Europenii se mândresc cu o politică externă complet diferită de cea americană. Trecuţi prin două războaie mondiale, cred că au identificat soluţia la toate problemele lumii în lipsa de negociere şi privesc uneori cu amuzament, uneori cu indignare la modul în care verii lor de peste ocean, americanii, înţeleg a se implica în politica mondială. Indiferent cu cine şi indiferent în ce situaţie, diplomaţia şi negocierea vor aduce ceea ce forţa brută americană nu va reuşi niciodată. Ce presupune asta? O orbire în faţa realităţii şi o ignorare a preceptelor de bine şi rău: politica europeană amorală nu are loc pentru aşa ceva. De aici tendinţa de a sta la masă cu călăii Africii, de aici înţelegerea faţă de ambiţiile nucleare ale Iranului, de aici incapacitatea de a se impune.

Trebuie să fim realişti: politica externă a Uniunii Europene este o glumă de prost gust. Lipsa capacităţilor militare, atitudinea conciliatoare faţă de tot ceea ce înseamnă regim antidemocratic/totalitar, anti-americanismul îngust, nostalgiile socialiste şi dependenţa energetică (deloc nevinovată) faţa de Rusia îi transforma pe europeni în adevăraţi învinşi ai relaţiilor internaţionale. Nu însă şi în ochii lor. Astfel ajungem la tema articolului scris de Traian Ungureanu pentru revista 22, un articol care are ca punct de pornire gândirea de better than thou ce îl caracterizează pe Javier Solana, cel care poate fi considerat arhetipul europeanului de Bruxelles.

Politică, război, pace, morală şi religie în secolul XXI.

Secolul credinţelor

Traian Ungureanu

Javier Solana e un om de ştiinţă pe care viaţa l-a făcut politician. Profesor de fizică a solidelor la Universitatea Madrid, doctor Solana a făcut primul pas politic ferm, călăuzit de Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, dar a continuat pe picioarele lui. În prima tinereţe, J. Solana a fost un adversar convins al admiterii Spaniei în NATO. Apoi şi-a schimbat părerile, a devenit om de stat şi a ajuns chiar secretarul general al Alianţei, pe care o contestase în iureşul tinereţii.

Astăzi, Javier Solana vorbeşte în numele Europei şi încearcă să articuleze politică externă a Uniunii Europene (în măsură în care un asemenea lucru poate fi identificat la nivelul Uniunii după episoade ca Bosnia şi Kosovo). Doctor Solana, fost ministru de Externe spaniol, fost secretar general NATO, e de aproape doi ani Înaltul Reprezentant de Politică Externă, un fel de ministru de Externe al Uniunii Europene.

Cariera academică şi biografia politică au modelat ideile domnului Solana într-un mod foarte interesant. Moderat şi, din mărturisirile celor ce l-au cunoscut, şarmant, e întruchiparea perfectă a unei anumite sinteze intelectuale proprii Europei luminate a secolului 21. Tot ce ţine de convingerile pozitive şi de supleţea raţională a elitei politice continentale se găseşte din plin în ideile acestui european matur şi reflexiv.

Ora de religie

Iată-l, de pildă, pe Javier Solana vorbind, miercuri 8 ianuarie 2003, cotidianului britanic The Financial Times. El schiţează discret şi vag superior portretul administraţiei americane, aşa cum se vede el din centrul Uniunii Europene. Fostul profesor de fizică sesizează imediat „un limbaj binar”.

Americanii – descifrează mai departe doctor Solana – „Vor totul sau nimic. Noua, europenilor, ne e greu să tratăm cu ei, pentru că noi suntem seculari şi nu vedem lumea în alb şi negru.” Aşa cum aţi observat, doctor Solana, politician socialist şi om al raţiunii într-o Europa seculară, constată cu amuzament şi oarecare îngrijorare blândă, handicapul spiritual american. „Limbajul ales de americani e revelator” – continuă explicaţia.

Americanii rostesc din 11 septembrie încoace cuvinte ca: state decăzute, axa răului, cu noi sau împotrivă noastră, bine şi rău, drept şi greşit. Politica Statelor Unite – conchide sceptic ministrul de Externe al Uniunii Europene – e „dictată de valori religioase”. Javier Solana încheie, totuşi, pozitiv cu o concluzie în care se ghicesc un antitexanism degajat şi o agendă superioară: „Nu mă las descurajat. Mulţi suntem în dezacord profund cu Bush, însă tocmai de aici poate rezulta şansa unui rol mult mai activ al Uniunii Europene în lume.”

Demonstraţia doctorului Solana ne propune o evaluare foarte răspândită în Europa contemporană, continentul purificat de reziduuri spiritualiste şi angrenat într-un enorm proiect de comasare juridică, politică şi economică. Această Europa vorbeşte prin vocea doctorului Solana şi acuză anacronismul formulei de gândire politică americană. Europa, continentul care a depăşit mistică puterii militare şi fixismul ideologiilor, pluteşte deasupra unei Americi harnice şi stimabile, dar ţintuită în loc de o spiritualitate prea brutală pentru vremurile noastre: religia.

Conştient (aşa cum probabil a fost când a făcut opţiunile politice de tinereţe) sau chiar fără să o ştie, Javier Solana a pătruns prin consideraţiile sale în mijlocul celei mai importante dezbateri de idei a vremurilor noastre. Tema ei: viitorul omului. Cu sau fără Dumnezeu?

Individ emancipat, practicant lucid al unei arte politice adaptabile sau om de convingeri, fidel unei spiritualităţi dogmatice? Discuţia e veche. Într-un faimos interviu acordat revistei Der Spiegel în 1966, Martin Heidegger avertiza sumbru: „Numai un Dumnezeu ne mai poate salva!” Problema a fost însă inaugurată ca temă de dispută publică de Andre Malraux, în 1976, cu o formulă patetică, dar nu superficială: „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc!”. După aproape 30 de ani, profeţia lui Malraux nu mai a doar un joc de cuvinte gustat la Paris. Secolul 21 este, într-adevăr, o surpriză de proporţii. Avem un oaspete neaşteptat: Religia.

Puterea Credinţelor a fost în atâtea rânduri declarată sfârşită, iar modernitatea occidentală a decolat atât de autonom şi prosper în ultimii 50-60 de ani, încât lucrurile păreau definitiv transate. O majoritate critică a elitelor culturale şi politice, dar marea masă a generaţiilor postbelice, tot mai hotărât middle class ale Europei de Vest, au constatat practic decesul ideilor religioase. Ascensiunea modelului vest european, stabil, paşnic, reglat fără accidente de birocraţi, politicieni şi teoreticieni raţionali, a creat o certitudine generală: valorile religioase nu mai au loc în vremurile noastre. Ele sunt valori pasive, elemente de decor cultural, care trebuie mai degrabă protejate după modelul de conservare a speciilor animale rare şi a etnografiei ţărăneşti.

Se prea poate ca lucrurile să stea chiar aşa în Europa seculară a fizicianului Solana. De aici aerul excedat sau sincer contrariat cu care, nu numai Javier Solana, dar, în genere, cultura oficială a Europei Unite întâmpina cea mai simplă referinţă la religie. Căutaţi în ziare şi reviste, în film şi muzică cea mai simplă referinţă la un verset biblic, la un sfânt sau la un mare teolog. Vă pierdeţi timpul. Papii sunt pomeniţi doar pentru a fi acuzaţi de antisemitism teologic (Pius XII – „Papa lui Hitler”), pentru a fi primii solicitaţi să adreseze scuze mereu altcuiva sau pentru a fi subiect de observaţii medicale (Ioan Paul II). Asta în Europa. Ceea ce face, poate, din Europa un continent luminat. Mult mai sigur e că, în acest fel, Europa e un continent izolat. În rest, secolul 21 a izbucnit pe deplin religios.

Valori religioase 1 – Războiul

Politeţea şi buna creştere intelectuală cer celor ce vorbesc de ciocnirea pe care o urmărim din 11 septembrie încoace să declare de la bun început că ea nu are nici în clin nici în mâneca cu religia. Ba are foarte mult! Militantismul violent al lumii islamice e, totuşi, tutelat de un „vizionar” religios. De altfel, după Khomeini, Osama Bin Laden e al doilea Lider de inspiraţie religioasă în ultimii 20 de ani care trasează mesajul spiritual al insurgentei islamice. Iar acest mesaj nu e un punct de ruptură, ci amplificarea unor teme centrale ale filozofiei religioase islamice clasice. Jihad-ul (lupta, războiul sacru), considerat în mod curent o expresie, e în această mare tradiţie religiosa o instituţie cheie.

Lumea se împarte pentru oştenii Profetului în două mari domenii fundamental opuse: dar al-Islam (tărâmul Islamului) şi dar al-harb (tărâmul războiului). Aici, în acest al doilea tărâm, e masată lumea neislamică, iar singura relaţie permisă cu această parte a lumii a războiul. Pământul îi aparţine lui Allah şi toţi locuitorii lumii trebuie să recunoască acest lucru. Un singur instrument poate fi folosit pentru atingerea acestui obiectiv: războiul.

Adevărat, Coranul spune că există vremuri nepotrivite pentru război şi recomandă o pauză temporară în asemenea etape istorice. Însă asta schimbă prea puţin lucrurile. Războiul rămâne o instituţie şi el trebuie reluat de îndată ce vremurile sunt din nou prielnice.

Observaţiile care atribuie revolta islamică exploatării economice şi marginalizării politice aparţin aproape exclusiv intelectualilor occidentali, nu teroriştilor care se „martirizează” în numele Profetului. Chiar atunci când au o agendă politică fermă, militanţii arabi o susţin în termeni religioşi (cazul palestinian). Ceea ce poate fi bine sau rău. Dar e mai întâi religios.

Europa-America – fractura etică

Problema coloraturii religioase a politicii Statelor Unite e un pic diferită şi e probabil că ea scapă întrucâtva d-lui Solana, în ciuda anilor petrecuţi la studii în America ca bursier Fulbright. Dacă d-l Solana a urmărit cu atenţie declaraţiile liderilor americani, atunci el a înţeles, desigur, că ele nu ţin de o religiozitate scripturală (spre deosebire de cazul militantismului islamic). Administraţia americană formulează în continuare documente de politică externă, iar preşedintele ţine discursuri fără a simţi nevoia citatelor extinse din Noul Testament. Totuşi, aşa cum corect a observat Javier Solana, conduita administraţiei americane e reglată de principii religioase. Mai precis, de morala religioasă. Ea e prezentă în gândirea politică americană a secolului 21, nu fiindcă George Bush e un habotnic strecurat la Casă Albă, ci pentru că e una din valorile fondatoare ale gândirii politice americane. Credinţa radicală în bine şi rău a fost demult acoperită de aluviuni în Europa seculară a d-lui Solana, dar e foarte vie în Statele Unite.

Diferenţa are explicaţii foarte fireşti. Protestantismul radical a participat la întemeierea proiectului politic american care n-a suferit încă modificări decisive în această privinţă. Revoluţia americană a urmărit întemeierea unui stat independent şi construcţia unui sistem constituţional egalitar prin opoziţie cu tradiţia aristocratică europeana. Însă revoluţia americană nu a avut nici cea mai mică tentă anticlericală sau tentaţie ateistă. În schimb, modernizarea Europei a fost rezultatulul unei refondări prezidată de raţionalism şi anticlericalism.

După trei revoluţii violent ideologice şi declarat antireligioase (franceză, bolşevică şi nazistă), Europa „a uitat” aproape în întregime dimensiunea religioasă a omului şi a aşezat în locul ei colectivismul şi ingineria socială, alături de numeroase instrumente de mediere şi control (birocraţia, controlul pieţelor). În fine, Omul European a trecut printr-o evoluţie morală corespunzătoare. El „a depăşit” valorile şi a adoptat procesele. Noţiunile clasice de bine şi rău, drept şi nelegitim, pericol şi forţă au fost înlocuite de preferinţa sistematică pentru acţiunile procesuale: un fel de terapeutică prin reglementare, comerţ, subvenţii, compromis şi aşteptare. Crizele sunt rezolvate în această noua filozofie prin recursul la un determinism laic şi amoral.

Astfel, violenţa, fie ea locală, naţională sau internaţională, e considerată întotdeauna rezultatul unor disfuncţii economice şi sociale. Cu alte cuvinte, oamenii trec la violenţă, pentru că sistemul dă rateuri, pentru că „serviciile” nu merg bine. Soluţia e, şi în cazul violenţei din cartierele sărace ale Londrei, şi în cazul Bosniei, una singură: mai întâi un diagnostic sociologic în jurul ideilor vagi de „subdezvoltare” şi „marginalizare”, urmat de injecţii imediate de fonduri de susţinere, reabilitare etc.

Terapeutica europeană e profund agnostică. Ea nu distinge între bine şi rău, nu declară vinovăţii, nu respinge şi nu aprobă nici o formă de comportament. Toate statele sunt egale şi toţi indivizii sunt identici, indiferent de palmares. Irak-ul e un stat la care trebuie să privim exact cum privim Germania. Diferenţa de comportament şi natura regimului politic nu importă. Dialogul activ, comerţul, concesiile şi fondurile vor îneca problemele în prosperitate. Acolo unde americanii văd o urgenţă imediată, Uniunea Europeana vede începutul unui proces care va fi rezolvat cu timpul şi cu binişorul financiar.

Modelul european are o singură problemă: el funcţionează admirabil dacă e impus de forţa militară americană. Iniţiativele de politică externă ale Uniunii Europene au trecut, în general, fără efect. Cu câteva excepţii: cazurile în care au intervenit militar Statele Unite (acea forţă structural inaptă de politică externă din cauza „corigenţei” la religie). Experienţa iugoslavă e cel mai recent exemplu într-o serie pe care Europa o trăieşte încă din 1914 şi a continuat-o după apariţia Uniunii Europene. De unde această incapacitate istorică şi de ce a fost ea mereu depăşită doar prin intervenţia rudei americane mai sărace cu duhul?

Codul fără de legi

Vremurile pe care le trăim ne aduc foarte aproape de răspuns. Conflictul declanşat după 11 septembrie e numit de americani „războiul împotrivă terorismului”. Javier Solana ne informează în interviul din Financial Times că denumirea e greşită. Se poate. Important e însă altceva. Conflictul, oricum l-am numi, e primul semn al unei schimbări derutante de matrice istorică.

E vorba de dispariţia raţionalităţii din regulile de joc ale conflictelor. Lumea occidentală a folosit până în 11 septembrie un sistem care presupunea raţionalitatea în conflictele militare, aşa cum fusese el teoretizat încă din secolul XIX în scrierile lui Clausewitz. În acest sistem, combatanţii încearcă să îşi impună valorile „prelungind politica prin război”, într-un joc cu forţe care se recunosc, au structuri de organizare similare şi acceptă un regulament general.

Terorismul reţelei Al Qaida, dar şi Irak-ul lui Saddam Hussein nu urmează însă acest model. Adversarul nu mai e de această data o armată regulată sau un stat, ci grupuri sau regimuri care sunt mai degrabă non-state sau state virtuale, combatanţi fără adresă fixă sau regimuri care nu dau doi bani pe „casa” în care locuiesc alături de naţiunea subjugată lor. Mai mult, dată fiind rădăcină paranoică a construcţiei statale în Irak sau Coreea de Nord, aceste regimuri nu reacţionează logic la două din regulile de bază ale jocului clasic: descurajarea şi riposta.

Pentru comparaţie, aşa numitul război rece a fost de la un cap la altul dominat de o structură raţională în care doctrina descurajării nucleare şi perspectivă sinistră a ripostei au funcţionat ireproşabil. Uniunea Sovietică şi Statele Unite au respectat strict aceste reguli şi limitele ce decurg din ele. În consecinţă, conflictul supraputerilor a fost decis pe căi raţionale, atunci când sistemul sovietic a recunoscut că trebuie să adopte o noua formă de organizare.

Irak-ul şi Coreea de Nord nu răspund la aceste reguli. În definitiv, Saddam Hussein a continuat programele de înarmare, vreme de 12 ani, după semnarea unui armistiţiu ce îi garanta rămânerea la putere. Coreea de Nord e de asemenea un actor în joc, dar nimeni nu poate spune care va fi replică ei următoare. Dispariţia raţionalităţii din regulile de joc ale conflictului a ridicat o problemă pe care doar Statele Unite încearcă să o rezolve. Uniunea Europeana nu a formulat nici un răspuns, în afara obişnuitelor generalităţi despre dialog constructiv şi lichidarea cauzelor sociale ale conflictelor.

În schimb, Statele Unite au răspuns şi exact aici ne reîntâlnim cu rolul mesajului religios care îl dezamăgeşte într-atât pe Javier Solana.

Valori religioase 2 – Raţionalizarea

Oricât ar părea de ciudat, funcţia conceptelor moral-religioase folosite de administraţia americană (Bine/Rău) e, în primul rând, raţională. Statele Unite au înţeles rapid noutatea derutantă a conflictului de după 11 septembrie şi încearcă să o definească. Într-un fel problema cea mai urgenţă a acestui conflict e raţionalizarea, descrierea combatanţilor, a mizei şi a regulilor înainte ca scena de joc să se scufunde în necunoscut şi anarhie. Menţinerea unei stări permanente de dezordine iraţională ar fi practic prima victorie a adversarului. Situaţia nu e cu totul de neconceput. E, de pildă, clarificată tragedia Lockerbie? Cunoaştem integral adevărul despre atacurile cu antrax din Statele Unite? Schema moral religioasă lansată de administraţia americană are tocmai rolul de a împiedică dezvoltarea conflictului în termenii dictaţi de adversar.

Acest efort de raţionalizare poate fi discutat, dar deocamdată e singurul efort credibil în materie. De altfel, el a funcţionat foarte bine în folosul Europei, salvată de două ori de la sinucidere (1918 şi 1945). Uniunea Europeana poate observă cu amuzament sau iritare acest efort, dar asta nu înseamnă nici că a reuşit să dezvolte propriile idei asupra crizei de după 11 septembrie, nici că acum e timpul cel mai nimerit pentru reeducarea americanilor. Sunt „ideile seculare” europene, recomandate de d-l Solana mai eficiente? E greu de văzut cum ar putea ele funcţiona în faţa unor regimuri şi grupuri iraţionale, altfel decât în folosul acestora. A afirma, de pildă, că terorismul islamic e rezultatul logic al disperării şi al amestecului american în lumea islamică nu rezolvă nimic.

Uniunea Europeana va finanţa încă un program de reabilitare a reţelei de alimentare cu apa, va acorda avantaje comerciale şi va aştepta apoi, triumful societăţii civile. În Irak sau în Coreea de Nord.

Ceea ce nu înseamnă că marea tradiţie raţionalistă a Europei poate fi confundată cu sau ridiculizată din cauza moştenitorilor ei minori. Între ei ne aşteaptă, printre atâţia europeni definitivi şi iritaţi de americani, domnul Solana. Căruia i-a scăpat totuşi ceva: în jurul lui lumea moare pentru idei religioase. Domnul Solana se face vinovat de oarecare naivitate filozofică. Dilema lui Malraux a primit deja răspunsul: secolul 21 va fi.