Încetarea ajutorului american pentru Pakistan, la începutul anului, a dat startul unei bravade periculoase a guvernului de la Islamabad care a căutat să îi facă pe americani să își regrete mișcarea, strângând alianțe cu Beijingul și Moscova. Moscova, lipsită de mari mijloace financiare a putut să trimită doar consilieri și instructori militari, să facă exerciții comune cu armata pakistaneză și cam atât. În schimb, Pakistanul trebuia să cumpere arme rusești, dar toți banii care puteau fi cheltuiți au fost investiți în altă alianță, în cea cu China, așadar parteneriatul cu Rusia nu a mers prea departe. Alianța cu China, în schimb, a fost lansată cu mai multă ambiție, în ideea că marea forță financiară a Beijingului va putea susține și Pakistanul aflat la marginea prăpastiei. China avea deja Pakistanul încadrat în proiectul Belt and Road Initiative așa că cele două țări au găsit naturală apropierea lipsită acum de eventualele restricții ale Americii. În definitiv, ce ar fi putut merge rău la acesta asociere? Numai că guvernul de la Beijing a continuat să funcționeze ca un guvern comunist, închizând în lagăre pakistanezii din zona de graniță și trimițând la reeducare musulmanii cu legături în afara țării, provocând o iritare imensă în țara care se definește că republică islamică.

Interesul Pakistanului de a nu rămâne fără aliați puternici în fața Indiei a făcut ca guvernul de la Islamabad să își înghită revolta și să nu reacționeze în nici un fel – investițiile chinezești trebuiau să continue fără probleme, știindu-se că Beijingul sancționează economic cu severitate orice reacție la abuzurile pe care obișnuiește să le facă. Pe lângă problemele acestea, au mai ieșit la suprafață o mulțime de nemulțumiri legate de practicile firmelor chinezești care nu au angajat muncitori pakistanezi ci și-au adus muncitori din China pentru șantierele din Pakistan. Apoi firmele chinezești nu au adus nici o îmbunătățire infrastructurii distruse a țării gazdă, dincolo de ce era proiectat, arătând un total dezinteres pentru populația locală și pentru comunitățile unde își desfășoară activitatea.

Materiile prime și utilajele au fost aduse tot din China, astfel încât banii investiți au mers în cea mai mare parte tot în China. Ca și cum asta nu era destul, cei mai multi bani dati pentru șantierele BRI au fost împrumutați tot din China, așadar guvernul de la Islamabad nu numai că și-a cheltuit banii pe un proiect din care ar avea cel mai mult de câștigat China la final, dar a rămas și dator Beijingului.

Proiectul Belt and Road a fost însă gândit mai mult ca un proiect politic important pentru Partidul Comunist Chinez, pentru a ajuta China să își proiecteze puterea în afara sa, cât mai departe, așadar nefiind gândit întâi economic, nu se văd beneficii foarte mari pentru statele partenere în urmă realizării lui, la o evaluare atentă. Mai mult, acesta a fost pus pe hârtie când nu se anticipa că America va începe războiul economic cu China.

Acum, ca pe multe alte șantiere mari, s-a constatat că realizarea proiectului durează mai mult și costă peste ceea ce s-a anticipat inițial, ceea ce a produs deja primul impas. Peste asta, mult mai important, noua conducere politică de la Islamabad, guvernul lui Imran Khan, a promis și vrea să facă în Pakistan un „stat social islamic’ așa cum ar gândit să facă Mahomed în Medina. Numai ca nu mai sunt bani nici pentru ajutoare sociale, nici pentru marele proiect chinezesc, de altfel pentru mai nimic, așa că Pakistanul trebuie să se împrumute masiv doar ca sa nu se prabuseasca și singura instituție care îi poate da suma necesară este Fondul Monetar Internațional, care are în Statele Unite cel mai mare acționar. Iar Washingtonul nu bucură deloc să dea bani Chinei, chiar via Pakistan, pentru ca Pakistanul are de plătit acum, în primul rând, împrumuturile pe care le-a făcut în China, pentru serviciile și bunurile firmelor chinezesti participante la Belt and Road (multe dintre acestea aflate in proprietatea statului chinez).

Mike Pompeo a spus clar că nu există nici o rațiune pentru care America ar trebui să ajute Pakistanul să plătească Chinei.

Acum Pakistanul are ca singură cale de rezolvare pentru împrumutul de peste 10 miliarde de dolari o îmbunătățire a relațiilor cu America și o reevaluare a relației cu politice și economice cu China, o negociere strânsă cu FMI, pe lângă începerea unor reforme structurale reale și renunțarea la prostiile cu statul social islamic. Nu ar fi prima țară care se răzgândește în privința relației cu China-au mai făcut-o Sri Lanka, Malaezia, Nepal și Myanmar. Problema e că acum Pakistanul chiar are nevoie sa facă drumul înapoi și către America președintelui Trump, așadar o Americă ce nu mai poate fi ușor mințită ori dusă cu vorba ca în anii trecuți.

ACP