Mi-am adus aminte de o întâmplare de demult, de pe vremea când ne era frica. Era pe la sfârşitul anilor 80. Stăteam în zona Liceului Sincai, de unde luam autobuzul în fiecare dimineaţă pentru a merge la serviciu. Coboram la Piaţa Unirii şi de acolo mergeam pe jos până la Spitalul Colţea (bulevardul era blocat, se lucra la metrou). Am coborat la Piaţă din autobuzul aglomerat şi m-am încolonat în şirurile de oameni grăbiţi care mergeau tăcuţi, posomorâţi, preocupaţi, sprea Piaţa Universităţii. Ajunsesem în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe, la capătul tramvaiului 21, când atenţia mi-a fost atrasă brusc de omul care mergea în faţa mea, la 2-3 paşi.Îşi atârnase de gât două cartoane mari, unul în faţă, altul în spate. Pe cel din spate scria cu litere mari, îngroşate cu carioca: SUNT ŢÂRANUL IOAN GROZEA DIN SATUL ALBAC. VREAU SĂ PLEC ÎN STRĂINĂTATE DAR NU MI SE DĂ PAŞAPORTUL. CASA MI-A FOST LUATĂ DE AUTORITĂŢI. AM FOST BATUT ŞI HĂITUIT… mai erau trecute câteva cuvinte pe care nu le mai reţin. Mergeam în spatele omului stupefiat, era pentru a doua oară când vedeam pe cineva protestând ”ziua în amiaza mare” în plin centrul Bucureştiului. Ceilalţi din jurul meu îl vedeau şi ei pe omul sandwich, dar nimeni nu spunea nimic, nimeni nu făcea vreun gest. Îşi continuau drumul încolonaţi, grăbiţi, preocupaţi, în tăcere, de parcă nimic anormal nu se întâmpla. Deodată am fost depăşit de un miliţian. Avea în mână o servietă de piele scorojită şi ruptă. Miliţianul l-a ajuns pe ţăran şi l-a prins de braţ. Nu i-a spus nimic, nici macar nu l-a privit. Ţăranul a întors capul şi l-a văzut. N-a spus nici el nimic şi a continuat să meargă, mărind un pic ritmul şi potrivindu-şi paşii cu ai miliţianului. Eram în spatele lor, în dreptul magazinului Cabana. Toţi îşi vedeau de drum fără a ridica măcar privirea sau fără a întoarce capul. Deodată ţăranul s-a aplecat în faţă, frângându-se de mijloc şi liniştea a fost străpunsa de un strigăt cumplit (îl mai aud şi acum) de spaimă şi durere. Instantaneu a fost cuprins de flăcări. Miliţianul i-a dat speriat drumul. Ţăranul a început să alerge pe trotuar cuprins de flăcări şi urlând îngrozitor. A căzut pe jos, lângă o grămadă de nisip. Împreuna cu vreo 2-3 trecători (ni s-a alăturat şi miliţianul ) am aruncat cu nisip pe el, stingând focul. Miliţianul l-a ridicat de jos. Îşi ţinea în continuare, într-o mana, servieta scorojită de piele. Ţăranul Ioan Grozea fumega. De la brâu în sus, pe piept şi pe spate, îi atarnau fâşii de piele. Miliţianul l-a luat de o mână, parcă cu delicateţe şi a plecat cu el spre staţia de maşină din faţa bisericii Colţea. Momentul de panică se terminase. Totul reintrase în normal. Coloana de trecători se refăcuse. Miliţianul şi Ioan Groza s-au oprit în staţia plină de oameni. Nimeni nu-i privea. Miliţianul a păşit, ţinându-l de mână, în stradă şi a oprit o maşină. S-au urcat amândoi şi au plecat.

Ne-am suit în autobuz într-o liniste mormântală, fără să ne privim. Am coborat la Piaţa Romană şi m-am dus la serviciu. Ajuns acolo, mi-am lăsat punga de plastic pe birou şi am ieşit pe terasa din curtea interioară, unde în fiecare dimineaţă ne strangeam la fumat să discutam despre fotbal. Toţi colegii mei erau acolo. Le-am întrerupt discuţia şi cu voce gâtuită am început să le povestesc ce văzusem. M-au ascultat în tăcere, fără să spună nimic. Şi-au aruncat ţigările şi au intrat pe rând în birouri. Am rămas singur, am mai fumat o ţigară şi am intrat şi eu. Niciodată din ziua aia nu am mai vorbit cu colegii mei despre ţăranul Ioan Grozea. După mult timp mi-am dat seama că aşa arata FRICA.

editare şi imagine: costin