Soţia lui, Elena Rădulescu-Pogoneanu, profesoară de română şi franceză, a fost o directoare de prestigiu a Şcolii Centrale din Bucureşti. A publicat un volum de referinţă despre viaţa lui Vasile Alecsandri şi mai multe manuale de franceză şi română (care se mai găsesc uneori în anticariate).

La Şcoala lui Dimitrie Gusti

Victor a fost al treilea copil al soţilor Rădulescu-Pogoneanu, după Anina, profesoară remarcabilă de filosofie, şi Titus, funcţionar în MAS şi apoi la Naţiunile Unite. A studiat dreptul, filosofia şi sociologia şi a activat un timp alături de Dimitrie Gusti, de care s-a despărţit oarecum devreme, în termeni amicali. Prof. Gusti voia ca cei care participă la cercetările lui să fie toţi benevoli, cu sau fără experienţă, în timp ce V. R.-Pogoneanu considera că e necesar ca profesorul să formeze specialişti remuneraţi, ce puteau fi asistaţi şi de voluntari.

La Şcoala lui Gusti, Victor Rădulescu-Pogoneanu (Pichi, Piki, Pick) era apropiat de Octavian Neamţu, Brutus Coste, care a ales şi el cariera diplomatică, şi Anton Golopenţia. Ernest Bernea şi alţii îi vedeau ca „filoenglezi, … oameni dotaţi, foarte informaţi, capabili să facă cercetare ştiinţifică”. Apropierea dintre cei patru este vizibilă şi în corespondenţa lui Anton Golopenţia. Doamna Sanda Golopenţia, fiica sociologului, care s-a ocupat de publicarea şi prezentarea scrisorilor, remarca o trăsătură definitorie a lui Pichi: „era însuflețit și echilibrat de o contagioasă credință în prietenie”, stimulându-i şi pe alţii, de exemplu, să scrie împreună câteva rânduri către prietenii comuni aflaţi în străinătate.

În octombrie 2017, în cadrul Conferinţei “Şcoala Gustiană după 23 august 1944. Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul communist”, Conf. Univ. Dr. Florin Sora a făcut o prezentare a personalităţii şi activităţii lui V. R.-Pogoneanu la Şcoala lui Gusti. Din păcate, tocmai această lucrare lipseşte din volumul publicat în urma evenimentului.

După despărţirea de Gusti, în 1934, a fost admis la MAS, unde a lucrat la Direcţia Politică, dirijând secţiile Balcanică, Europa Centrală, Occidentală şi Orientală. A participat în 1937 la Conferinţele Micii Antante şi Antantei Balcanice. A fost secretar de legaţie la Berlin (1938-1940) şi la Stockholm (1941-1943), după care a funcţionat în administraţia centrală, la dispoziţia Secretarului General şi apoi ca Director Adjunct al Cabinetului şi Cifrului, ajungând la gradul de consilier de legaţie. După 23 august 1944, a fost Directorul Cabinetului şi Cifrului şi, scurt timp, al Presei şi Informaţiilor.

Începuturile acţiunilor pentru ieşirea României din tabăra germană

La Direcţia Cabinetului şi Cifrului, Victor Rădulescu-Pogoneanu a contribuit, foarte eficient şi discret, la eforturile diplomatice care au dus la ieşirea României din războiul alături de Hitler. Alături de Grigore Niculescu-Buzesti şi Camil Demetrescu a participat la conceperea şi organizarea tehnică a negocierilor secrete cu anglo-americanii şi Uniunea Sovietică.
Sarcinile lui Pogoneanu au fost extrem de dificile. Pregătirea negocierilor a fost foarte complexă şi deseori periculoasă, necesitând adaptări permanente, în urma repetatelor înrăutăţiri ale situaţiei. De asemenea, munca la cifrarea şi descifrarea telegramelor era deosebit de greoaie, consumatoare de timp şi energie, deşi trebuie spus că sistemul de cifrare ales s-a dovedit a fi foarte sigur şi nu a fost spart niciodată. În plus, Pogoneanu a fost implicat şi în analiza opţiunilor de ieşire din războiul împotriva Aliaţilor şi în informarea responsabililor ţărănişti şi liberali şi a Casei Regale cu privire la situaţia politică. Când a devenit urgentă schimbarea poziţiei României, a susţinut în faţa Regelui şi a Reginei opinia lui Grigore Niculescu-Buzeşti, care credea că armistiţiul trebuie să fie încheiat atunci când se va ivi momentul potrivit, chiar fără Ion Antonescu, pe care îl bănuia, pe bună dreptate, că nu va accepta până la urmă să facă pasul decisiv.

Un rezumat al acţiunilor la care Victor Rădulescu-Pogoneanu a participat direct este prezentat în declaraţia sa din 2 decembrie 1961, dată la închisoarea Râmnicu Sărat. În acest text, obligatoriu pentru orice român care ştie să citească, Pogoneanu indică anii 1942-1943 ca punct de plecare al eforturilor pentru ieşirea României din Axă, mai precis după Stalingrad, când „se arătase clar şi pentru unii, cel puţin, din membri Guvernului (în primul rând pentru Mihai Antonescu) că nu putea fi vorba ca Germania să mai câştige războiul”.

Eforturile de scoatere a ţării din tabăra germană au fost iniţiate de preşedintele PNŢ Iuliu Maniu, care stabilit legături cu britanicii, fiind convins de la bun început că nemţii vor pierde războiul. Lui i s-a alăturat ulterior PNL.

Regele Mihai a dat primul semnal de schimbare a politicii României la începutul anului 1943, cu prilejul discursurilor de Anul Nou, când Suveranul a afirmat că România urmăreşte în război numai ce este al ei. Regele nu a atins temele ideologice ale lui Ion Antonescu şi nici nu a folosit formula „război sfânt”, pentru a arăta astfel ”dorinţa României de a ieşi din războiul în care fusese târâtă şi de a contribui la restabilirea unor raporturi paşnice – cu respectul drepturilor şi intereselor Ţării noastre” (detalii în articolul „Ce a făcut Iuliu Maniu la 22, 23 şi 24 august 1944”, nota (ii)). Implicarea Regelui a dat greutate acţiunilor începute de Maniu şi altor iniţiative. S-au folosit astfel mai bine contactele disponibile şi s-au stabilit legături între Palat, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi diplomaţii şi militarii care voiau să scoată ţara din impas (Ion de Mocioni Styrcea, Gr. N.-Buzeşti şi echipa din MAS, generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi alţii).

După cum aminteşte Pogoneanu, în august 1943, Grigore Niculescu-Buzeşti, care contribuise la redactarea discursurilor Regelui, a dat şi el un interviu în presa suedeză „prin care, în calitatea lui de înalt funcţionar al Ministerului român de Externe (care era atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi codirector al Afacerilor Economice), a dat expresie dorinţei României de a ieşi din război de îndată ce i s-ar asigura respectul drepturilor şi intereselor ei vitale… Declaraţiunile publice ale lui Gr. N.-Buzeşti au fost imediat remarcate şi comentate la postul de radio de la Londra, în timp ce Legaţiunea Germaniei la Bucureşti îşi exprima nemulţumirea şi surprinderea printr-un demers pe lângă Guvernul român”.

Iniţiative ale Ministerului Afacerilor Străine pentru desprinderea României de Axă

Mihai Antonescu a încercat, fără succes, să unească unele forţe mici şi mijlocii din Axă pentru a determina negocieri de pace cu Aliaţii. Având relaţii apropiate cu ministrul [ambasadorul] Italiei, Renato Bova Scoppa, voia să îndepărteze Italia de Ungaria şi să creeze o alianţă de popoare latine (Italia, Franţa, Spania, România şi Portugalia) care să lupte împotriva Reichului. La începutul lui 1943, M. Antonescu, prin Bova Scoppa, a propus ca Italia să înceapă să negocieze o pace cu Aliaţii pentru ţările europene care erau alături de Reich. Galeazzo Ciano, ministrul de externe al Italiei, era receptiv la acest plan. Mussolini a considerat planul prematur şi l-a ţinut „la sertar” până când nu a mai fost aplicabil. Între timp, Aliaţii fixaseră deja la Casablanca (ianuarie 1943) capitularea necondiţionată drept condiţie a armistiţiului şi obligaţia celor trei aliaţi de a se informa între ei cu privire la orice negocieri cu ţările inamice.

Totodată, România a intensificat contactele cu Turcia, care rămăsese neutră, şi a făcut eforturi ca Aliaţii să concretizeze ideea unei debarcări în Balcani. Înainte de bătălia de la Stalingrad, Stalin ceruse sprijin prin Balcani şi Churchill l-ar fi acceptat. Turcia, a cărei implicare era necesară, nu a dorit să găzduiască baze britanice şi a evitat intrarea în război pe motiv că nu este pregătită. Ulterior, Stalin nu a mai vrut să audă de anglo-americani în Balcani şi F. D. Roosevelt (care era înconjurat de oameni conectaţi cu Moscova) a respins iniţiativa, pentru a nu risipi eforturile. Cu toate acestea, Churchill a continuat să creadă că o acţiune militară în Balcani ar fi fost utila şi ar fi ajutat eforturile Aliaţilor din alte zone.

Pogoneanu menţionează şi că, între altele, Mihai Antonescu a iniţiat discuţii între Prof. V. Pella şi  Allen Dulles, diplomatul, avocatul, viitorul director al CIA şi totodată fratele diplomatului american John Foster Dulles, şi între diplomatul Raoul Bossy şi un diplomat sovietic (prin comunistul ceh, Václav Kopecký ) şi că, de asemenea, a solicitat concursul lui Grigore Gafencu  pentru negocieri cu ruşii.

Trimiterea lui Alexandru Cretzianu la Ankara

În septembrie 1943, Mihai Antonescu l-a rechemat în activitate pe diplomatul Alexandru Cretzianu şi i-a solicitat să plece la Ankara, pentru a începe negocieri cu Aliaţii. Cretzianu părăsise MAS în 1941, pentru că, între altele, se împotrivise continuării războiului dincolo de Nistru şi anexării Transnistriei. Ministrul de externe nu i-a cerut să sprijine politica guvernului, ci să acţioneze conform conştiinţei sale.

La scurt timp după plecarea lui Cretzianu, ataşatul militar american la Ankara s-a interesat, prin ataşatului militar român, Colonelul Teodorescu, „ce atitudine ar lua Guvernul român în eventualitatea unei debarcări aliate în Balcani, cu direcţia Sofia”. Autorităţile române au dat un răspuns favorabil, însă au fost curând informate că nu mai era valabilă chestiunea. Comentând acest episod, V. R.-Pogoneanu precizează că: „propunerea lui W. Churchill, înscrisă pe ordinea de zi a Conferinţei de la Teheran [nov.-dec. 1943], de a se proceda la o debarcare aliată în Balcani, fusese părăsită în faţa opunerii sovietice (determinată de raţiuni politice de sens exact contrar raţiunilor britanice) şi a celei americane (întemeiată, pe cât se poate, pe considerente tehnico-militare şi determinate de o eroare politică majoră) – se poate pune întrebarea dacă demersul Ataşatului militar american de la Ankara nu a însemnat cumva un şiretlic de război. Într-adevăr, în această ipoteză, Aliaţii îşi vor fi închipuit că Guvernul român va comunica Germaniei intenţiunea aliată de debarcare în Balcani, iar Germania se va înşela astfel cu privire la adevăratele planuri militare aliate, adică la apropiata debarcare în Occident. Dacă această ipoteză s-ar adeveri, ea ar marca una din cele mai grave erori de perspectivă din partea Occidentalilor în faza decisivă a celui de al Doilea Război Mondial şi, în mod corespunzător, unul din cele mai importante succese politice sovietice din aceiaşi fază”. Nu ştim dacă a fost „şiretlic de război”, dar eroare de perspectivă a fost, după cum putem vedea chiar în aceste zile.

În urma contactelor din Turcia, autorităţile române au hotărât mutarea a 48.000 de evrei din Transnistria în interiorul României.

Întrevederi şi schimburi de mesaje cu ministrul SUA la Madrid

În toamna 1943, Mihai Antonescu l-a trimis pe diplomatul Camil Demetrescu curier la Lisabona – o altă capitală neutră importantă. La legaţia noastră de la Lisabona se afla la post Brutus Coste, anglofil, prieten cu Pogoneanu şi Demetrescu, care a participat la acţiunea lor.

În drumul de întoarcere spre casă, Demetrescu s-a oprit la Madrid, unde colegul său, Scarlat Grigoriu, l-a informat că a apărut posibilitatea de a-l contacta pe ministrul SUA printr-un ziarist american (Henderson) şi i-a dat cheia de descifrare pentru a continua comunicarea pe această temă, dacă va fi cazul.

Mihai Antonescu a fost încântat de perspectiva care se deschidea. A urmat un schimb de telegrame în care ministrul american în Spania, Prof. Carlton Hayes, a transmis că „a) Statele Unite au interes pentru menţinerea echilibrului european, să prevină pătrunderea sovietică în Europa din timp b) că lucrul acesta mai poate fi îndeplinit pe Nistru c) dar că pentru a fi îndeplinit în aceste condiţiuni, românii nu trebuie să-şi mistuie armata în Rusia pentru interese rău înţelese şi că d) armata română de circa un milion de oameni trebuie să constituie un element real de echilibru în Balcani şi ar fi un element real de baraj; (parcă a vorbit şi de armatele unor vecini, dar nu-mi amintesc deloc precis). Precis îmi amintesc însă că a pomenit şi de armata turcă echivalentă cu a noastră, şi care ar fi putut servi şi ea la acel baraj. Precizez: baraj diplomatic, socotit eficient, dar că în acest scop este necesară, e) capitularea necondiţionată, efectivă şi imediată (nici o clipă nu a fost vorba ca aceasta să aibă loc numai faţă de aliaţii vestici, cu excluderea Rusiei)” (Camil Demetrescu, Note Relatări, Editura Univers Enciclopedic, 2001 , pag 187-201). Hayes era republican, însă se pare că avea o relaţie personală bună cu F. D. Roosevelt, care era democrat.

La sfârşitul lui 1943, Mihai Antonescu l-a trimis din nou pe Camil Demetrescu la Lisabona şi i-a dat instrucţiuni ca, la trecerea prin Madrid, să îi explice ministrului american „dramatica situaţie” în care se afla ţara în acel moment (i).

La 21 decembrie 1943, relatează Demetrescu, a avut loc la Madrid întâlnirea cu ambasadorul Hayes, căruia i s-a comunicat că România acceptă capitularea imediată şi necondiţionată „în faţa celor trei aliaţi (repet niciodată nu a fost vorba numai de anglo-saxoni. Este un neadevăr)” şi a adăugat, conform instrucţiunilor MAS, că „pentru a se face această capitulare efectivă, operatorie, în faţa pericolului reacţiunii totale germane” este necesară „debarcarea în Balcani spre România şi deschiderea Strâmtorilor de către Turcia. Până la urmă, măcar una dintre ele”. Documentul capitulării urma să fie trimis prin ministrul turc de externe. La plecare, emisarul României a „propus guvernului american o bază militară navală pe coasta română”. Legătura cu Madridul nu a continuat, pentru că nu se mai punea problema debarcării în Balcani şi pentru că începuseră negocieri pe alte căi.

Negocieri la Stockholm

După semnalele venite din România legate de intenţia de schimbare a politicii ţării, începând de la sfârşitul anului 1943 au avut loc şi contacte între emisarii MAS de la Stockholm şi ruşi. Guvernul român a cunoscut astfel condiţiile pe care le-ar pune URSS în eventualitatea unui armistiţiu: părăsirea taberei germane şi lupta împotriva lui Hitler alături de anglo-americani şi ruşi; acceptarea frontierei stabilite ca urmare a Pactului semnat la Moscova între Stalin şi Hitler în 1939 şi a ultimatumului sovietic din iunie 1940; despăgubiliri de război; eliberarea prizonierilor. Ruşii au sugerat ca anglo-americanii să nu fie informaţi de negocieri şi au sondat opinia românilor referitor la revenirea Regelui Carol al II-lea sau la un guvern condus de Petru Groza sau Prof. Petre Constantinescu-Iaşi, un militant comunist.

În aprilie 1944, Frederic Nanu, ministrul român în Suedia, a comunicat la MAS că a obţinut, unele ameliorări la condiţiile de mai sus: „1. România să nu fie obligată a declara război Germaniei decât dacă aceasta nu ar accepta să îşi retragă paşnic trupele de pe teritoriul român într-un termen de 15 zile; 2. să se lase, în teritoriul român, o zonă liberă de orice trupe străine, zonă în care să rezide Guvernul ţării;3. să se ţină seama, în fixarea cifrei reparaţiilor de război, de greaua situaţie economică a României”.

Veaceslav Molotov 1941): “România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştiţi prea bine că după deslegarea problemei Basarabiei nu mai aveam nici o pretenţie împotriva României. Am declarat în mai multe rând uri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă.” Serghei Lavrov (2022): „Nu plănuim să atacăm alte țări. Nu am atacat nici Ucraina.”

În acea perioadă a făcut vâlvă o declaraţie a lui Molotov, pe care mulţi au crezut-o semnificativă. Pumnul diplomatic al lui Stalin, precizează Pogoneanu, afirmase că „URSS nu înţelegea nici să ameninţe independenţa României, nici să determine schimbarea regimului ei politic şi social. Presa, posturile de radio şi dacă nu mă înşel şi reprezentanţi ai Guvernelor englez şi american au subliniat de îndată importanţa declaraţiei Molotov, pe care înţelegeau în felul acesta să o confirme şi să o sprijine spre a încuraja ieşirea României din tabăra germană. La rândul său, Ministrul de Externe german, von Ribbentrop, făcea declaraţiuni publice, arătând nesinceritatea declaraţiei Molotov”.

Ticăloşia comuniştilor

Comuniştii nu au recunoscut integritatea teritorială a României şi l-au urât pe Iuliu Maniu înainte de 23 august 1944. În momentele dramatice din vara 1944, prioritatea lor nu era interesul ţării sau combaterea fascismului, ci confiscarea puterii indiferent de costuri. Victor Rădulescu-Pogoneanu relatează câteva exemple care arată că reaua voinţă a PCdR, programată şi conştientă, era îndreptată mai ales împotriva lui Iuliu Maniu.

I. „După constituirea Opoziţiei Unite şi spre a evita participarea ce doreau să aibă comuniştii la acţiunea de ieşire a României din război, Iuliu Maniu, declarându-se în principiu în totul favorabil acestei participări, a cerut însă ca în prealabil să se cadă de acord asupra unui program comun, din care primul punct ar fi fost restabilirea integrităţii teritoriale a României în graniţele ei dinainte de cel de al doilea război mondial. În felul acesta era însă implicată problema teritorială din relaţiunile româno-ruse, în privinţa căreia partidul comunist nu înţelegea să adere la punctul de vedere al partidelor istorice, şi în consecință acordul era făcut imposibil. Mai târziu, când faţă de pătrunderea armatelor sovietice în teritoriul român s-a născut temerea ca un guvern pur comunist să fie instalat la Iaşi, participarea comunistă n-a mai putut fi ocolită şi astfel s-a constituit Blocul Naţional Democratic. În sânul acestui organism comuniştii au fost admişi a reprezenta şi Frontul Plugarilor prezidat de Petru Groza, partidul radical-ţărănesc al lui Mihai D. Ralea şi Uniunea Patriotică prezidată de P. Constantinescu-Iaşi; aceasta întrucât partidele istorice n-au acceptat grupările sus menţionate în alcătuirea Blocului, deoarece le socoteau ca formaţiuni comuniste camuflate”.

II. „Atunci când, în cursul pregătirii actului de la 23 august, s-a constituit un Comitet zis – mi se pare – militar, comuniştii au declarat că ei nu acceptă ca din acest comitet să facă parte reprezentanţii partidelor istorice, sub cuvântul că, în cercurile acestor partide, se comiteau indiscreţiuni care ar fi riscat să compromită întreaga acţiune; reprezentanţii comunişti au mers chiar până la a ameninţa cu retragerea, în cazul contrariu, din Blocul Naţional Democratic, ceea ce însă, pentru motivele amintite mai sus, nu se socotea de dorit din partea partidelor istorice şi a Palatului. În felul acesta s-a acceptat în aparenţă ca zisul Comitet să cuprindă numai pe sfetnicii militari şi politico-diplomatici ai Regelui şi pe reprezentanţii partidului comunist. În realitate însă, toate chestiunile discutate şi hotărâte în sânul Comitetului erau în prealabil supuse lui Iuliu Maniu, bineînţeles, fără ştiinţa comuniştilor”.

Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu la Cairo

În urma înrăutăţirii evoluţiei războiului, s-a luat decizia să fie trimis fostul prim ministru, prinţul Barbu Ştirbey, să negocieze cu Aliaţii. Iniţiativa a fost a opoziţiei, Mihai Antonescu a sprijinit-o şi Ion Antonescu nu a refuzat-o. Destinaţia lui Ştirbey era iniţial Londra, apoi Ankara, însă în cele din urmă a rămas la Cairo, unde i s-a făcut cunoscut că vor avea loc negocierile cu Aliaţii.

În pregătirea misiunii, spune Pogoneanu, „la invitaţia Mareşalului Antonescu, Barbu Ştirbey a avut cu acesta, înainte de a părăsi ţara, o întrevedere la Prezidența Consiliului de Miniştri. În cursul acestei întrevederi, după cum am aflat chiar de la B. Ştirbei, Mareşalul Antonescu i-a spus că, deşi personal nu crede că intenţiunea Opoziţiei Unite de a intra în tratative cu Aliaţii este utilă, totuşi, ca patriot, nu îşi recunoaşte dreptul de a împiedica o astfel de acţiune”.

De asemenea, tot înainte de plecarea lui B. Ştirbey, a avut loc, la reşedinţa prinţului de la Buftea, o discuţie între acesta, C. Vişoianu, Gr. N.-Buzeşti şi Pogoneanu „în cursul căreia s-au examinat instrucţiunile generale date din partea Regelui şi a Opoziţiei Unite, în vederea negocierilor cu Aliaţii. Aceste instrucţiuni fuseseră redactate de Gr. N.-Buzeşti şi de mine şi au fost apoi trimise, prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe, lui Al. Cretzianu la Ankara, unde aveau să-i fie remise lui Barbu Ştirbey. Sensul general al acestor instrucţiuni era, fireşte, acela de a se încerca obţinerea unor condiţii cât mai favorabile Țării atât în privinţa sprijinului necesar în eventualitatea probabilă a intrării noastre în conflict cu Germania, cât şi în legătură cu problemele teritoriale şi cu problema independenţei noastre politice. Tendinţa lor era bineînţeles de a se căuta un sprijin din partea Puterilor Occidentale în faţa intenţiunilor ruseşti tradiţionale şi a expansiunii comuniste în această parte a Europei”.

După unele complicaţii, a sosit la Cairo şi Constantin Vişoianu ca al doilea negociator din partea Opoziţiei. Condiţiile prezentate părţii române „erau, se poate spune, dictate de URSS, textul lor fiind identic cu cel comunicat de URSS la Stockholm în negocierile cu Guvernul Antonescu”. În iunie, opoziţia, adică noul Bloc Naţional Democrat, a transmis planul concret de acţiune în vederea ieşirii României din război. În cadrul acestui plan, precizează V. R.-Pogoneanu, „se cerea, pe de o parte, un anume ajutor prin trupe aeropurtate şi prin acţiune aeriană, pe de altă parte, o sincronizare între acţiunea noastră şi operaţiunile de pe frontul din Moldova ale armatei sovietice”.

URSS a dat de înţeles că preferă să acţioneze cu guvernul, dar totodată a propus şi opoziţiei o pace fără anglo-americani: „se constată pe de o parte, pe cât se pare, un interes mai activ din partea mai ales a U.R.S.S. în privinţa negocierilor cu Guvernul român, pe care probabil că şi Puterile Occidentale îl socoteau mai în măsură decât forţele de opoziţie de a scoate România din tabăra germană. Pe de altă parte, în cursul conversaţiilor purtate de G. Duca, la Stockholm, cu Ministrul U.R.S.S. D-na Kolontay,se oferă în fapt lui Iuliu Maniu posibilitatea de a negocia direct un armistiţiu cu U.R.S.S., şi anume fără a se pune în cunoştinţă cu o asemenea negociere Puterile Occidentale. Răspunsul, transmis prin G. Duca, în sensul că negocierile de la Cairo făceau de prisos o asemenea nouă negociere,- avea în realitate sensul de a eluda oferta rusească, Regele și partidele istorice socotind în mod evident primejdios un tête-à-tête între România şi URSS.”

Planul amintit mai sus, de aplicare a măsurilor concrete de ieşire din război, nu a primit niciun răspuns scris, însă textul de acceptare a condiţiilor Aliaţilor se pare că a fost redat într-o telegramă a agenţiei TASS din 24 august 1944. În condiţiile amintite, „situaţia disperată de pe frontul din Moldova, lipsa oricărui răspuns la planul din 22 iunie 1944 – în fapt determinată de tăcerea Guvernului sovietic, care părea a nu mai dori din partea României nici o acţiune de felul celei proiectate, fac ca B. Ştirbey şi C. Vişoianu să transmită Regelui şi partidelor istorice (printr-o scrisoare personală a lui B. Ştirbey transmisă prin mijlocirea Al. Cretzianu) sugestia – provenind pe cât ştiu de la Lordul Moyne – de a nu mai aştepta nici un răspuns şi a se trece la o acţiune imediată cu scopul de a se manifesta astfel dorinţa României de a-şi determina ea însăşi soarta şi de a-şi salvgarda independenţa” (ii).

26 august devine 23 august

În urma sugestiei Lordului Moyne, se stabileşte să se treacă la acţiune pe 26 august 1944 şi se solicită la Cairo „cel puţin, pe lângă sincronizarea cu operaţiile armatei sovietice pe frontul din Moldova, un ajutor sub forma bombardării din aer a forţelor germane de la Nord de Bucureşti (în regiunea Băneasa-Otopeni). Era într-adevăr clar că, faţă de cele întâmplate cu un an înainte în Italia, o agresiune germană era de neînlăturat”. Spre deosebire de italieni şi unguri, ale căror tentative oarecum similare fuseseră zădărnicite rapid, România a evitat razant un succes al ripostei germane, tocmai pentru că în momentul schimbării – „ singura clipă posibilă”, cum a spus Pogoneanu – a existat un echilibru (efemer şi fragil) între forţele ruşilor şi ale nemţilor. Acest lucru ar fi fost practic imposibil cu câteva săptămâni înainte şi în niciun caz în 1943, când Aliaţii mai ceruseră ruperea noastră de germani.

Cum se ştie, s-a aflat că Mareşalul urma să plece pe front la 26 august, astfel data schimbării politicii României a devenit 23 august.

În dimineaţa zilei de 23 august, Mihai Antonescu i-a cerut lui Grigore Niculescu-Buzeşti sprijinul pentru a găsi o soluţie care să evite pe cât posibil dezastrul. Buzeşti, spune Pogoneanu, i-a arătat că „este necesar ca, dacă Guvernul nu va decide de a întreprinde el însuşi acţiunea de ieşire din război – aşa cum ar fi fost de altfel de dorit şi cum înşişi factorii de Opoziţie ar fi preferat, atunci cel puţin să se pregătească transmiterea imediată de puteri către cei care erau gata să-şi asume această răspundere, adică şi în special Guvernul să-şi ia toate măsurile militare indicate pentru ca succesorii săi să poată dispune în faţa eventualei agresiuni germane de un maximum de forţe posibil”.

Ministrul de externe i-a spus lui Buzeşti, de asemenea, că l-a primit în audienţă pe Carl Clodius, director economic în Ministerul de externe al Reich-ului, şi că în cursul discuţiilor i-a spus lui Clodius că România va fi nevoită să caute un armistiţiu cu Aliaţii şi i-a cerut să explice  acest lucru superiorilor săi. Această gafă a lui M. Antonescu sporea riscul ca nemţii să treacă la măsuri menite să împiedice o schimbare politică la Bucureşti.

Arestarea Antoneştilor

În prima parte a zilei de 23 august 1944, au avut loc discuţii între liderii opoziţiei şi întâlnirile Mareşalului cu Prof. George Brătianu şi cu Ion Mihalache, în care i s-a solicitat lui I. Antonescu să facă el schimbarea. A urmat, în sfârşit, audienţa la Rege. Mareşalul a refuzat să facă pasul hotărâtor şi a persistat în decizia de a-i preveni pe nemţi chiar şi după ce a mai avut un timp de gândire. Prin urmare, respectând prevederile constituţionale, Regele i-a retras atribuţiile. Era evident că, dacă erau preveniţi, germanii ar fi decapitat grupul celor care acţionau împotriva lor, adică, de fapt, conducerea politică şi militară legitimă a ţării şi i-ar a fi adus în locul lor pe dezechilibraţii lui Horia Sima. Haosul şi vărsarea de sânge din 1941 ar fi fost repetate amplificat şi combinate cu barbaria bolşevică, oferind URSS o justificare perfectă de a impune imediat dictatura proletariatului, conform planului Anei Pauker  primit de la stăpânii ei de la Moscova.

Refuzul lui Ion Antonescu de a face pasul decisiv e greu de explicat. Mareşalul i-a ferit de Gestapo Maniu, Brătianu, Vişa, Georgescu şi pe alţi opozanţi. Nu s-a împotrivit demersurilor, cunoscute de el, de ieşire din Axă, ceea ce pentru duritatea şi încăpăţânarea lui înseamnă destul de mult. După ultima vizită la Hitler mărturisea că avusese impresia că a vorbit cu un nebun. Nu credea în „armele noi” ale nemţilor şi nici în infailibilitatea liniei Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Acceptase până la urmă condiţiile de la Stockholm şi îl trimisese pe Neagu Djuvara să comunice acest lucru în capitala Suediei (deşi, în loc să o facă printr-o telegramă cifrată, a ales să trimită un curier diplomatic prin Berlinul aflat sub bombe). Cu toate acestea, orbit de orgoliu, nu a vrut să admită ca a jucat soarta ţării pe o singură carte ce se dovedise necâştigătoare, nu a văzut că e singur (iii) şi nu a înţeles că părerea unui criminal despre el nu conta faţă de tragedia ţării. Pentru Pogoneanu, „atitudinea Mareşalului Antonescu rămâne deci în general contradictorie şi confuză, fără să poată afla, în absenţa vreunor alte indicaţii, o explicaţie satisfăcătoare”.

După arestarea Antoneştilor, relatează în continuare Pogoneanu, „Gen. Sănătescu, noul Prim-Ministru, de teamă ca nu cumva militarii însărcinaţi cu paza celor arestaţi să se lase intimidaţi şi să-i elibereze, se decide – fără a consulta pe nimeni altcineva – să încredinţeze întregul grup de arestaţi unor elemente de încredere ale partidului comunist făcând parte din „Gărzile patriotice” comandate de Emil Bodnăraş, acesta angajându-se sub cuvânt de onoare că va ţine pe cei arestaţi la dispoziţia Guvernului. Arestaţii au fost ţinuţi, pe cât ştiu, în bune condiţiuni, într-o casă din cartierul Vatra Luminoasă, până când, îndată după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, au fost făcuţi prizonieri de acestea (ceea ce a determinat atunci protestul Guvernului român, făcut de Ministrul de Externe Gr. N.-Buzeşti, prin intermediul Ministrului de la Ankara Al. Cretzianu)”. Militarii s-au considerat legaţi de jurământul lor faţă de Rege, nu de cuvântul dat de Ion Antonescu unui nebun. Nu au acceptat să asigure paza lui Antonescu, pentru că nu era rolul lor. Ministerul de interne şi jandarmeria nu erau de încredere. Dintre partidele politice, PNŢ-ul ar fi avut o soluţie pentru paza lui Antonescu, cu o echipă a lui Ilie Lazăr, care însă era blocat la Snagov. Palatul nu era bine apărat şi devenea principala ţintă a nemţilor. Singurii „pregătiţi” au fost slugile ruşilor, domeniul lor de excelenţă fiind minciunile, teroarea, răpirile, cacialmelele şi „operaţiunile speciale”.

Este de reţinut că, în seara de 23 august, Camil Demetrescu a propus, iar Regele şi Grigore Niculescu-Buzeşti aprobaseră, să se mai facă încă o încercare de a-i convinge pe Antoneşti să îşi schimbe poziţia. Propunerea nu a fost pusă în practică datorită operaţiunii lui Bodnăraş.

Faţă de acuzaţia că actul de la 23 august 1944, ar fi fost precipitat, întârziat sau insuficient pregătit, există destule dovezi care arată că eforturile care s-au făcut au fost clare şi sistematice, din partea MAS şi a Opoziţiei, îndreptate timp de câţiva ani spre apropierea de aliaţii fireşti ai ţării, că schimbarea a avut loc exact atunci când avea şanse să reuşească şi, nu în ultimul rând, că orice opţiune s-ar fi ales situaţia României rămânea oricum tragică.

Deşi modificarea datei (de pe 26 pe 23 august) a fost o decizie de ultim moment, determinată de intenţia Mareşalului Antonescu de a pleca pe front, este un neadevăr şi o absurditate să se sugereze că tot complexul de demersuri care au condus la ieşirea noastră din Axă ar fi fost o improvizaţie. Chiar dacă nu am dispune de documente ale vremii, nici de memoriile martorilor şi nici măcar de o hartă care să ne amintească unde ne aflam noi şi duşmanii, ieşirea de pe o zi pe alta dintr-o tabără aflată în război este pur şi simplu imposibilă, chiar dacă e vorba de conflicte fără miză între republici bananiere. Pentru o ţară ca România, aflată între cele mai barbare armate ale secolului XX, şansele de reuşită erau infime. Fără devotamentul pentru ţară şi unitatea dintre Rege, sfâtuitorii săi şi românii de rând, nu ar fi existat 23 august 1944, ruşii impuneau imediat dictatura proletariatului, Transilvania ajungea la unguri, Moldova de la Carpaţi la Nistru era în URSS, mai primeau câte ceva sârbii şi bulgarii, iar România rămânea cu câteva judeţe în sudul ţării. A lua în serios fantezia unui armistiţiu favorabil nouă oferit de Stalin e o dovadă de imaturitate sau, mult mai probabil, de rusofilie în războiul informaţional pe tărâm istoric.

Primele ore ale noului guvern

După decizia Regelui, la chemarea lui Grigore Niculescu-Buzeşti, V.-R. Pogoneanu şi Camil Demetrescu au sosit la Palat şi au început „redactarea și expedierea, pe de o parte, a unei circulare către oficiile noastre diplomatice (transmisă prin Al. Cretzianu) care erau înștiințate despre demiterea Guvernului Antonescu și formarea noului guvern prezidat de Gen. Sănătescu; pe de altă parte, a instrucțiunilor adresate lui B. Știrbey și C. Vișoianu, de a semna imediat, la Cairo, armistițiul cu cele trei Mari Puteri aliate. În cadrul acestor instrucțiuni, se cerea, în numele noului Guvern, să se introducă între condițiunile de armistițiu cele trei ameliorări obținute de F. Nanu în negocierile ce purtase la Stockholm în numele lui Mihai Antonescu.- Răspunsul delegaților de la Cairo a fost că această cerere fusese acceptată și că erau în așteptarea actului semnării, care însă avea să întârzie până la 12 septembrie 1944 și să aibă loc nu la Cairo, ci la Moscova”.

Tot în aceeiaşi seară, înainte ca schimbarea de guvern să fie publică, ministrul Germaniei la București, Manfred von Killinger, a cerut să fie primit la Palat. Regele, de faţă cu Gen. Sănătescu, Gr. N.-Buzești și Ion Mociony Styrcea, a confirmat schimbarea de guvern şi a subliniat că Germania nu mai este în măsură să îşi respecte angajamentul asumat în 1940, la Viena, de a garanta teritoriul român, adăugând că „România doreşte să rămână în raporturi corecte cu Germania și că speră că aceasta va înțelege necesitatea în care ne aflam de a evita un dezastru total. Von Killinger a întrebat atunci dacă Regele și Guvernul îşi dădeau seama de gravele consecințe ale unei asemenea hotărâri,- la care Gr. N.-Buzeşti i-a răspuns că aprecierea situațiunii din acest punct de vedere îi revine în mod exclusiv Guvernului Român. Cu aceasta, audiența lui v. Killinger a luat sfârşit”.

A fost difuzat apoi mesajul Regelui ce anunţa încetarea ostilităţilor faţă de Aliaţi şi au sosit la Palat unii lideri ai opoziţiei şi ofiţerii americani şi englezi, care fuseseră până atunci prizonieri  . Iuliu Maniu fusese contactat telefonic în jurul orei 17.30, la locuinţa av. Aurel Leucuţia. (Dinu Brătianu se afla în dispersare la moşia de la Florica.) În acea noapte, Regele a plecat la Dobriţa, dat fiind „riscul ca Bucureştii să cadă în mâinile forţelor germane al căror atac era de prevăzut”.

Pentru a preîntâmpina, chipurile, un atac german datorat unei erori, Gen. de aviaţie Alfred Gerstenberg, ataşat militar la Bucureşti, a cerut şi obţinut, pe cuvânt de onoare, permisiunea de a ieşi din capitală, ca să comunice cu trupele germane. Ajuns acolo, l-a arestat pe agiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda în atacul împotriva capitalei.

Amistiţiul

La 23 august, la ora 16.00, Radio Moscova în limba spaniolă anunţase că cele patru partide democrate vor face această schimbare şi, la ora 23, BBC-ul în limba română transmisese că evenimentul avusese loc (August 1944 – repere istorice, Florin Constantiniu, Mihai E. Ionescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1984, pag. 228, 230) Ieşirea noastră din Axă era publică. Ruşii comunicau cu românii de luni de zile şi ştiau că schimbarea politică urma să se producă. Slugile lor, comuniştii de la Bucureşti, fuseseră la Palat. Trupele germane erau respinse de Gen. Gheorghe Mihail. România lupta contra Germaniei. Totuşi, comandamentul sovietic nu dădea trupelor sale ordine adaptate noii stări de lucruri şi ruşii continuau să ia prizonieri români şi să îi trimită în gulag.

În aceste condiţii, aminteşte Pogoneanu, „Guvernul decide să trimită o delegaţie prezidată de Generalul Eftimiu, Ministrul Comunicațiilor, spre a lua contact cu Comandamentul sovietic. Contactul acesta se ia, dacă nu mă înşel, în regiunea Gurilor Dunării, fără însă nici un rezultat, deoarece Comandamentul sovietic declară a nu avea nici un fel de instrucţiuni în legătură cu armistiţiul”.

Pentru a rezolva situaţia, relatează în continuare Pogoneanu, guvernul român a decis să trimită la Moscova „o delegaţie prezidată de L. Pătrășcanu şi cuprinzând pe fostul Ministru Ghiţă Popp, fostul Ministru Ion Christu, şi pe Subsecretarul de Stat Generalul (atunci înălţat în grad) Dămăceanu,- cu însărcinarea de a trata și semna o convențiune pentru aplicarea armistiţiului. (Se credea că într-adevăr armistiţiul fusese deja semnat la Cairo.) … L. Pătrăşcanu şi-a exprimat convingerea că va obţine la Moscova ameliorări substanţiale asupra condiţiunilor convenite la Cairo.

După sosirea la Moscova, se primeşte, pe de o parte, ştirea că B. Ştirbey şi C. Vişoianu sunt în drum spre capitala URSS, unde abia de atunci urma a se semna armistiţiul; pe de altă parte, cererea lui L. Pătrăşcanu de a i se trimite depline puteri în vederea semnării armistiţiului.

Totuşi, după expedierea acestor depline puteri, se constată cu surprindere că semnarea continuă să întârzie. Informaţia parvenită la Bucureşti că întârzierea se datora Puterilor Occidentale s-a confirmat mai târziu, când s-a aflat că acestea încercaseră să se împotrivească la modificările substanţiale introduse în textul ce urma să fie semnat, faţă de cel convenit la Cairo”.

Perfidia rusă, pe care o resimţeau toţi în timpul pregătirilor schimbării politice, a devenit cacealma în jurul zilei de 23 august 1944 şi apoi duşmănie pe faţă la semnarea armistiţiului.

După ce a fost comunicat textul Convenţiei de armistiţiu, discuţiile au început în termeni cu totul diferiţi de cei acceptaţi de toţi trei Aliaţii la Cairo. Ambasadorii american, Averel Harriman, şi britanic, Sir Archibald Clark Kerr, au comentat doar de două ori cerinţele românilor, după cum precizează V. R.-Pogoneanu:

1. “C. Vişoianu a cerut cu stăruinţă să se înscrie, în textul armistiţiului, o dată precisă la care trupele sovietice ar fi urmat să părăsească teritoriul român. La aceasta, V. Molotov a răspuns că prevederea unei asemenea date era inutilă, deoarece se înţelegea de la sine că, odată cu terminarea războiului, armatele sovietice aveau să fie retrase. Insistenţa lui C. Vişoianu de a nu se rămânea în această privinţă la vagi interpretări şi de a se fixa o dată precisă – s-a izbit de refuzul net al lui V. Molotov, în timp ce Ambasadorul american adăoga argumentul de analogie că şi trupele americane şi engleze aveau să părăsească teritoriul francez, de ex. o dată cu terminarea războiului. Ambasadorul englez îşi da şi el acordul pentru această interpretare, cererea lui C. Vişoianu fiind astfel respinsă cu deplinul concurs al reprezentanţilor Puterilor Occidentale”.

2. “Ion Christu a încercat tot atât de stăruitor să obţină o ameliorare a condiţiilor de ordin economic. Intervenţiunea sa a rămas însă și ea fără nici un rezultat, V. Molotov constatând că reprezentanţii Puterilor Occidentale nu ridicau nici o obiecţiune faţă de textul sovietic”, deşi se pare că unul din aceşti reprezentanţi, în particular, i-ar fi spus lui Ion Christu că şi-a apărat frumos ţara.

Armistițiul a fost semnat la 12 septembrie 1944 de L. Pătrăşcanu, Generalul Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbey și Ghiţă Popp. Barbu Ştirbey i-a spus lui Pogoneanu că a fost îndemnat insistent de „Ambasadorul Angliei să-şi pună şi dânsul şi Gh. Popp semnătura, pentru ca astfel România să nu apară ca fiind reprezentată numai de comunişti”.

În MAS, după armistiţiu

Starea de sănătate a lui Victor Rădulescu-Pogoneanu s-a înrăutăţit în timpul războiului. Amintind de această dramă, colegul şi prietenul lui, Neagu Djuvara, relatează că „o boală grea îl lovise, dovedindu-se fără leac şi-l lăsase aproape paralitic de picioare. Umbla cu două bastoane, cu mare greutate, târşind picioarele, dar nu îngăduia nimănui să-l ajute, pentru ca nici o clipă să nu-i slăbească voinţa de a înfrunta singur această nemiloasă adversitate. Avea pe acea vreme 33 ani… Ce vor fi fost apoi pentru acest infirm acei cincisprezece ani de temniţă, până la moarte, nu încerc să-mi închipui. Cincisprezece ani!”

După armistiţiu, V. R.-Pogoneanu a rămas în echipa lui Grigore Niculescu-Buzeşti şi a organizat împreună cu echipa acestuia, Iuliu Maniu şi alţi lideri ai partidelor istorice informarea lumii civilizate cu privire la abuzurile sovietice şi încălcările legii care au însoţit acapararea ţării de către comunişti.

Până în 1946, când a fost înlăturat din Ministerul de Externe, a putut organiza mai eficient contactele şi activitatea de informare. Pe atunci, comuniştii încă nu aveau personal cât de cât competent pentru diplomaţie şi, chiar dacă ar fi avut, nu ar fi fost capabili de iniţiativă proprie, ci şi-ar fi slujit stâpânii şi pe tărâm diplomatic. Munca lui Pogoneanu a devenit din ce în ce mai dificilă pe măsură ce controlul comuniştilor se făcea simţit tot mai apăsător. Spre sfârşitul acelei perioade, i s-a oferit posiblitatea să părăsească ţara, însă a ezitat pentru a nu-şi lăsa sora singură în România.

Între contactele pe care V. R.-Pogoneanu le-a avut cu reprezentanţii anglo-americanilor la Bucureşti, s-au numărat maiorul Thomas Hall şi locotenentul Ira Hamilton de la Misiunea Militară Americană. În viaţa civilă, amândoi erau specialişti în zona balcanică. Cei doi ofiţeri au luat legătura cu grupuri de partizani din Transilvania şi Bucovina şi, în 1946, afirmau că au identificat persoane „capabile de lupte de gherilă care să facă acte de sabotaj în spatele liniilor inamice” în eventualitatea unui război între anglo-americani şi URSS. Pe atunci, se vorbea în mod real de o confruntare între Vest şi URSS. Au existat cel puţin două iniţiative în acest sens, una britanică, Operation Unthinkable , şi alta americană, Operation Rollback. Probabil la propunerea lui Hall şi Hamilton, a fost încheiat un protocol, semnat şi de Pogoneanu, care se referea la măsuri militare în eventualitatea „venirii americanilor”, venire care era necesară şi realizabilă în viziunea esticilor aflaţi în exil şi a multor occidentali.

Condamnarea în procesul PNŢ

Soarta României nu s-a deosebit prea mult de cea a altor ţări estice. După ocuparea militară de către ruşi, prin violenţe, minciuni, ameninţări, şantaj, etc., au fost impuse guverne în care comuniştii deţineau pârghii importante, ca justiţia, internele şi alte poziţii cheie. Aceste poziţii au fost folosite pentru a confisca statul şi a asasina violent, întâi moral şi apoi fizic opoziţia – fie rapid, fie prin distrugere lentă în puşcării.

La noi, guvernul „de largă concentrare democratică” condus de Groza a fost, de fapt, opusul denumirii sale, adică o marionetă moscovită, care a lucrat împotriva ţării. Duşmanul său de moarte au fost partidele istorice. PNŢ şi PNL, care se opuseseră constant lui I. Antonescu şi nemţilor, erau acuzate acum de fascism, exploatarea muncitorilor, colaborare cu anglo-americanii, adică aliaţii URSS în lupta antifascistă. Omenii de rând erau terorizaţi, sărăciţi şi înfometaţi, deposedaţi micul lor avut, în timp ce propaganda de stat delira pe tema „URSS, bastionul păcii e” sau „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus”. Toată politica comunistă, dementă şi extrem de brutală era în contradicţie flagrantă cu realitatea pe care o trăia toată lumea. (Asemănarea cu „logica” şi sălbăticia actualei „operaţiunii militare speciale” de „denazificare” a Ucrainei nu este întâmplătoare.)

Acestea au fost condiţiile în care s-au organizat procesele liderilor opoziţiei anticomuniste. Sentinţele au fost stabilite dinainte şi nu au avut legătură cu faptele acuzaţilor şi legislaţia ţării. Oameni care nu se cunoşteau între ei au fost acuzaţi de conspiraţii (în cazul procesului PNŢ, de exemplu, Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti au făcut cunoştinţă cu Nicolae Carandino în ziua procesului), gesturi obişnuite au fost interpretate ca acte de sabotaj, măsuri legitime de apărare împotriva unui agresor crud şi mincinos au devenit dovezi de insurecţie armată.

La Procesul PNŢ s-a folosit, ca în toate ţările estice, procedeul stalinist: secenariul procesului a fost conceput la Moscova, iar desfăşurarea procedurilor la nivel local a fost dirijată de consilieri sovietici. Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti (arestat doar pentru că era fratele lui Grigore N.-Buzeşti, deşi nu participase la acţiunile grupului din MAS) au fost incluşi în scenariu, în partea de trădare a ţării la agenturile străine occidentale – veche obsesie rusească, nevidecată nici acum.

Ca şi Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti, V. R-Pogoneanu a avut la proces o atitudine demnă – unii spun că a fost cel mai curajos, chiar temerar – şi a rămas solidar cu Iuliu Maniu în timpul achetei premergătoare procesului, la proces şi în toţi anii de detenţie. A fost condamnat la 25 de ani de temniţă grea şi cinci ani degradare civică pentru „complot prin trădare şi insurecţie”, nu înainte de a fi tratat mârlăneşte chiar de avocatul său, N. N. Vasiliu, care a vrut să intre în istorie nu doar ca trădător, ci şi ca mare mitocan. Acesta şi-a „apărat” clientul, care era invalid şi foarte slab, arătând spre el şi spunând „priviţi la acest exemplar tipic al burgheziei putrede, etc.” (Nicolae Carandino, „Nopţi Albe şi Zile Negre”, Fundaţia Academia Civică, 207, pag. 86).

Protocolul semnat cu ofiţerii Hall şi Hamilton nu a influenţat sentinţa, fiind descoperit abia la arestarea lui V. R.-Pogoneanu, când condamnarea era deja stabilită. Liderul comunist Belu Zilber, care a fost condamnat în procesul Pătrăşcanu, a afirmat că „până la găsirea documentelor Hall-Hamilton, campania menită să ducă la condamnarea lui Maniu mergea în sensul întârzierii armistiţiului ceea ce a cauzat mii de morţi, după cum generalul Bor Komorovski [care a ordonat Revolta Varşoviei, august-octombrie 1944], a cauzat prin revolta lui prematură alte mii de morţi. Ambii procedând astfel din ostilitate către URSS” (Camil Demetrescu, „Note. Relatări”, Ed. Univers Enciclopedic 2001, pag. 410).

În 1998, prin Decizia  Curţii Supreme de Justiţie Nr. 40 din 12 octombrie, sentinţa pronunţată în noiembrie 1947 în Procesul PNŢ a fost casată. Vajnicii detractori ai lui Iuliu Maniu nu au protestat şi nici nu au prezentat  documente împotriva celor acuzaţi în 1947. Elitele nu au fost prezente şi nu au reţinut importanţa momentului. Primii propagă în continuare ura împotriva lui Maniu şi a colaboratorilor săi, iar ceilalţi încurajează această ură prin indiferenţa lor. Nu e de mirare că încă mai circulă minciunile de acum 75 de ani, mai ales că se investeşte generos în difuzarea lor.

În închisorile pentru elite

În noiembrie 1947, după pronunţarea sentinţei, condamnaţii în procesul PNŢ au crezut că se văd ultima dată. „Întâlnindu-mă pe sală cu Victor Rădulescu-Pogoneanu, relatează Camil Demetrescu, ne-am îmbrăţişat destul de mişcaţi, neştiind care încotro va fi dus. Dar am făcut parte din acelaşi lot, toţi cei care nu ne-am desolidarizat de Maniu”. Toţi Aceştia au fost duşi la penitenciarul din Galaţi.

Şi în închisoare, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi-a arătat credinţa în prietenie, care din fericire a fost împărtăşită. „În primul an, povesteşte tot Camil Demetrescu, când Victor Rădulescu-Pogoneanu primea un geamantan cu alimente şi unul cu cărţi, precum şi un bilet minuscul cu noutăţi scris de Dorin lliescu, ne transmitea într-un ritm săptămânal oarecare, din bunătăţile aduse de soţia sa şi din cărţile pe care le trecea în taină celor care nu erau surzi – aceştia puteau fi surprinşi citind – ne transmitea acele bunătăţi – lucruri simple a căror lipsă ne-a arătat bunătatea lor şi a gardianului. „Domnule” îmi spunea el „mă uit la dl. Pogoneanu şi nu-mi vine să cred. Stă cu toate alimentele în faţă şi nu consumă niciodată mai mult decât porţia la care are dreptul egal cu al dv. tuturora! Nu aş fi crezut că s-ar putea aşa ceva!””. Cu toate micile gesturi de omenie pe care le făceau deţinuţii şi chiar unul dintre gardieni, regimul de la Galaţi a fost unul dur, cu izolare, fring şi înfometare.

După închisoarea din Galaţi, în 1951, lotul Maniu a fost dus Sighet, unde V. R.-Pogoneanu a ajuns semiparalizat. În drumul de la Galaţi la Sighet a călătorit împreună cu Camil Demetrescu, Radu N.-Buzeşti şi Nicolae Carandino, fost director al ziarului PNŢ „Dreptatea”  . În memoriile sale de închisoare („Nopţi Albe şi Zile Negre”, pag. 118-136), Carandino povesteşte că, după patru ani de izolare, se bucurau că pot comunica: „vorbeam cu toţi de-o dată, reveneam, ascultam cu gura căscată un monolog „senzaţional” – dar mai ales nu tăceam. Destul tăcusem patru ani de zile. Nu ştiam şi nici nu bănuiam unde ne duc. Era de altfel ultima noastră grijă. De ce să ne gândim la probleme pentru noi, special alese ca să fie insolubile? Starea de euforie era deocamdată importantă.”

La Sighetul Marmaţiei 

Închisoarea de la Sighet, înfiinţată la indicaţia consilierilor sovietici, era destinată exterminării elitelor ţării. Locul fusese ales pentru că era aproape de graniţa cu URSS (ca şi Râmnicu Sărat), astfel că deţinuţii puteau fi luaţi ostatici de ruşi în cazul unui război cu Vestul. Un mare număr de personalităţi ale ţării au fost ucise acolo. Din fericire, cu toate eforturile diabolice ale zbirilor închisorii, buna purtare, prietenia, nobleţea sufletească şi curiozitatea intelectuală nu au putut fi distruse.

Au trecut câteva săptămâni până când cei patru veniţi de la Galaţi să îşi dea seama că se află la Sighet. Li s-a repartizat aceeiaşi celulă, ceva mai mare decât cele de la Galaţi, însă „oricare ar fi fost însă condiţiile, spune tot Carandino, chiar dacă am fi fost nevoiţi să stăm ca sardelele, pentru nimic în lume nu am fi renunţat la fericirea de a fi împreună”, adăugând că „dacă ar fi să aleg din viaţă momentele de fericire deplină, n-aş putea în orice caz neglija cele câteva luni petrecute împreună la Sighet”.

Carandino, Pogoneanu, Demetrescu şi Buzeşti erau diferiţi, însă se completau unul pe altul: „personalităţile, ca şi pregătirile noastre, se armonizau fără să se asemene. Piki Pogoneanu avea o solidă formaţie politică şi destule cunoştinţe de filosofie şi de morală. Radu Niculescu-Buzeşti, cap de serie la [şcoala militară de la] Mănăstirea Dealu , licenţiat în matematici, inginer, fost director al planificării la [uzinele] Reşiţa, avea în afară de adânci şi întinse cunoştinţe de specialitate, lumini deosebite în muncă, în literatură. Iar Camil Demetrescu, licenţiat în istorie şi cititor pasionat, ştia tot atât de bine să vorbească şi să asculte. Eu aduceam, pe lângă cunoştinţele de bază ale formaţiei mele, un tezaur de informaţii despre oamenii şi faptele dintre cele două războiae – în teatru, în presă, în literatură şi politică. Vorbeam de dimineaţa până seara de teme oferite de hazard, dar discuţia noastră era involuntar-sistematică. Fiecare privea lucrurile din unghiul lui de vedere şi le explica fără inutilă pedanterie – dar cu scopul de a se face înţeles şi de „a servi.”” (De ar înţelege şi autoproclamatele noastre elite intelectuale acesta ultimă propoziţie!)

Şi-au inventat un sistem de culegere a informaţiilor. Pogoneanu coordona operaţiile din pat. R. N.-Buzeşti supraveghea vizeta. Camil Demetrescu îl sprijinea pe Carandino, care se urca la fereastră şi, agăţat cu mâinile de gratii, încerca să observe cine se plimba în curte. Când Pogoneanu remarca ceva suspect, bătea cu bastonul în podea, iar ceilalţi îşi luau cel mai firesc aer “de circumstanţă”. Sarcina lui Carandino era uşurată de statura oarecum scundă (slabi erau toţi) şi de faptul că meseria de ziarist îi dăduse ocazia să cunoască protipendada interbelică. L-a recunoscut astfel pe liberalul Gh. Tătărăscu, pe episcopul greco-catolic Ioan Suciu, pe fruntaşii liberali Valer Pop şi Grigore Dimitrescu. Totuşi, nu înţelegea ce vedea: „de ce George Fotino şi George Brătianu se aflau în acceiaşi închisoare, dacă nu în aceeiaşi celulă cu Simion Mehedinţi, cu episcopul Hossu, cu amiralul Păiş? Cine conducea în acel moment ţara, ca reprimarea să capete un accent atât de divers, atât de grav?”

Li s-a părut, la un moment dat, că în închisoare se aflau toţi miniştrii începând de la Pacea de la Buftea  (1918) până la venirea comuniştilor. Ipoteza nu era credibilă, dar „singur absurdul era real. Logica în schimb se dovedea încă o dată absurdă”. Au mai reperat apoi şi alţi reprezentanţi ai elitei culturale şi politice. Episcopii catolici erau, pare-se, toţi într-o celulă, iar preoţii mai tineri lucrau la bucătărie, curăţau cartofi, găteau, spălau rufe, măturau culoarul (moment în care transmiteau scurte mesaje) sub supravegherea gardienilor şi a ofiţerilor de serviciu. După câţiva ani, a reieşit că în închisoare se aflau patru foşti prim miniştri: Iuliu Maniu, C. Argetoianu, Gh. Tătărăscu, I. Gigurtu, foarte mulţi miniştri, toţi foştii guvernatori ai Băncii Naţionale, toţi generalii corp de armată, toţi episcopii uniţi, mulţi profesori universitari, între care Ion Lupaş, C. C. Giurăscu, Ştefănescu-Goangă, George Fotino, Silviu Dragomir, Simion Mehedinţi, Ioan Hudiţă.

Lui Carandino i-au făcut o impresie foarte puternică episcopii greco-catolici: „Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu. Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine ştie ce profet, îi luase sub înalta sa conducere. Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc.” Involuntar îmi vine în minte Andrei Pleşu, care, în catedrala greco-catolică din Bucureşti, spunea că toţi am fost laşi. Nu Iliescu sau Dăncilă, ci Pleşu, care îşi încheia un memoriu către Ceauşescu cu „apelez, tovaraşe Secretar General, la dreapta dumneavoastră judecată şi la înţelegerea dumneavoastră omenească”  Şi ca Pleşu sunt nenumăraţi intelectuali care refuză să ţină cont de faptul că decimarea elitelor şi a caracterelor a fost programată şi înfăptuită consecvent de ruşi, că românii au fost nevoiţi să facă faţă unei barbarii nemaiîntâlnite până atunci şi că mulţi i-au răspuns cu o nobleţe sublimă.

Pogoneanu e unul dintre ei. Amintind de „marea afecţiune” şi „nemărginita admiraţie” pe care i-a purtat-o, Profesorul Neagu Djuvara, relatează că Mihai Ralea s-a dus să-l viziteze pe Pogoneanu în închisoare „pentru a-l ademeni să fie „mai suplu”, lăsând să se înţeleagă că în schimb i s-ar putea permite să meargă să se îngrijească în străinătate”. Pogoneanu i-a răspuns: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”.

Inflexibil cu duşmanii ţării, fostul diplomat era îngăduitor cu colegii din MAS care nu putuseră găsi tăria de a rezista la anchete, şi l-a îndemnat şi pe Camil Demetrescu să fie indulgent. „Pichi m-a rugat, relatează Demetrescu, ca, în cazul când aş ajunge într-un post de răspundere, să trec cu vederea peste răspunderea celor care au adoptat o atitudine nedemnă la proces. Să nu fiu necruţător, să nu uit condiţiunile în care s-a desfăşurat procesul şi ancheta sub perdeaua unor prea evidente forme, de menajare, în public, destinate propagandei, să nu uit că şi prietenii noştri care n-au putut rezista au făcut cu anii deja închisoare, să nu uit, că în alte condiţii, normale acelea, ei toţi ar fi fost nişte oameni cumsecade”. Cum Camil rămânea intransigent, Pichi a insistat „– Camile, gândeşte-te că voi sfârşi în închisoare şi că-mi menţin rugămintea către tine! Tu nu ştii cât de grea a fost situaţia lui … El aşa, arestat, în anchetă, nevasta l-a părăsit imediat, cei doi copii mici erau îngrijiţi de omul lui de serviciu – fosta lui nevastă, mama copiilor, murise. Bunicii de ambele părţi muriseră şi ei! Îţi dai seama? Este foarte neomeneşte să-l condamni! Nu suntem supraoameni, Camile! Nu se poate!”.

La Râmnicu Sărat 

Încercările la care a fost supus Pogoneanu nu s-au încheiat la Sighet. A fost dus la Râmnicu Sărat, o altă închisoare a elitelor, înfiinţată şi supervizată tot de consilieri sovietici. Era destinată celor care nu muriseră la Sighet şi altor deţinuţi care se remarcaseră în timpul Grevei Foamei de la Aiud (1957) sau arătaseră tărie de caracter, calităţi intelectuale şi de lider în alte situaţii.

După cum consemnează Cicerone Ioniţoiu, Pogoneanu „a fost supus unor torturi inimaginabile. Neputându-se da jos din pat, era bătut de comandantul Vişinescu şi de ceilalţi supraveghetori“. De multe ori, deşi era imobilizat, era udat cu apă – o găleată de apă aruncată pe pat intra în uzanţele acelei închisori. I s-au refuzat îngrijirile şi, când au fost în sfârşit aprobate, au fost tardive şi precare. A murit la 10 martie 1962, la spitalul închisorii Văcăreşti.

Familia nu avea veşti de la el de ani de zile şi a aflat întâmplător de moartea lui.

Camil Demetrescu relatează în memoriile sale cum a aflat Doamna Rădulescu-Pogonenu de moartea fiului ei: „Mi-a povestit mama, când ne-am revăzut şi am întrebat de una sau de alta din persoanele de care-mi fusese dor şi-mi era încă şi am ajuns sa întreb de doamna Elena Rădulescu Pogoneanu, mi-a povestit cu durere cum a reacţionat când a aflat accidental de moartea fiului său niai mic. Ele se vedeau, se cunoşteau dinainte datorită prieteniei fiilor lor şi datorită mâhnirii comune. Ca atâtea familii de deţinuţi.

Într-o zi, s-a întâlnit pe stradă cu fostul intendent al Şcoalei Centrale de fete, a cărei directoare a fost mulţi ani de zile. Directoare care a făcut epocă. Acesta a întrebat-o „ce face conaşul Pichi?” „Ştiu numai că trăieşte, dar nu l-am văzut nici o singură dată de când este la închisoare!” (Dânsa fusese la Emil Bodnăraş ca să-1 implore să-i aprobe o vizită la vorbitor. Aşa se chema vizitarea unui deţinut. -„Doamnă, trebuie să mai aveţi răbdare şi să mai aşteptaţi, încă nu se poate“. Bătrâna i-a răspuns cu reproş conţinut: „Uitaţi-vă la mine dle ministru. Mai pot eu aştepta?!”) – „Cât de bine-mi pare că trăieşte. Auzisem la radio că a murit în străinătate“. „Am devenit de piatră, doamnă Demetrescu. Înţelesesem că murise Pichi şi că mi se ascunsese aceasta. Să nu credeţi că am plâns pe moment. Parcă nu mai existam. M-am dus acasă. Eram aproape de ea şi nu ştiam ce să mă fac. M-am apucat să spăl geamurile. Mai târziu m-a înecat plânsul!” M-a înfiorat bătrâneţea tragică a acestei femei şi fiorul acesta îl şi simt încă de câte ori îmi aduc aminte de ea şi de Pogoneni”, conchide Camil Demeterscu.

E foarte impresionant că prietenii lui Pichi Pogoneanu i-au rămas credincioşi până la sfârşit. Pentru Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti, chiar atunci când se apropiaseră de vârsta de 80 de ani, Pichi era o prezenţă. Au vorbit de el până la sfârşitul vieţii. La fel şi Neagu Djuvara – la 100 de ani vorbea cu drag prietenul de care se despărţise când avea 28 de ani!

Vişinescu dă mărturie despre Pogoneanu

Victor Rădulescu-Pogoneanu a crezut în libertate şi a refuzat în mod constant utopiile şi toate tipurile de dictaturi din vremea sa. Era un adept convins al valorilor democraţiei tradiţionale parlamentare, mai ales cea de inspiraţie anglo-saxonă. Nu a fost un erou vizibil şi popular în sensul comun, ci un intelectual de mare clasă, de o dârzenie de stâncă, uman, generos şi bun la suflet, extrem de manierat. Mesajul moral pe care ni-l transmite întreaga lui viaţă este uşor de cunoscut şi de înţeles. Dacă îl vom accepta şi îl vom crede, vom renunţa în sfârşit la stereotipele prosteşti de genul „toţi românii au fost laşi” sau „dacă aveam şi noi un Havel…” şi ne vom putea asuma responsabilitatea şi mândria de a fi şi urmaşi ai eroilor, nu doar ai cozilor de topor şi ai mediocrilor.

Mărturia lui se adresează tuturor românilor. Nu contează că intelectualii de fiţe nu au prea vorbit până acum despre el. De altfel, ei nici nu prea au autoritatea să vorbească despre tăria de caracter şi nobleţea sufletească. Specialitatea lor e critica distructivă, nu ceea ce Nicolae Carandino numea „scopul de a se face înţeles şi de „a servi””. Oricum, chiar dacă ei ezită, nu poate fi ignorat un martor care a vorbit deja foarte sonor şi semnificativ: Alexandru Vişinescu, fostul director al închisorii Râmnicu Sărat.

În timpul procesului său, la una dintre şedinţe, după ce a văzut câteva imagini ale închisorii pe care a condus-o ca un satrap, Vişinescu a spus, în sala de tribunal, fără să fie întrebat şi fără să i se sugereze, că „ăla…, ăla cu picioarele…, Pogoneanu, mi-a spus când a plecat la Văcăreşti „Veţi răspunde pentru ororile din această închisoare”“. Ca în legenda cu Cocorii lui Ibycos (iv) făptaşul se dăduse de gol.

Fostul director al închisorii Râmnicu Sărat este între foarte puţinii zbiri comunişti care au fost judecaţi pentru ce au făcut şi chiar au făcut închisoare. Victor Rădulescu-Pogoneanu a avut ultimul cuvânt. Totuşi, Dumnezeu nu doarme!

(O formă mai scurtă acestui articol a fost publicată în august 2012, sub titlul „Victor Rădulescu-Pogoneanu: unul dintre cei mai impresionanţi eroi ai României” https://inliniedreapta.net/victor-radulescu-pogoneanu-unul-din-cei-mai-impresionanti-eroi-romaniei/.)

______________

(i) Camil Demetrescu relatează indicaţiile pe care i le-a dat cu vie emoţie de M. Antonescu înainte să plece la Madrid (decembrie 1943): „Domnule Demetrescu, trebuie să-l convingi pe ambasador că suntem în cea mai dramatică situaţie, cu trupe germane în ţară şi cu probabila participare a trupelor maghiare la ocuparea ţării, dacă săvârşim cea mai mică greşeală. Să-i arăţi că România este o placă turnantă în acest război purtat pentru drepturile noastre recunoscute mai înainte şi de Statele Unite asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord, că am fost abandonaţi agresiunii şi ameninţării cu împărţirea, că dacă nemţii ne ocupă, îşi întăresc frontul încă mai mult cu aurul, cu cerealele, cu petrolul, cu teritoriul şi cu oamenii noştri de care se vor folosi şi pe care le vor folosi fără rezervă, fără cruţare. Că dl. Mareşal şi cu mine luptăm cu dinţii ca să limităm acest aport, că o facem încă cu succes, dar din ce în ce mai greu. Că indiscreţia lumii americane şi a ziariştilor în special este îngrozitoare… Şi că pentru toate acestea nu poate fi nici vorbă de o capitulare necondiţionată acum. Că noi nu respingem această capitulare în totul, ci dorim să o realizăm chiar în sensul în care vorbeşte ambasadorul Hayes cu atâta dreptate, de a opri pe ruşi. Dar pentru asigurarea succesului sunt necesare două condiţiuni: debarcarea în Balcani (frontul de la Salonic din trecutul război mondial) şi deschiderea Strâmtorilor de către Turcia. Sau măcar numai una din acestea două”).

De asemenea, M. Antonescu l-a instruit pe Demetrescu să îi ceară diplomatului şi liderului mason Ion Pangal, care se afla la Lisabona, „să intervină aşa cum a mai făcut-o, pe lângă polonezi (guvernul) ca să ne susţină pe lângă guvernul englez şi american, în numele intereselor noastre comune…, să-ţi transmită pentru mine orice informaţiuni privitoare la Conferinţa de la Teheran şi orice alte informaţiuni privitoare la noi…, să prezinte în acelaşi sens lucrurile şi Nunţiului, pentru informarea sa şi a Vaticanului. Şi-l rog să o facă şi printre ai lui, francmasonii!”. După ce a ascultat mesajul lui M. Antonescu, Pangal i-a spus lui Demetrescu că aflase că Bucureştiul „va fi bombardat dacă nu va fi declarat oraş deschis, demilitarizat şi deci dacă nu vor fi scoase unităţile militare din el. Aliaţii erau mai cu seamă interesaţi de evacuarea trupelor germane de tot felul”.

(ii) Pentru cine crede că ruşii se grăbeau să ofere condiţii favorabile României, amintim că ei au fost cei care nu au răspuns niciodată propunerilor româneşti de aplicare concretă a deciziei de părăsire a taberei germane. Într-o Notă asupra Armistiţiului, publicată de Constantin Vişoianu în La Nation Roumaine, Nr. 26, din 15 august 1949, diplomatul precizează că guvernele american şi britanic au transmis rapid acceptul lor. Sovieticii nu au reacţionat deloc la insistenţele lui Ştirbey, Vişoianu, ale reprezentanţilor britanic, Walter Edward Guiness Moyne, şi american, Lincoln Mac Veah, şi ale colegilor acestora de la Moscova. Între timp, relatează Vişoianu, „de o manieră pe cât de paradoxală, pe atât de tragică, Washingtonul, Londra şi Moscova ne invitau prin emisiunile lor la radio să-i părăsim pe nemţi, aviaţia anglo-americană bombarda ţara fără întrerupere. Care putea fi justificarea acestor bombardamente? Obiectivele militare? Dar în circumstanţele de atunci utilitatea lor militară era foarte redusă; ele erau chiar contrare intereselor militare, dată fiind operaţiunea pe care o propusesem. Se pedepsea astfel un popor şi o ţară, pentru simplul fapt că unul din „Aliaţi” refuza să răspundă la o ofertă precisă, acceptată de ceilalţi doi… Insistenţele noastre, telegramele nenumărate, totul se dovedea inutil. Situaţia militară se agrava. Manevra sovietică devenea din ce în ce mai clară.” (Constantin Vişoianu, Misiunile mele, Ed. Enciclopedică 1997)

(iii) În remarcabilul volum „Tragedia României”, publicat în 2004 de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc https://vignette.wikia.nocookie.net/nccmn/images/9/95/Tragedia-Romaniei.pdf/revision/latest?cb=20151014064549&path-prefix=ro , este reconstituită ziua de 23 august 1944 în cadrul unui dialog între Dinu Zamfirescu, Mircea Ionniţiu, George Barbul şi Horia Georgescu. George Barbul, unul dintre puţinii antonescieni care au existat vreodată, care îl cunoştea foarte bine pe Mareşal (familiile erau apropiate) şi era reprezentantul acestuia la MAS, afirma că în august 1944 Mareşalul era singur: „a devenit impopular când războiul părea pierdut, adică începând de la Stalingrad. Iar poziţia lui, oricât de dictator părea, era foarte slabă, deoarece el nu avea un partid politic. Toată puterea Mareşalului Antonescu era fidelitatea aparatului – adică a aparatului militar si a birocraţiei, ca să folosim un termen modern. Or, nimic mai schimbător decât oamenii care sunt în situaţii – în armată sau în administraţie. Cum Mareşalul era omul care pierdea, el a devenit impopular. Este adevărat. Si când a fost arestat de Rege, nimeni nu a încercat măcar să vină în ajutorul lui… Deci, la 23 august, Antonescu era un om singur.”

(iv) Această legendă, care a fost pusă în versuri de Friedrich Schiller https://www.friedrich-schiller-archiv.de/inhaltsangaben/kraniche-des-ibykus-text-zusammenfassung-interpretation/ , spune că poetul Ibycos a fost ucis de o bandă de tâlhari, lângă cetatea Corint. Nimeni nu a fost de faţă la crimă, în afară de un stol de cocori, pe care Ibycos i-a rugat, cu ultima suflare, să fie martorii lui. După un timp, a fost prezentată la Corint o tragedie antică. În timpul piesei, care avea loc în aer liber, a trecut desupra arenei un stol de cocori, iar tâlharii, care se aflau între spectatori, au început să facă glume pe seama cocorilor şi a lui Ibycos. Cei din jur i-au auzit, au înţeles că ei sunt vinovaţii şi i-au dus la judecată.