Arabii din Palestina – IV (Tabere din Iordania, inclusiv Ierusalim – oraşul vechi)

Etichete:

Martha Gellhorn, scriitoare, ziaristă şi fostă corespondentă de război, a călătorit în Orientul Mijlociu pentru a examina de aproape “problema refugiaţilor palestinieni”. Articolul a fost publicat în 1961, înainte de războiul de şase zile din 1967 şi de “teritoriile ocupate”. Astăzi, partea a IV-a a acestui articol. În mod oficial, în Iordania trăiesc peste … …

Martha Gellhorn, scriitoare, ziaristă şi fostă corespondentă de război, a călătorit în Orientul Mijlociu pentru a examina de aproape “problema refugiaţilor palestinieni”. Articolul a fost publicat în 1961, înainte de războiul de şase zile din 1967 şi de “teritoriile ocupate”. Astăzi, partea a IV-a a acestui articol.

Refugiaţi palestinieni găzduiţi de Mânăstirea Ortodoxă Armeană Apostolică din apropierea Bethlehemului. Fotografie din anii 50.

În mod oficial, în Iordania trăiesc peste 600.000 de refugiaţi, mai mulţi decît în toate cele trei ţări gazdă la un loc. Din punct de vedere legal, în Iordania nu există refugiaţi. În Iordania refugiaţii sunt cetăţeni cu drepturi şi privilegii egale cu cele ale unui cetăţean iordanian născut în Iordania. Mulţi iordanieni de origine palestiniană sunt mulţumiţi şi au reuşit în viaţă în pofida greutăţilor inevitabile într-o ţară stearpă, fierbinte şi subdezvoltată.
Sărăcia şi ariditatea s-ar fi putut combate destul de eficient prin folosirea planificată a apelor Iordanului pentru irigaţii. Numai că acum terenurile respective rămîn virane. Eric Johnson, reprezentantul special al preşedintelui Eisenhower pentru implementarea acestui plan dătător de viaţă, a raportat într-un tîrziu: „După doi ani de discuţii, experţi din Israel, Iordania, Liban şi Siria au căzut de acord asupra tuturor detaliilor importante ale planului comun pentru Iordan. Numai că la conferinţa Ligii Arabe din noiembrie 1955 planul a fost respins din motive politice.”

Dacă ar fi sa judecăm după refugiaţii pe care i-am văzut la Ieriho, în taberele de pe lîngă Ierusalim sau chiar din Ierusalim, acordarea cetăţeniei generează sănătate mentală. Climatul emoţional din Iordania e simţitor diferit de cel din Gaza. Un director de şcoală a declarat că la şcoală se învaţă istoria Palestinei „fără politică”. N-aş putea spune exact ce înseamnă asta. În Iordania, nivelul de educaţie al refugiatului şi posibilitatea sa de a se întreţine se reflectă în politică. Cei mai bine educaţi şi mai capabili nu-şi pierd vremea visînd la răzbunare violentă, şi sunt loiali regelui Hussein. Cei mai prost educaţi şi mai puţin competenţi se hrănesc din pasiunea pentru Nasser, război şi reîntoarcere. Doi oameni care locuiesc uşă lîngă uşă într-o tabară din afara Ierusalimului ilustrează perfect această diferenţă de personalitate şi orientare politică. Paznicul taberei, care locuia într-o căsuţă nouă construită de UNRWA dar care arăta ca o cocină de porci, cu cutii goale de sardele aruncate pe jos, cu un culcuş din zdrenţe aruncate pe podea în loc de pat şi cu o grădină împuţită împrejur:
– Am fost evacuaţi cu forţa, aşa că o să ne întoarcem. În frunte cu Nasser, Hussein şi cu toţi conducătorii arabi.
Vecinul lui, un bătrîn, curăţase pietrele din jurul casei pentru a face loc unei mici grădini de zarzavaturi. Prin curte cu greu te puteai mişca din cauza rufelor întinse la uscat. Mi-a povestit că mai bine moare de foame decît sa nu le asigure nepoţilor lui o educaţie bună:
– Cît trăiesc şi pot să muncesc, nepotul meu va învăţa la universitate.

Cea mai mare tabără din Ieriho este administrată de un tiran inacceptabil, dar este curată aproape ca Elveţia.
– Le-am dat 6000 de pomi fructiferi, declară refugiatul tiran, în calitate de dumnezeu. Acum cinci ani mukhtarii nu-mi dădeau voie să împart oamenilor pomi sub pretextul că oamenii care plantează copaci nu mai vor să meargă acasă.
Acum pomii se ridică peste gardurile dintre căsuţe, şi se planifică distribuirea unui număr mai mare de pomi. Apă se găseşte în cantitate inepuizabilă – 21 de puncte de apă curată. 40.000 de mii de suflete trăiesc aici, în locuinţe trainice, sub privirea aprigă a tiranului. Pe străzi se joacă, iuţi ca nişte păsărele, copiii din tabără.
– Cum te cheamă? Te simţi bine? La revedere! Noapte bună! Salut, doamna!
Copiii ciripesc şi se învîrt în jurul meu; tiranul încearcă în van să-i gonească. Unul din băieţi se încăpăţînează să-mi spună ce are de spus şi îmi adresează o propoziţie întreagă. După care mă invită la el acasă – patru camere aerisite (una cu scaune pe lîngă pereţi, pentru musafiri), curte curată, peste care domneşte mama, zîmbitoare, cu o faţă senină, mîndră de fiul ei care poate conversa într-o limbă străină cu musafiri din străinătate. Băiatul îmi povesteşte pe îndelete despre viaţa lui, despre familia şi ambiţiile lui. Avea 13 ani şi învăţa englezeşte de doi ani, aici, la şcoala din tabără. Pînă să mă întîlnească pe mine nu vorbise englezeşte decît cu profesorul. După această întîlnire am intrat la cîteva ore de engleză din altă tabără, să văd cu ochii mei cum se face un miracol. Băiatul visa să devină profesor.
– În ţara asta? l-am întrebat eu aşteptîndu-mă să strige – „Nu! În ţara mea, în Palestina”.
– Nu, nu în ţara asta, în Ierusalim sau Amman.

Atunci mi-am dat seama, şi ar fi trebuit să înţeleg de mult că „ţară” înseamnă în arabă oraş sau sat. Cînd ţăranul sau refugiatul arab vorbeşte despre ţara sa, chiar cînd se află în interiorul ei, ca aici, el se referă la satul în care s-a născut. Mintea băiatului n-a mers mai departe de oraşele mari din singura ţară pe care o cunoştea. Dar mintea lui putea merge mult mai departe. Cea mai mare ambiţie a celor mai buni elevi este să se facă profesori sau doctori. În toată lumea e nevoie de profesori şi de doctori, şi în lumea arabă nevoia e stringentă.

Şi în Iordania este o şcoală profesională, la fel de fericită şi plină de speranţă ca şcoala din Gaza. Aici m-am întîlnit cu clasa de ucenici instalatori, altă serie de cetăţeni de care lumea are nevoie. Erau veseli în salopetele lor albastre, cu mîinile pline de vazelină, şi cu capul plin de planuri pentru viitor. Unul visa să meargă în Kuwait, altul în America. Un băiat a spus că vrea să fie instalator în Palestina. Cel mai tînăr şi mai mic dintre ei a declarat pe un ton trist, plictisit şi lipsit de încredere că mai e mult pînă atunci. Nici unul n-a continuat idea.

Singurul loc care arăta după cum mă aşteptasem iniţial să arate viaţa de refugiat era în partea iordaniană a Ierusalimului divizat, în fostul ghetou evreiesc. Evreii se chinuiseră în aceste găuri de şobolani, întunecoase, înghesuite printre pietre vechi, secole întregi, mai mult decît ne putem imagina. De 13 ani încoace, arabii îndură aceaşi viaţă oribilă. Aici s-a păstrat o enclavă medievală de mizerie şi sărăcie, fără egal în întreaga lume.

Dintr-un coridor cu miros pestilenţial, un băiat frumos, cu spatele drept, îmbrăcat cu haine curate, ţîşneşte în străduţa pietruită şi îl ia de braţ pe ghidul meu, profesorul său, cu care este bun prieten. Băiatul este cel mai bun elev din clasă. Oare unde ar putea să înveţe? Pe stradă, răspunde băiatul, afară, oriunde. Singura casă pe care o cunoscuse băiatul era cămăruţa igrasioasă, o temniţă, unde locuieşte împreună cu bunicul imobilizat la pat, părinţii şi un frate.
– Toţi elevii de la şcoală sunt copii buni, spune profesorul, cu uimire în voce. Şi sunt foarte spirituali.
Aveam să aflu mai tîrziu că vroia să spună inteligenţi.
– Directorul UNRWA a auzit de acest cartier dezgustător?
– Nu, răspunde profesorul.
M-am grăbit să întreb cum UNRWA permite unor fiinţe umane să locuiască în asemenea mizerie revoltătoare. Drept care am fost informată că directorul a vizitat ghetoul din Ierusalim două săptămîni după ce a intrat în funcţie. UNRWA a încercat în nenumărate rînduri să-i mute pe aceşti refugiaţi, care au refuzat pentru că preferau să trăiască în interiorul oraşului vechi. Dar acum, din cauza natalităţii ridicate, erau dornici să se mute, şi în mai puţin de un an urmau să fie reaşezaţi într-o tabără nouă în afara Ierusalimului. Numai două tabere de refugiaţi în ţările gazdă erau mai groaznice decît aceasta. Eu una nu le-am văzut, dar acestea au fost unicele condiţii subumane în care locuiau refugiaţi, şi nu din vina UNRWA. În curînd aveau să fie eradicate.

În pofida tuturor greutăţilor, UNRWA conduce un stat de asistenţă socială fără egal în Orientul Mijlociu arab. „Refugiatul are sub el o plasă pe care populaţia locală nu o are”, susţine un reprezentant UNRWA. Trebuie să menţionez că personalul UNRWA îi iubeşte pe arabii de care se ocupă, ceea ce este şi foarte bine şi esenţial. Nu-i poţi ajuta pe cei pe care nu-i iubeşti.

partea I
partea II (Tabere din Liban)
partea III (În Gaza)
partea V
partea VI
partea VI
sursa

Israelianca

Israelianca

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *