Uniunea Europeană, în forma sa actuală, poate fi considerată aproape ca împlinirea unei utopii juridico-administrative. Juridică, ceea ce nu înseamnă justă. Rețeta pentru orice neajuns este o nouă reglementare – care, de obicei, nu poate fi deosebită de lege – iar juriștii devin doctorii realității noastre betege, şi totodată, ultima instanță, adică suveranii regimului postdemocratic.

Se înmulțesc noile generaţii de drepturi ale omului, ce se bat cap în cap unele cu celelalte, iar legiuitorii europeni se îngrijesc într-atâta de noi, încât se străduiesc să cuprindă în paragrafe toate domeniile vieții umane. Legislația are pretenția să reglementeze viaţa intimă şi de familie, totalitatea relaţiilor dintre angajator şi angajat, toate comportamentele noastre, exprimările și atitudinile noastre. Ea devine sinonimă unei politici cu ambiţii din ce în ce mai totalitare şi se transformă în instrument de inginerie socială, pentru construirea Europeanului, adică a Omului Nou.

Pentru a realiza acest lucru, legislația trebuie să distrugă formele tradiţionale de existență ale locuitorilor continentului nostru, precum şi orice identitate mai puternică ce le definește statusul, cum ar fi naţiunea, religia, şi chiar familia şi sexul; deconstruieşte cultura clasică europeană şi principiile acesteia.

Legislația ajunge să înlocuiască obiceiul, etica, precum şi piaţa, și să devină singurul sistem de reglementare al comportamentelor umane. În acelaşi timp, prin forța lucrurilor, se desprinde de ideea de dreptate și de intuițiile etice universale. În veșmintele unui pragmatism liber definit, devine domeniul unor inițiative complet arbitrare, care fac apel la noi drepturi ale omului, înființate ad hoc, și a căror principală preocupare ar fi grija de minorităţi create arbitrar. O astfel de legislație devine instrument al noii ideologii a stângii liberale, căreia, deşi nu posedă un canon oficial, i se pot deduce cu ușurință principiile, atât din teoria cât şi din practicile curentului politic şi cultural dominant în Europa de astăzi.

Concepută astfel, legislația are ambiţia de a înlocui, sau cel puțin de a reduce în mare măsură politica, deci sfera auto-determinării comunităţilor reale, naţionale, ceea ce înseamnă, de asemenea, lichidarea democraţiei sub forma care ne este cunoscută. În locul acesteia sunt create ficţiuni de tipul democraţiei europene, adică al consensului prin dialog, care, paradoxal, conduce la dominaţia celor mai puternice grupuri de influenţă, al căror teren de vânătoare devine în prezent UE. În acest fel sunt realizate interese, atât materiale, cât şi ideologice, care, întrepătrunse, constituie configurația actuală a Europei.

Dar, ca de obicei, proiectele utopice sunt puse în aplicare sub forma caricaturii lor – un paravan, în spatele căruia, cei mai puternici preiau puterea. Reacţia puterilor continentale, în special a Germaniei, a făcut ca politica acestor țări să fie cea care stabilește în prezent direcţia de acţiune a UE. Politica reală se împleteşte însă cu ideologia stângii liberale, care își pune amprenta asupra ei.

Naţiunea și statul național luate la ochi

Se poate considera că acest proces a luat amploare începând cu Tratatul de la Maastricht, adică de la apariția UE la începutul anilor ’90 din secolul care a trecut, dar noile concepte legislative deja apăruseră mai devreme şi s-au dezvoltat odată cu formarea comunităţii europene. Proiectul acesteia este un răspuns față de cel de-al Doilea Război Mondial şi, în sens mai larg, față de criza europeană 1914-1945, care aproape că a dus la sinuciderea continentului nostru.

În acest context, ideea înființării unei comunități europene mai profunde, care ar putea depăşi animozităţile tradiţionale, era, din toate punctele de vedere, rezonabilă. Dar, la crearea ei au participat și unele fobii care, în timp, au apăsat extrem de greu asupra configurației viitoarei Uniuni Europene şi au devenit un element esențial al noii ideologii. Ele provin din diagnosticul care punea responsabilitatea pentru criza europeană, culminând în cel de-al Doilea Război Mondial, pe seama naţionalismului, și considera naţional-socialismul, echivalat cu fascismul, drept o continuare directă a naționalismului.

Prima afirmaţie este doar parţial adevărată; cea de a doua, care extinde în mod nejustificat conceptul de fascism, are caracter ideologic, și mai mult mistifică decât clarifică. Ea a făcut totuși o carieră remarcabilă şi continuă să fie una dintre abordările canonice de interpretare a naţional-socialismului. În cadrul ideologiei de stânga, devine o justificare pentru lupta împotriva patrimoniului cultural al Europei, al cărui moştenitor, mai mult sau mai puțin legitim, ar fi hitlerismul.

Putem fi de acord că, într-o anumită măsură, el a rezultat din tradiţia europeană, care conţine numeroase curente de idei, ce se ciocnesc între ele, iar la marginea ei a funcţionat întotdeauna un curent revoluționar ce o contesta. Din acesta s-a născut naţional-socialismul, pe drept cuvânt numit de unul dintre adepții săi, devenit mai târziu un critic, Herman Rauschning, „o revoluţie a nihilismului”. El era îndreptat împotriva fundamentelor culturii occidentale, împotriva întregului ei raţionalism clasic şi împotriva creştinismului. Metaforic, putem considera că principalii dușmani ai lui Hitler şi ai echipei sale au fost cele două surse ale tradiţiei noastre: Atena şi Ierusalimul. Naziștii urau și capitalismul, identificat cu „spiritul evreiesc”. Cu toate acestea, în lupta pentru putere, nazismul, ca și leninismul de altfel, nefiind legat de niciun fel de reguli, de nicio lege primordială sau naturală, s-a dovedit a fi foarte pragmatic şi a jonglat cu uşurinţă cu diferite idei.

În jargonul şi eristica stângistă, denumirea de „fascist”, sau, și mai neclară şi arbitrară, cea de „fascizant”, au devenit epitete curente, îndreptate împotriva unor atitudini şi credinţe diverse, care nu numai că nu au avut nimic de-a face cu fascismul, ci dețin un loc binemeritat în tradiţia europeană, cum ar fi: etica eroică și categoria sublimului, etc.

Experienţa nazismului a provocat suspiciuni față de un stat puternic, ce se folosește de lege pentru a impune o ordine etică. Trauma războiului a declanșat teama de majoritate și a sugerat o grijă specială pentru minorităţi care, prin natura lucrurilor sunt mai slabe.
De fapt, acestea au fost mai degrabă reflexe rezultate din luarea în serios a propagandei naziste.

Hitlerismul a instrumentalizat categoriile de „stat” şi „lege”, şi se poate dovedi că a acționat împotriva ideilor fundamentale ale acestora. Naziştii au fost doar o minoritate bine organizată, care are întotdeauna un avantaj faţă de majoritatea neorganizată şi reușește să-i impună voința sa. Acest lucru nu înseamnă că temerile de tirania unui stat puternic şi de despotismul majorității sunt nefondate. Acestea trebuie totuși să fie privite în contextul altor pericole.

Experienţa nazismului în Europa a dus la impunerea de constrângeri legale asupra voinţei democratice a majorităţii. Au slujit pentru aceasta Curțile Constituţionale, care aveau rolul de a supraveghea democraţia, ca să nu comită suicid, aşa cum s-a întâmplat în cazul Republicii de la Weimar. Cu timpul, acestea au început să treacă dincolo de rolul ce le fusese încredințat, şi să interpreteze nu numai litera, ci și „spiritul” Constituţiei, ceea ce le-a făcut să treacă mult dincolo de atribuțiile prevăzute de creatorii lor.
Putem observa un proces similar în Statele Unite, unde întregul sistem judecătoresc, în special Curtea Supremă, încearcă în permanență să-și extindă competenţele în dauna reprezentării politice şi politicii ca atare. Legislația care pierde fundamentul puternic al normelor general acceptate, definite drept lege naturală, se lipsește, în același timp, de restricţiile care rezultă din aceasta. Autoritatea sa suferă o atrofie, față de care răspunsul ei este extinderea continuă a sferelor sale de acţiune şi asumarea de noi și noi competențe.

Pericolele pozitivismului juridic

Experienţa celui de-al Doilea Război Mondial a impus contestarea dogmei pozitivismului juridic, ce domnea înainte pe continent. Teza sa principală spunea că legea este voinţa suveranului, iar sistemul moral şi cel juridic operează în ordini complet diferite. Adoptând o jurisprudenţă astfel concepută, nu era posibilă judecarea criminalilor naziști, care acționaseră în conformitate cu legislația celui de-al Treilea Reich, şi nici ca această legislație să fie supusă unei critici fundamentale.

Mai mult decât atât, procesul de la Nüremberg părea să încalce o normă sacră de drept, „lex retro non agit” (legea nu este retroactivă). Acestor îndoieli le-a răspuns filosoful juridic german Gustav Radbruch, introducând categoria de „fărădelege legiferată”. Acest lucru nu înseamnă doar o lege nedreaptă, ci o lege care este făcută cu contestarea conștientă a ideii de justiţie.

Cel de-al Doilea Război Mondial a trebuit să ducă la respingerea pozitivismului juridic dur, care funcţionase înainte, de la John Austin, trecând prin Hans Kelsen. Noile sale versiuni, în ediția lui Herbert Hart sau Joseph Raz, s-au îndepărtat de la dogmele pozitiviste, nu au subliniat importanţa dominantă a voinţei suveranului, nici diferenţe radicale între sistemul juridic şi cel moral. Hart este cel care a spus că dacă societatea nu se vrea a fi un club de sinucigași, atunci sistemul ei normativ trebuie să reflecte un minim de drept natural.

Se poate considera că pozitivismul juridic tradiţional a fost o tentativă, tipică pentru acele vremuri, de a construi un sistem științific de reglementări, şi prin urmare, închis şi auto-suficient, care respingea legea naturală ca pe relicva unei concepții pre-științifice, religios-mitologice asupra lumii. În urma experienței devastatoare a nazismului, unii gânditori anterior favorabili pozitivismului, cum ar fi Radbruch, au înţeles că trebuie să se revină la o anumită formă de drept natural. În general însă, a domnit convingerea că apărarea împotriva despotismului puterii constă în independenţa sistemului judiciar, având drept element Curțile Constituţionale, dar și în normele universale cuprinse în drepturile omului şi în crearea unei legislații supra-naționale pe baza acestora.

În mare măsură a dispărut conştientizarea faptului că, atât normele constituţionale, cât mai ales cele supra-naţionale, garantate în drepturile omului, trebuie să aibă un anumit fundament, şi să rezulte dintr-o anumită concepţie asupra omului şi a lumii. Se pare că nimeni nu se preocupa atunci de aceasta, peste tot dominând spiritul pragmatismului.

Drepturile omului şi evoluţia lor

Nu întâmplător, drepturile omului sunt numite astăzi „religia seculară a timpurilor moderne.” Şi, așa cum se întâmplă cu Ersatz-urile (înlocuitorii, n.t.) religiei, se încurcă în contradicţii.

Drepturile omului pot fi deduse din legea naturală. Ele sunt atunci un element dintr-o ordine mai largă, şi derivă din ideea de dreptate. Expunerea lor a fost un efect al apariţiei liberalismului, care a redirecționat gândirea juridică şi politică asupra subiectului uman individual, iar ordinea politică a dedus-o dintr-un contract social, adică dintr-un acord ipotetic al tuturor pentru crearea unui anumit sistem de putere.

Această schimbare a avut un caracter fundamental. De la dreptul obiectiv, care indica regulile funcționării lumii, şi deci și a omului integrat în ea, şi, în același timp, considera pedeapsa drept o reacție adecvată față de încălcarea acestora, accentul a fost mutat pe dreptul subiectiv, subliniindu-se drepturile individului uman. În general, însă, clasicii liberalismului nu au contestat ordinea din lume, adică legea naturală.
Termenul „drepturile omului” a apărut pentru prima dată în Codul de Legi al Statului Virginia în anul 1776. Astfel de drepturi i se cuvin fiecărui om, prin naştere, şi se află mai presus de politică. John Locke, cel care a scris despre acestea în Două tratate despre cârmuire (1690), le-a denumit „drepturi naturale” şi a arătat că ele trebuie să ocrotească viaţa, sănătatea, libertatea şi proprietatea. În Constituţia Americană, acestora li se adaugă și dreptul la „căutarea fericirii”. De fapt, până la mijlocul secolului al XX-lea domnea un consens general cu privire la domeniul lor de aplicare.

În anul 1945, încă în umbra celui de-al Doilea Război Mondial, organizaţia care a fost creată ca o încercare de răspuns față de tragedia lui, adică ONU, subliniază necesitatea acestora în documentul său constitutiv, Carta Națiunilor Unite. Trei ani mai târziu, adoptă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ea se compune din 30 de articole. Primele 20 pot fi considerate drepturi naturale ale omului, înscrise în reglementări concrete. Articolul 21 este un fel de manifest democratic, ce identifică drepturile civile cu sistemul democratic. Următoarele nouă sunt un ansamblu de largi revendicări ținând de economie, politică şi cultură.

Noile generaţii de drepturi ale omului au apărut ca o consecinţă a evoluţiei pe care a parcurs-o gândirea politică occidentală, inclusiv liberalismul însuși. Creşterea predispozițiilor de stânga a dus la considerarea drepturilor clasice ale omului ca fiind „abstracte” şi chiar ca „apărătoare ale ordinii exploatării capitaliste”. Adepții unor astfel de opinii au susţinut că nu se poate beneficia de adevărata libertate, şi nici chiar de viaţă, fără satisfacerea nevoilor elementare economice şi sociale. Făcând abstracție de gradul de îndreptățire al acestei abordări, trebuie să atragem atenţia asupra diferenţei fundamentale, calitative, dintre drepturile clasice ale omului şi „noile generaţii” ale acestora: revendicări economice şi drepturi colective.

Primii care au extins drepturile omului la drepturile sociale au fost iacobinii. În anul 1793, ei au introdus „Declaraţiei Drepturilor Omului și Cetățeanului” în versiunea lor (prima provenind din anul 1789), ce garanta, printre altele: dreptul la muncă – şi la îngrijire, în cazul incapacității de a munci. Aceasta se întâmpla în momentul apogeului terorii revoluţionare.

În 1961, statele membre ale Consiliului Europei au adoptat Carta Socială Europeană. În 1966, Adunarea Generală ONU a adoptat două acorduri internaţionale privind drepturile: Pactul International cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale şi Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, care au intrat în vigoare în 1976. În plus, a promulgat un număr mare de convenţii în această privință.

În prezent, sunt propuse noi generaţii ale acestora, chiar şi în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, parte integrantă a Tratatului Constituțional UE, care, după respingerea acestuia, a fost anexată – ca non-obligatorie, deşi semnată de aproape toate ţările – la Tratatul de la Lisabona, de fapt, introducând propunerile constituţiei eșuate. Proliferează noi și noi „drepturi”: reproductive, ecologice, drepturi ale copiiilor, și chiar ale animalelor.

Revendicarea ca drept

Drepturile tradiționale ale omului erau menite să-l apere împotriva despotismului puterii şi să-i impună acesteia limitări. Prin urmare, au un caracter negativ şi relativ uşor de determinat. Pot fi considerate norme universale. Viaţa, libertatea, un anumit nivel de garantare a proprietății asupra a ceea ce s-a dobândit în conformitate cu legea, sunt indispensabile pentru funcţionarea şi dezvoltarea omului, indiferent de civilizaţia în care trăiește.

Acestea sunt reguli condiţionate. Oricine le încalcă şi, în sens mai larg, încalcă regulile de drept, poate fi lipsit de proprietate, de libertate, iar în cazuri speciale, de viaţă. De asemenea, în situații excepționale, comunitatea politică are dreptul de a le limita.

Drepturile civile au un caracter diferit. Cele recunoscute la articolul 21 din Declaraţia Universală adoptă drept normă sistemul democratic, prevăzând dreptul de a participa la alegeri regulate, universale şi secrete. Se poate considera că, în cultura noastră, aceasta este o regulă politică ce funcţionează, deci este justificată. Aceasta presupune, însă, o serie de condiţii prealabile, fără de care ea se poate transforma în propria-i parodie, și poate duce la efecte radical diferite de cele scontate. Alegerile în ţări fără o identitate civică au devenit o ocazie pentru ca un anumit grup (naţiune, trib) să-și impună voința comunității generale, şi, sub pretextul aplicării formale a democraţiei, care în sistemul social respectiv funcționează defectuos, au fost de multe ori distruse structurile sociale tradiţionale, care acționau acolo.

Revendicările sociale trebuie să fie, prin natura lucrurilor, arbitrare. Care este nivelul de trai adecvat? Ce înseamnă asistenţă medicală, sau învăţământ gratuit? Şi ce înseamnă „drept la muncă” şi cum ar trebui ca statul să îl asigure tuturor? Aceste aşa-numite drepturi sunt particulare, iar tentativa de a le universaliza este utopică. Unul este standardul decent de trai în Sudan şi altul în Elveţia. Nu pentru că sudanezii ar fi o specie inferioară de oameni, ci pentru că standardul de viață al elvețienilor, acumulat de-a lungul secolelor, le-a creat acestora alte aşteptări şi alte posibilități de a le pune în aplicare.

Se poate, într-adevăr, considera că foamea fără vină este un scandal moral-politic şi lumea ar trebui să facă tot posibilul pentru a o elimina, dar nu există pentru aceasta vreo reţetă. Ajutorul extern trebuie să treacă prin instituțiile locale, într-o oarecare măsură responsabile pentru starea ţării în care domnește foametea. Un astfel de ajutor poate, prin urmare, servi la consolidarea acelei politici dezastruoase, care a cauzat nenorocirea. Cunoaștem, din secolul XX, câteva exemple de ajutor internaţional, care a consolidat regimuri criminale. Controlul exercitat de către donatori asupra distribuției pe plan național ar însemna subordonarea ţării respective față de aceștia. Instituţiile internaţionale funcţionează prost, etc.

Revendicările sociale se raportează la situația cantității limitate de bunuri în care omul funcționează, şi ridică întrebarea privind regula redistribuției. Se vor dedica mai mulţi bani îngrijirii sănătăţii, sau poate educaţiei, sau justiţiei, sau armatei? Puterii i se pot impune anumite restricţii, dar nicio reglementare nu o poate dota cu mijloace materiale. Cineva trebuie să plătească pentru aşa-numitele beneficii „gratuite”, altfel spus: trebuie ca mai întâi să fie luate de la cetățeni resursele, pentru ca, mai apoi, ele să fie redistribuite. Întotdeauna, aceasta se leagă de întrebări ca: în ce măsură statul poate dispune de proprietatea privată şi interveni în viaţa cetăţenilor, pentru a duce o politică redistributivă eficientă? Reflectând la gradul aplicării acesteia, trebuie să cântărim, de asemenea, consecinţele negative inevitabile pe care trebuie să le declanșeze, printre altele, extinderea instituţiilor birocratice, care au tendinţa de a deveni independente, şi de a înghiți tot mai multe resurse.

Toate acestea, mai ales într-un sistem democratic, se află în domeniul politicii, adică al preocupării pentru binele comun. Comunitatea cade de acord asupra metodelor optime de auto-organizare, în condiții care se schimbă. Intervenţiile legislative în politică duc la limitarea acesteia, şi, astfel, la lipsirea de autodeterminare a cetăţenilor, în locul cărora cineva vrea să decidă, odată pentru totdeauna, şi să le planifice viaţa.

Pentru apărarea autonomiei persoanei umane pot fi – şi, probabil, trebuie – impuse constrângeri permanente şi universale oricărei guvernări (chiar democratice). Apărarea demnităţii umane, într-o anumită măsură, trebuie exclusă din domeniul politicii. Totuși, aceasta este o abordare model şi ştim că, în cazuri speciale (stare excepțională), astfel de norme trebuie să fie, de asemenea, reduse. Cu toate acestea, în general, ele sunt relativ evidente.

Revendicările sociale sunt contrariul unei astfel de evidențe. Drepturile social-economice sunt o încercare de a impune modelul de stat social-democrat, ceea ce vine în contradicţie cu convingerile democratice declarate în altă parte de către susţinătorii acestuia. Acesta este un atac la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, o limitare a libertăţii lor politice şi o încercare de a decide în locul lor chestiuni fundamentale din acest domeniu.

Traducere de Anca Cernea