[…]

Ce se întâmplă în R. Moldova? Două naraţiuni care se bat cap în cap

Politic, Republica Moldova este sfâşiată între Est şi Vest. E deja o platitudine. Dacă asta ar fi singura sfâşiere a tinerei republici născute din cenuşa URSS-ului ar fi încă bine. Din păcate, nu e doar atât. Suntem astăzi într-o situaţie fără precedent, în care Vestul este asumat în forme aproape perverse, neiteligibile, deseori. De aici şi două feluri de discursuri despre „europenizarea” Republica Moldova, ambele cu o doză de adevăr parţial în ele, dar ireconciliabile şi confruntaţionale.

Primul discurs aparţine celor care laudă şi susţin actuala guvernare de la Chişinău. Aceştia accentuează, optimist, că s-a reuşit în ultimul an stabilitatea republicii şi evitarea unei crize de proporţii. După anii de cădere economică şi de prăbuşire de imagine fără precedent (furtul miliardului, arestarea premierului, mişcări de protest în stradă etc.), majoritatea Parlamentară şi guvernamentală care pivotează în jurul Partidului Democrat (PD) şi a liderului acestuia, ar fi reuşit să stabilizeze republica, să o readucă în dialog cu reprezentanţii europeni, să îndeplinească condiţiile politice minimale şi să o facă finanţabilă. Susţinătorii acestui punct de vedere declară că RM se menţine pe cursul european, deci eventuale turpitudini politice interne şi o criză de imagine a liderului PD sunt minore faţă de avantajul geopolitic major.

Nu numai că RM menţine vectorul Vest, dar se luptă cu Igor Dodon, pe care l-ar ţine în şah şi, mai mult, se confruntă făţiş cu Federaţia Rusă. Se invocă entuziast demantelarea unei vechi reţele ruseşti de spălare de bani („Landromatul rusesc”), disputele diplomatice cu Moscova (note de protest etc.).

Chişinăul oficial – mai puţin preşedintele – îşi face datoria, luptă împotriva corupţiei, a spălării de bani, menţine vectorul european şi face ce trebuie să facă, în ciuda unei prese proaste şi a unor percepţii eronate şi excesive. De unde şi concluzia: România trebuie să colaboreze cu RM într-un soi de „bussines as usual” şi să sprijine viteaza republică care face reforme şi se luptă cu colosul din Est.

Al doilea discurs acreditează ideea, în oglindă, că ce se petrece acum în RM este o criză fără precedent. Republica este un „stat capturat” şi nimic nu se petrece acolo fără voinţa lui Vlad Plahotniuc. Adepţii acestui punct de vedere vorbesc despre furtul miliardului, corupţia endemică, cartelizarea politicii moldoveneşti, iar vinovatul are un singur nume, respectiv liderul PD. Integrarea europeană a RM este imposibilă cu un asemenea regim.

Iar semnalele europenilor, unele favorabile, sunt neglijate sau minimalizate, considerate joc politico-financiar în interesul maleficului lider democrat, la fel şi recenta dezvăluire a schemei de spălare a banilor ruseşti în RM. Pentru adepţii acestui punct de vedere, nimic bun nu poate ieşi din actuala stare de fapt, iar cei care sprijină „regimul Plahotniuc” sunt, iremediabil, culpabili. Mai mult, chiar UE, inclusiv România, care ar susţine „stabilitatea” în RM în detrimentul „democraţiei” şi a transparenţei este acuzată de tăceri sau gesturi vinovate la adresa actualului regim de la Chişinău.

Adepţii acelor discursuri nu dialoghează sub nicio formă şi sunt complet afoni la argumentele celorlalţi. Primul discurs aste apanajul majorităţii politice şi a celor afiliaţi, direct sau indirect, cu puterea. Cel de-al doilea este discursul majoritar nu doar al opoziţiei politice reprezentată în principal de candidata la preşedinţie Maia Sandu, dar şi de majoritatea intelectualilor şi comunicatorilor publici de la Chişinău. La el se racroşează, ambiguu şi conjunctural, şi Igor Dodon şi susţinătorii acestuia pro-estici, dar pe el nu îl discutăm aici că nu are nicio legătură cu „europenizarea” RM.

În realitate, nimeni nu spune adevărul

În realitate, lucrurile sunt, ca de obicei în acest spaţiu, infinit mai complicate. RM este o zonă de griuri, în care nici îngerii nu sunt doar albi nici diavolii doar negrii (ca să parafrazăm o formulă deja în uz). Primul discurs este excesiv şi nesustenabil când vorbeşte despre „integrarea europeană” sau perspectiva europeană a RM.

Nu e vorba în nici un caz despre aşa ceva – ceea ce unii oficiali europeni apreciază la mica republică este un singur lucru: nu a intrat într-o criză care să mai pună pe agenda UE o problemă în plus. Neavând interesul să se extindă spre Est, Bruxellesul nu este neapărat interesat de cum şi cine face stabilitatea acolo. Stabilitatea este cuvântul de ordine, iar lipsa de transparenţă, capturarea statutului sunt teme de mai mică importanţă.

În al doilea rând, mult lăudata stabilizare a republicii este de fapt o menţinere în regim de supravieţuire, datorată banilor româneşti care au făcut RM finanţabilă, ulterior venind şi bani europeni. În al treilea rând, lupta cu Federaţia Rusă a guvernaţilor este cel puţin duplicitară, dacă e să ne reamintim că Igor Dodon, omul din fotografia cu Putin a fost preferatul PD – tacit, dar activ – la prezidenţiale (din raţiuni politice de evitare a anticipatelor pe care Maia Sandu le-ar fi putut declanşa).

Deocamdată, nu e clar unde va duce această bătălie cu Federaţie Rusă şi care sunt, de fapt, fracţiunile de acolo cu care se duce confruntarea (să reamintim că, în 7 aprilie 2009, Vlad Plahotniuc era în barca lui Vladimir Voronin, iar Veaceslav Platon, un vinovat principal prin băncile sale în operaţiunea „Landromatul rusesc”, era cel care, deputat fiind în 2009, NU a votat atunci pentru alegerea preşedintelui Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte şi, astfel, a contribuit la declanşarea anticipatele care au adus Alianţa pentru Integrare Europeană la putere!).

În al cincilea rând, aşa numitul „regim Plahotniuc” care ar ţine sub control republica este un uriaş cu picioare de lut: în cazul în care pierde alegerile în 2018 şi nu va face majoritatea, PD se va micşora subit iar soarta liderului este departe de a fi clară, în ciuda alianţelor interne şi externe pe care le construieşte acum.

În aceste spaţii, când pierzi puterea pierzi tot (a se vedea cazul lui Vlad Filat, care avea relaţii internaţionale incomparabile mai solide). De aici şi încercarea aproape disperată de a forţa câştigarea majorităţii la masa verde, adică prin impunerea în RM a votului uninominal. PD va face asta, cu sau fără voturile PL-ului (aliat la guvernare), pentru că e singura soluţie teoretică de a asigura o majoritate în care PD să rămână la guvernare după 2018. E vorba de supravieţuire. Dar în RM nu există nicio garanţie că lucrurile se vor petrece mâine după planurile de azi.

În ceea ce priveşte argumentele celei de-a doua naraţiuni, nici aici lucrurile nu au perspectivă sau viitor. Naraţiunea opoziţiei personalizează excesiv, de aceea este slabă şi fără substanţă strategică. Acest discurs pune, prin comunicatorii săi politici sau civici, toate defecţiunile RM exclusiv pe umerii PD şi a liderului acestuia. Este, evident, un exces.

Ratarea integrării europene şi criza de imagine a RM nu i se poate imputa stric liderului PD, căci prezenţa lui pe scenă este şi o consecinţă – nu doar o cauză – a unei gestiuni profund eronate a RM. Duplicităţile, corupţia, trădarea occidentalilor, lipsa perspectivei europene nu au apărut odată cu preluarea de către PD a majorităţii guvernamentale.

Iar să crezi că ele vor dispărea ca prin farmec odată ce liderul acestuia va fi eliminat de pe scenă este expresia mai degrabă a unei credinţe cvasi-religioase, decât a unui calcul politic onest.

Opoziţia proeuropeană a greşit în campania electorală prezidenţială iar obsesia personală cu Vlad Plahotniuc i-a jucat feste. A fost eliminată complet din discurs geopolitica, Federaţia Rusă şi România, totul era axat obsesiv pe un personaj. Au pierdut alegerile prezidenţiale şi nu dau semne că ar fi învăţat ceva din asta. Realitatea este că Maia Sandu nu ar fi putut duce RM spre UE, chiar dacă ar fi câştigat preşedinţia republicii şi, mai mult decât actuala guvernare, e greu de crezut că s-ar fi putut obţine mai mult în ceea ce priveşte relaţia politică UE-RM.

Dar miza „Maia Sandu” este de altă natură. Rolul şi funcţia acesteia nu ţin de ceea ce ar fi putut ea să facă concret – nu foarte multe – ci de faptul că ea ar fi reprezentat un drapel în spatele căruia merita să lupţi şi care merita să îl fluturi. Pentru cei care nu luptă şi nu flutură la Chişinău drapelul României, Maia Sandu era singura alternativă ca să salveze idealul patriotismului local.

Adică moldovenismul europenist – miza identitară, nu doar politică, ilustrată la vârf de Vlad Filat şi de numeroşii săi adepţi. Aceştia, fie că sunt politicieni fie că sunt intelectuali publici, au îmbrăţişat-o pe Maia Sandu ca singurul reper onorabil care le mai putea justifica lupta. Aici este de fapt problema de fond. Vlad Plahotniuc nu este doar un adversar politic – este un adversar „politico-identitar”.

Criza moldovenismului sau de ce îl urăsc moldovenii pe Vlad Plahotniuc

Disputa e mai profundă decât o simplă dispută politică. Oricât de bizar ar suna, criza republicii astăzi este „identitară”, dar nu numai în sensul vechii dispute românism versus moldovenism (prezentă şi aceasta), ci la nivelul unei crize profunde în chiar interiorul taberei moldoveniste. Ca să înţelegem acest lucru sunt necesare câteva explicaţii.

Perioada cea mai antiromânească din RM a fost perioada regimului Voronin (2001-2009). Dincolo de retorică, au fost votate legi, s-au făcut gesturi politice explicite, antiromânismul a devenit la un moment dat politică oficială. A fost vorba despre o creştere graduală a antiromânismului de stat, cu mici excepţii după 2005 la nivelul exprimării publice a acestuia.

Dincolo de pojghiţa aceasta vizibilă şi derutantă, sub carcasă comunistă aşezată pe societatea izolată din RM se mai dospea un fenomen: întărirea directă sau indirectă a unui patriotism moldovenist care căpăta diverse expresii, unele contradictorii. Prin măsurile sale, Voronin a încurajat masiv în instituţiile publice patriotismul moldovenesc, iar la nivel public s-a resimţit imediat chiar şi o degradare a limbii române – încurajată sub forma unui „specific local” care trebuie menţinut şi asumat.

Exista însă un impediment: în siajul patriotismului moldovenist, o mare parte a elitelor publice, moldoveniste şi ele, nu îl puteau asuma totuşi pe Vladimir Voronin pentru că era degradant, din punctul lor de vedere, ca un asemenea personaj să fie expresia acestui curent. Era, pur şi simplu, inutilizabil, mai ales pe plan extern. Cum puteai să fii „mândru de ţara ta” cu un preşedinte comunist de factura lui Voronin şi cu singurul Partid Comunist ales democratic la guvernare din lume?! Voronin era moldovenist, dar şi marea majoritate a oponenţilor lui erau la fel.

Fireşte, nu un moldovenist sovietic/comunist, ci un moldovenism european. De aici o respingerea aproape unanimă a liderului comunist cel puţin la nivelul păturii educate şi a elitelor publice, dar respingerea nu a fost deloc monocoloră. Raţiunile au fost diferite.

Cel mai puternic curent de contestare a lui Voronin nu a fost românismul – cum s-a acreditat eronat -, ci moldovenismul europenist, a cărui expresie exemplară a fost politicianul Vlad Filat. De aici şi rapiditatea cu care acesta a ajuns să domine viaţa politică şi publică din RM după iulie 2009.

În realitate, Vlad Filat se plia exact pe starea de aşteptare patriotică, moldovenistă, încurajată indirect (şi) de Voronin în timpul comunismului. Dacă Vlad Filat nu ar fi existat după 7 aprilie ar fi trebuit inventat. După revolta tinerilor din 7 aprilie 2009, venirea la putere a proeuropenilor în frunte cu Vlad Filat (şi nu a proromânilor, care erau minoritari în coaliţie) a fost apogeul moldovenismului frecventabil, europenist, onorabil.

De aici rapiditatea cu care îi erau găsite scuze liderului Vlad Filat, graba cu care se trecea peste anumite gesturi altminteri de neiertat, mai cu seamă în rândul intelectualilor publici. Era omul care conferea onorabilitate, era omul în care se putea descărca un sentiment patriotic care, altminteri, era dificil de exprimat. Pentru prima dată „a fi moldovean” devenea ceva onorabil nu doar în raport cu sine, ci şi în raport cu „Europa”.

Căderea lui Vlad Filat, din această perspectivă, a fost o veritabilă dramă identitară. Moldovenismul europenist s-a văzut decapitat la cel mai înalt nivel, iar credibilitatea lui politică s-a prăbuşit.

Aşa trebuie înţeles şi patriotismul moldovenist al Maiei Sandu şi al anturajului său (adepţii „naţiunii civice”), care au jucat aceeaşi carte identitară. De aici şi evitarea ostentativă şi ridicolă a oricărei referiri la România în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale. Totul s-a jucat pe ideea corupţiei, de fapt o scuză perfectă de a evita mizele geopolitice şi identitare.

În realitate, bătălia dintre Igor Dodon şi Maia Sandu a fost reiterarea unei posibile bătălii niciodată duse la nivel prezidenţial între Vladimir Voronin şi Vlad Filat. Ambii moldovenişti, dar pe formule diferite: unul pro-Est, altul pro-Vest.

Şi ajungem acum la Vlad Plahotniuc. Victoria acestuia în bătălia (politică) cu Vlad Filat a însemnat revenirea la o situaţie în care moldovenismul european, pro-Vest, nu mai are reprezentant. Sentiment exacerbat masiv de înfrângerea Maiei Sandu la alegerile preidenţiale cu sprijinul, tacit şi explicit, al PD. Aşa trebuie înţeleasă şi ura irepresibilă a elitelor moldoveneşti faţă de Vlad Plahotniuc.

Nu e nicio chestiune personală: e mai mult decât atât! Le-a pulverizat credinţele şi idealul, raţiunea de a lupta. Liderul PD, personajul nefrecventabil, detestat şi dispreţuit, eventual temut dar niciodată iubit, crocodilul din adâncuri care a ieşit violent la lumină, omul din spatele afacerilor lui Vladimir Voronin – acest personaj – teribil de eficient, însă! – le-a răpit posibilitatea moldovenilor de a fi…. moldoveni. Cel puţin al moldovenilor urbani, comunicatori publici sau foşti susţinători ai lui Vlad Filat.

Deşi face, practic, cam tot ce făcea şi Vlad Filat, Vlad Plahotniuc nu are nicio şansă de credibilizare şi asumare publică. Din acest punct de vedere, liderul PD este, în realitate, cel mai mare inamic al moldovenismului. Vlad Plahotniuc i-a adus pe moldoveni în epoca Voronin, în care moldovenismul nu mai are unde se descărca eficace şi onorabil. De aceea nu îl vor putea uita şi ierta niciodată.

Indiferent ce va face, cu cine sa va întâlni la Bruxelles, cum va face sau cât va plăti, liderul PD nu va fi acceptat niciodată până la capăt. Pentru cei care nu vor să fie români şi nu mai au cum să fie moldoveni europenişti pentru că Vlad Plahotniuc a ocupat terenul, sfâşierea identitară e teribilă…

Aşa arată astăzi lumea identitară din RM, pe care se clădeşte o lume politică fără perspective şi fără şanse de conciliere nici măcar la nivelul proeuropenilor declaraţi. Pe acest fond de criză identitară şi criză de proiect de viitor trebuie citite şi realităţile economice actuale ale relaţii bilaterale.

România şi Republica Moldova: surori şi nu prea

Cele două state româneşti au între ele raportul geografic şi demografic de 6 la 1: România este de aproximativ şase ori mai extinsă teritorial decât Republica Moldova (de şapte ori mai extinsă decât teritoriul dintre Prut şi Nistru) iar populaţia oficială a României este de şase ori mai mare decât populaţia Republicii Moldova (probabil raportul dintre populaţia României şi cel al populaţiei efective dintre Prut şi Nistru este de 7 la 1).

În anul 2016, Republica Moldova a avut un PIB nominal de 134 miliarde de lei moldoveneşti (echivalentul a 6,8 miliarde dolari SUA); în cifre comparabile (metodologie PPP), Republica Moldova este a 41-a (din 46) economie europeană şi a 144-a economie mondială, cu 18 miliarde dolari SUA şi un PIB/capita în aceeaşi metodologie de aproximativ 5000 dolari SUA.

În acelaşi an, România a atins un PIB nominal de 680 miliarde RON(echivalentul a 170 miliarde dolari SUA); în cifre comparabile, România este a 13-a cea mai mare economie continentală şi a 42-a mondială, cu 441 miliarde dolari SUA şi un PIB/capita (în aceeaşi metodologie PPP) de peste 22 000 dolari SUA, adică în raport de 4,3 la 1 faţă de indicatorul similar pentru Republica Moldova. Adică, anul trecut , performanţa economică a României a fost de 4,3 ori mai înaltă decât cea atinsă în Republica Moldova, (cu 8% mai mult decât în anul 2014, când FUMN a elaborat primul studiu comparativ!).

Cifrele în sine, deşi indică o diferenţă neuzual de mare pentru două state cu aceeaşi bază etnică şi cu acelaşi sistem politic, de democraţie liberală) nu spun întregul adevăr; dacă însă adăugăm două alte informaţii, contextul statistic se schimbă radical şi devine alarmant. Prima informaţie suplimentară se referă la evoluţia în timp (plecând din 1990) a celor două performanţe PIB/capita:

Acest grafic indică un „spread” în creştere dintre performanţele economice de pe cele două maluri ale Prutului, un decalaj care se lărgeşte continuu din 1994, devenind o instituţie în sine; acest decalaj a crescut inclusiv anul trecut datorită diferenţialului de creştere economică (creşterea în 2016 a fost de 4,1% în Republica Moldova şi de 4,8% în România!).

A doua informaţie suplimentară se referă la structura PIB-ului în cele două state, adică de contribuţia fiecărui sector la „producţia” de valoare adăugată: dacă în Republica Moldova ponderea agriculturii în PIB este de 12,2%, în România agricultura are o pondere în PIB de doar 4,5% (media UE este sub 3%); dacă în Republica Moldova ponderea industriei în PIB este de doar 12%, în România este de peste 25% (media UE este de 24%); în fine, în Republica Moldova ponderea sectorului bancar şi de asigurări în PIB este de 2% iar în România de 4,4%.

Privind aceşti indicatori în paralel putem observa că structura PIB-ului Republicii Moldova o condamnă pe aceasta la sub-performanţă, pentru că agricultura nu produce nicăieri în lume valoare adăugată ridicată iar ţările agricole nu prosperă prea mult….

Mai mult, tendinţa de creştere a „diferenţialului de dezvoltare” este ilustrată şi de performanţele „macro” ale celor două economii: Republica Moldova are un deficit comercial de peste 2 miliarde dolari SUA (30% din PIB-ul nominal) iar România unul de 11 miliarde dolari SUA ( 6,5% din PIB-ul nominal), Republica Moldova are un indice de complexitate economică de sub 0,5 iar România unul de 0,8. Cu alte cuvinte, structura economiilor celor două state indică ceea ce indică şi graficul evoluţiei celor doi indicatori PIB/capita: decalajul este „programat ” să crească iar diferenţa de dezvoltare va deveni cronică, generând diferenţe de structură socială şi de orizont de aşteptare ale celor două populaţii.

Republica Moldova este dependentă de asistenţa financiară externă, fiind deja în 2014 cel mai mare beneficiar de asistenţă europeană din lume pe cap de locuitor; În perioada 2007-2013, asistenţa pentru Moldova a depăşit 560 de milioane de euro, iar potrivit estimărilor, în perioada 2014-2020 suma va creşte, depăşind 600 milioane de euro. În anul de vârf 2014, Republica Moldova a primit asistenţă financiară nerambursabilă de 5860 lei moldoveneşti pe locuitor adică 366 euro/locuitor/an.

Aproximativ o cincime din cheltuielile statului moldovean sunt acoperite de sume nerambursabile virate de state străine .

După anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă, economia Republicii Moldova a devenit dependentă de România (cea mai mare piaţă de exporturi pentru republică şi cel mai mare furnizor de importuri pentru aceasta); un sfert din comerţul exterior al Republicii Moldova este cu România, ceea ce indică o dependenţă majoră.

Republica Moldova este statul prioritar al Asistenţei Oficiale pentru Dezvoltare (ODA) a României în conformitate cu Strategia Naţională privind Politica Naţională de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare; în perioada 2014 – 2016, în cadrul acestui program, au fost cuprinse 832 de grădiniţe, mai mult de jumătate din numărul total de instituţii preşcolare din Republica Moldova.

Datorită succesului acestei prime faze a programului, Guvernul României a decis să aloce o tranşă suplimentară de 3 milioane de euro, astfel încât şi mai multe instituţii preşcolare să beneficieze de condiţii de funcţionare la standarde europene.

Guvernul României a donat 100 de autobuze pentru instituţiile de învăţământ din Republica Moldova în 2014 şi încă 96 în martie 2017. România are un program de asistenţă financiară nerambursabilă de 100 milioane euro adresat Republicii Moldova şi un credit destinat aceluiaşi stat de 150 milioane euro (cu dobândă modică), destinat finanţării republicii în perioada de „boicot” al finanţatorilor internaţionali.

Cele două Transnistrii

Există, fără îndoială, dincolo de tensiunile interne pe care le-am invocat deja, două ancore majore care fixează încă RM în spaţiul incert al niciundelui. Pe de o parte mult-studiata existenţă de facto a unei graniţe pe Nistru (nerecunoscută internaţional dar teribil de reală în toate manifestările sale). Regiunea separatistă este ca o valiză fără mâner: Chişinăul vrea să o ia cu el, dar nu poate şi rămâne ghemuit lângă aceasta, iluzionându-se că o va putea prelua şi controla vreodată.

Evident, nu poate şi nici nu va putea. Este o iluzie la care patriotismul moldovenesc (şi neromânesc) nu poate renunţa niciodată, pentru că s-ar anihila pe sine. A renunţa la Transnistria înseamnă că mai rămâne din RM o bucată de Basarabie pentru care singura soluţie rezonabilă ar fi unirea cu România. În realitate, obsesia pentru Transnistria este cea mai bună pavăza împotriva unirii cu România. Şi Moscova ştie asta şi cultivă intens ideea „reintegrării”, la fel ca şi toţi liderii moldovenişti (europeni sau nu) de la Chişinău.

Dar mai există o Transnistrie. E vorba despre uriaşa datorie a RM către Gazprom, unicul şi prea-puternicul „stăpân al gazelor” , datorie oficial consemnată la înspăimântătoarea cifră de 6,5 miliarde dolari SUA (aproape la fel de mare ca PIB-ul nominal al micuţului stat-european (6,8 miliarde dolari SUA în 2016).

Dacă despre ancora „Transnistria” care menţine RM în marea dintre lumea rusească şi cea europeană s-a scris foarte mult, despre ancora datoriei către Gazprom s-a scris mai puţin şi se conştientizează şi mai puţin tăria acestei ancore: din cele 6,5 miliarde dolari SUA, numai 650 milioane reprezintă datoria propriu-zisă a teritoriului controlat de Chişinău, restul fiind datoria acumulată prin neplata gazului consumat sau revândut de către TiraspolTransgaz.

Fie şi numai o datorie către unicul furnizor de gaze de numai 10% din PIB (650 milioane dolari SUA) sau de jumătate din bugetul de stat reprezintă în sine o ameninţare terifiantă la adresa stabilităţii RM.

Chişinăul are două pietre de moară care îl ţin prizonierul unei lumii din care declară că vrea să plece. În realitate, nu poate să plecă fără să scape de ele. Iar faptul că nu scapă de ele nu înseamnă altceva decât că, în realitate, nu vrea cu adevărat să plece de acolo.

Unirea ca exerciţiu de luciditate

Dacă s-a petrecut ceva cu adevărat incontestabil în ultimii doi ani este validarea unui adevăr greu de acceptat pentru (prea) multă lume dincolo de Prut: singura, dar singura soluţie de integrare europeană a Republicii Moldova a rămas unificarea cu România.

Restul este autoiluzionare sau praf în ochi. Statele, ca şi oamenii, au nevoie de iluzii şi „minciuni strategice” ca să meargă mai departe. Dar statele, ca şi oamenii, nu pot trăi doar din eşecuri şi nu se pot minţi la nesfârşit. La un moment dat, realismul nu mai poate fi evitat. Fireşte, nu poţi cere tuturor să fie/devină unionişti. Putem accepta că politicienii şi intelectualii publici de peste Prut nu pot şi nu vor putea accepta unirea cu România.

E o chestiune de status social, teamă de confruntare, comoditate, false complexe etc. Nu se poate asta şi nimeni nu încearcă aşa ceva. Dar îi poţi cere cuiva să fie realist şi, mai ales, să nu mai mintă: există altă şansă de prosperitate relativă pentru Republica Moldova şi evitarea depopulării masive şi irepresibile a republicii? Evident, nu. Cât timp elitele de la Chişinău, politice sau publice, vor perpetua ideea de „integrare europeană” a RM şi „reintegrarea” Transnistriei nu vor face decât să perpetueze minciuna.

Favorabilă pentru aceste elite – ca politicieni locali şi status personal – dar dezastruoase pentru masa mare de cetăţeni ai RM. Despre asta e vorba până la urmă. Ideea de „integrare europeană” ca soluţie de prosperitate şi salvare este o iluzie, dacă nu o minciună. Cel puţin pentru o generaţie de aici înainte. Iar „a fi pe calea europeană”, a face reforme fără nicio finalitate, fără nicio garanţie, nu a reuşit nimeni în vecinătatea europeană. Iar asta nu îţi asigură nici prosperitate nici securitate.

Mai mult: în condiţiile în care stindardul „integrării europene” devine liderul PD, indiferent de ce face concret şi ce relaţii/garanţii va primi, curentul moldovenist europenist din republică nu îl va urma şi se va perpetua ruptura societală profundă şi pe acest palier (dincolo de cel geopolitic). Nu e vorba stric de politică de partid. Cum am încercat să arătăm mai sus, e vorba despre ceva mai profund…

Şi totuşi, există, teoretic, cel puţin, şi reversul medaliei. Atâta timp cât aproape opt din zece locuitori dintre Prut şi Nistru sunt etnici români, atâta timp cât trei sferturi din populaţia dintre Prut şi Nistru declară limba română ca limbă maternă opţiunea reunirii României cu RM este oricând valabilă; reunirea este oricând posibilă atâta timp cât majoritatea cetăţenilor României şi RM îşi doresc acest lucru şi atâta timp cât toate partidele parlamentare din România şi RM care îşi doresc asta vor avea majoritatea în cele două parlamente (modelul german).

Reunirea a stat tot timpul pe masă, ea a fost dintotdeauna o alternativă chiar dacă deseori a fost ocultată de discursul oficial; chiar dacă a lipsit din spaţiul public sau a fost cu grijă ocolită, această opţiune a rămas tot timpul posibilă.

Nu avem, evident, nicio garanţie că lucrurile vor merge într-o direcţie sau alta. Indiferent că suntem sau nu de acord cu aşa ceva, indiferent ce vom face de aici înainte, cel puţin să ne mai vindem, reciproc, iluzii. Căci dacă vom renunţa la acestea, vom face un enorm pas înainte. Şi, pentru prima dată, la 100 de ani de la Marea Unire, vom putea deschide un dialog onest.

Dan Dungaciu, Petrişor Peiu

PRELUAT DIN   Adevărul