CTP şi Ţ

Două precizări. Una, pentru cei care aprioric cred că însăşi purtarea sutanei este marcă distinctivă a faptului că ai fost slujitorul înveterat al „diavolului roşu”. Nu am trăit pe „viu” această „nenorocire a secolului” (Alain Bensançon) al XX-lea. Eram prea mic. Nu am avut niciun fel de părtăşie cu acest sistem totalitar, mincinos şi agresiv. Tot ceea ce ştiu despre comunism, „cel mai desăvârşit catehism al întunericului” (André Scrima), mi-a parvenit pe cale livrescă. Într-o situaţie similară sau identică se află mulţi dintre slujitorii de astăzi ai Bisericii. Astfel, îi scutesc pe etichetofilii de serviciu de un efort inutil şi de păcatul tipic marxismului de a stigmatiza, fără niciun fundament logic sau real, o întreagă categorie umană şi profesională.

A doua precizare este în general pentru toţi cei care citesc aceste rânduri. În momentul în care am citit reacţia eruptivă a domnului Cristian Tudor Popescu la anumite afirmaţii ale Părintelui Patriarh Daniel, din predica rostită la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor, nu am avut nici cel mai infim imbold de a scrie ceva pe marginea acestui text, care este de o violenţă demnă de antologat în cartea răutăţii umane.

Am crezut că este vorba doar de o diatribă trântită cu ciocanul agresivităţii verbale în capul adversarului. M-am înşelat. Era ceva mai mult decât atât. Convingere şi crez de nezdruncinat.

La o zi după alergia ideologică declanşată de spusele Părintelui Patriarh Daniel, domnul Cristian Tudor Popescu a afirmat cu „infailibilitatea”-i caracteristică în materie de păreri că „am argumentat tot ceea ce am spus”. Am reluat textul, ca să văd argumentele imbatabile, pe care se propteşte tot discursul urii la adresa adversarului „incomod”, Patriarhul Daniel. Instantaneu, în mintea mea, a apărut un nume, (Eugen) Ţurcanu, nume care ostentativ se ţinea de creierul meu, nedându-mi pace până nu m-am dus să deschid cartea lui Virgil Ierunca, „Fenomenul Piteşti” (am citit-o, dacă îmi amintesc bine, de două ori). Similitudinile dintre limbajul comun al domnului Cristian Tudor Popescu şi al torţionarului Ţurcanu mi s-au părut atât de evidente încât am spus în sinea mea: Ţurcanu redivivus: „Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu se dezlănţuia mai ales când avea de a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu se renege” (Humanitas, 2013, p. 40).

În răceala umedă şi întunecoasă a închisorii, pumnii „verbali” împotriva credinţei veneau prin Ţurcanu. În lumea claustrată de azi din cauza pandemiei, invectivele vin prin domnul Cristian Tudor Popescu. Îi cer iertare lui Dumnezeu pentru asprimea acestei asocieri şi îngăduinţă domnului Cristian Tudor Popescu pentru că am gândit în felul acesta.

Din fericire, nu am fost martorul blasfemiilor proferate de Ţurcanu în închisoarea de la Piteşti, însă am nefericita ocazie să le aud, să le citesc şi să le văd, în variantă la fel de agresivă şi fidelă, în afirmaţiile domnului Cristian Tudor Popescu. Având în fundal cuvintele de „duh” ale domnului Cristian Tudor Popescu, mi s-a limpezit şi mai bine adevărul sumbru că lichidarea psihică a adversarului, prin folosirea unui limbaj agresiv şi compulsiv, constituia arma letală de care dispunea, sine die, orice torţionar comunist.

Evident că în „textul critic” al domnului Cristian Tudor Popescu nu am reuşit, sub nicio formă, să identific argumentele tuturor afirmaţiilor, care, probabil, în cheie subliminală, trebuie tratate ca rostiri înzestrate cu imunitate naturală la critică.

Care este argumentul că cei care aparţin Bisericii Ortodoxe Române sunt „vite”, păstorite de „pescarul de oameni cu prostovolul”? Niciodată, în misiunea mea, eu nu mă raportez la credincioşi ca la nişte vite, ci ca la nişte suflete raţionale, demne de respect şi dragoste hristică.

„Văcarul” de mine a citit „Tratatul despre viaţa elegantă” a lui Honoré de Balzac, de unde am învăţat că „îngrijirea – acest cuvânt exprimă un întreg sistem – este condiţia sine qua non a eleganţei” (Editura Paralela 45, 2016, p. 118). Ca să fiu sincer până la capăt, mi-ar fi plăcut ca şi domnul Vasile Bănescu să fi avut un discurs creştin apologetic inspirat, iar domnul Cristian Tudor Popescu o retorică demnă de principiile elementare ale bunului simţ.

„Vitele” ştiu că vrăjmaşii „s-au sfătuit să doboare cinstea noastră, alergat-au cu minciuni” (Psamul 61, 4). „Vitele”, păstorite de „satanele în sutană”, ştiu că Domnul Hristos spune atât „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiți; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37), cât şi „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar deştepţi ca şerpii şi integri ca porumbeii, Feriţi-vă de oameni” (Matei 10, 16-17) sau „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M-a urât. Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 18, 20).

Care este argumentul că „ştăbimea Bisericii Ortodoxe Române a fost aliata lui Ucigă-l Toaca sub comunism”, atâta timp cât sunt atâţia „văcari” ai „vitelor” credincioase, care nici măcar nu au ştiut ce este comunismul ca sistem politic totalitar, pentru că erau doar copii la vremea respectivă? Mulţi dintre ei şi-au trăit prima tinereţe după anul 1989.

Care este argumentul pentru afirmaţia că cei în sutană sunt satane, atât timp cât sunt cunoscuţi destui „popi” care îi hrănesc pe cei sărmani, mănâncă cu cei fără adăpost, îi susţin prin burse pe elevii sau studenţii merituoşi sau pe cei care au o situaţie financiară precară, le fac case celor săraci, îi redresează moral pe cei aflaţi în hăul deznădejdii şi îi slujesc pe cei bolnavi, bătrâni sau singuri, sau suportă „toleranţa” agresivă a bolşevicilor reciclaţi în progresişti, specializaţi în predici despre blândeţe şi iertare valabile doar pentru cei violentaţi verbal, crezând că victima are doar dreptul să tacă, nu să se şi apere?

Care este argumentul, domnule Cristian Tudor Popescu, pe care vă bazaţi atunci când vă năpustiţi cu ură şi violenţă verbală asupra celor care cred în Dumnezeu şi în valorile Evangheliei? Doar pentru că sunt incomozi şi de nesuportat pentru dumneavoastră? Sau doar pentru că aveţi o poftă nestăvilită de a scoate cu orice preţ secera şi ciocanul împotriva lor? Sau doar pentru a ne reaminti că regimul comunist nu a murit şi comuniştii sunt printre noi, metamorfozaţi în progresişti cu alergie severă la tot ceea ce ţine de dimensiunea credinţei?

Care este argumentul personal sau general la care recurgeţi atunci când decideţi să nu vă asumaţi, spre destinderea dumneavoastră, afirmaţia lui Balzac că „omul puternic este întotdeauna simplu şi calm”?

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

SURSA   Episcopia Hușilor