Ce fel de socialist este Barack Obama? (1)

Etichete:

Socialismul mai moale descris de Hayek este adesea cunoscut sub numele de „social-democraţie”. Este o variantă a Fabianismului.

Revista neo-conservatoare Commentary prezintă în avanpremieră un material din ediţia pe luna mai. Este vorba despre un eseu al publicistului Jonah Goldberg (autor al cărţii Liberal Fascism), în care acesta analizează una din cele mai frecvente (şi controversate) acuzaţii la adresa administraţiei Obama: cea de socialism.

Ce fel de socialist este Barack Obama?

Jonah Goldberg

Afirmaţia că Barack Obama este un socialist a devenit un semn al campaniei prezidenţiale din 2008. Aversarul său, John McCain, a utilizat propriile cuvinte extemporanee ale lui Obama, adresate unui instalator din Ohio, ca prim exponat: „Când răspândeşti avuţia în jur”, a spus Obama, „este bine pentru toată lumea”. Aşa ceva, a insistat McCain, sună „mult a socialism”, la fel şi propunerile lui Obama de a ridica impozitele celor bogaţi sau cu salarizare înaltă, pentru scopul explicit de a avea grijă mai bine de clasele de jos şi mijlocii, prin redistribuirea acestor bani încasaţi de stat.

Republicanii au crezut că au descoperit un filon retoric irezistibil cu această linie de argumentare în 2008, dar eforturile lor de a face vâlvă cu socialismul presupus al lui Obama s-au dovedit neconcludente, dacă nu chiar comice. Comitetul Naţional al Partidului Republican a avut în vedere până şi o rezoluţie în care se sugera Partidului Democrat să îşi schimbe numele în „Partidul Socialist Democrat” din Statele Unite. Acest număr de senzaţie a pierdut în favoarea unui limbaj de compromis, lamentând „marşul către socialism” al Democraţilor.

După paisprezece luni din mandatul prezidenţial, în martie 2010, Obama a reuşit să forţeze prin Congres o preluare parţială de către guvern a sistemului naţional de îngrijire a sănătăţii. Această realizare legislativă a urmat deciziei lui Obama un an mai devreme, fără aprobarea Congresului, de a naţionaliza două din cele trei mari companii de automobile ale ţării. În lunile care au urmat, el a impus, de asemenea, plafoane specifice pe salariul angajaţilor la băncile care au primit fonduri federale de ajutor – primul astfel de control salarial federal, după experimentul de rău augur al lui Richard Nixon din 1971. De asemenea, Obama a făcut din guvernul federal furnizorul direct de împrumuturi pentru şcolarizarea studenţilor, şi a reuşit acest lucru prin plasarea acestei schimbări semnificative în politica americană în interiorul facturii mai mari pentru sănătate. Într-o conferinţă de presă din septembrie 2009, Obama a sugerat că un sistem de sănătate finanţat din fonduri publice ar putea ajuta la „evitarea unor cheltuieli, care sunt consumate de profiturile şi costurile administrative excesive ale companiilor particulare” – astfel confundând actul de a face bani, piatra de temelie a capitalismului în sine, cu generarea de cheltuieli inutile.

Având în vedere comportamentul său şi retorica în calitate de preşedinte, avem toate motivele de a redeschide problema din 2008 şi de a intreba, pur şi simplu: Ce fel de socialist este Barack Obama?

În prezent, conservatorii sunt ridiculizaţi când îndrăznesc să sugereze, într-o doară sau mai în serios, că Obama sau partidul său ar putea fi aserviţi unei variante sau alteia de socialism. De exemplu, după votarea legii sănătăţii, un articol din revista Salon îşi bătea joc de conservatori pentru delictul de a gândi că americanii trăiesc acum sub „călcâiul bolşevic”. Pe vremea când Comitetul Naţional al Partidului Republican dezbătea acea rezoluţie din 2008, Robert Schlesinger, redactorul rubricii de opinie de la U.S. News & World Report, a răspuns cu: „Ceea ce este cu adevărat amuzant şi înfricoşător e cât de serios consideră acesta rezoluţie periferia trăznită a Partidului Republican”.

În mod similar, într-un interviu din mai 2009, redactorul Jon Meacham de la Newsweek îi batjocorea pe criticii preşedintelui deoarece îl considerau pe Obama drept un „cripto-socialist”. Conform acestor luminaţi, socialismul este un fenomen foarte sofisticat, deoesbit de tehnic şi precis istoric, ce nu are nimic de a face cu politica sau ideile momentului prezent, iar conservatorii care invocă acest termen pentru a descrie politicile şi ideile lui Obama sunt, în cel mai bun caz, extrem de imprecişi sau, în cel mai rău caz, o gloată provocatoare. Şi totuşi, atunci când liberalii discută despre socialism şi relaţia acestuia cu Obama, definiţia termenului „socialist” pare a slăbi considerabil. Cu doar patru luni înainte de a-i batjocuri pe conservatori, Meacham a fost co-autor la un articol de prim plan pentru revista sa, intitulat „Suntem toţi socialiştii acum”, în care acesta şi Evan Thomas (nepotul lui Norman Thomas, de şase ori candidat la preşedinţie din partea Partidului Socialist) argumentau că sporirea atribuţiilor guvernului ne transformă într-o ţară „europeană”, adică socialistă. În acelaşi timp, o serie de scriitori de Stânga, în special E.J. Dionne şi Harold Meyerson de la Washington Post, puneau în circulaţie ideea că noul preşedinte a inaugurat o nouă eră, cea a „social-democraţiei”. Bloggerul activist de Stânga Matthew Yglesias, preluând viziunea Casei Albe conform căreia nicio criză nu trebuie irosită, afirma că prin prăbuşirea Wall Street s-a ivit o „ocazie reală” pentru „socialism masiv”.

Într-un eseu din aprilie 2009, publicat în revista Foreign Policy, John Judis numea modest drept „profetică” o prezicere pe care a făcut-o la mijlocul anilor 1990: „Odată ce memoria sordidă a comunismului sovietic va fi îngropată, iar fervoarea isteriei anti-guvernamentale va recede”, scria cu ocazia unui simpozion al think-tankului American Enterprise, „politicienii şi intelectualii viitorului secol vor fi iarăşi atraşi de moştenirea socialismului.” În articolul său din Foreign Policy, Judis se consideră justificat de era Obama: „Socialismul, odată alungat din conversaţia politicoasă, a făcut o revenire surprinzătoare.” Pentru Judis, socialismul resurgent de azi nu este varianta totalitară pe care o asociem cu Uniunea Sovietică sau Cuba, ci mai degrabă socialismul „ţărilor scandinave, sau al Austriei, Belgiei, Canadei, Franţei, Germaniei şi Olandei, ale căror economii au fost formate de framîntări socialiste.” Acesta este „un alt fel de socialism – să-l numim socialism liberal„, explică Judis, şi „are multe de oferit.”

Aceste idei au căpătat o greutate emipirica sporită în urma unui sondaj de opinie al institutului Rasmussen, din aprilie 2009, conform căruia „numai 53% dintre americanii adulţi consideră capitalismul drept mai bun decât socialismul.” Din restul de 47%, 20% preferă socialismul capitalismului, iar 27% nu sunt siguri. Între timp, adulţii „sub 30 de ani sunt, în esenţă, împărţiţi în mod egal: 37 la sută preferă capitalismul, 33 la sută socialismul, iar 30 la sută sunt indecişi”. Yglesias a argumentat că datele „reflectă faptul că, la un nivel de bază, socialismul este un brand bun. Ideea este că ar trebui să punem pe primul loc societatea, mai degrabă decât capitalul, sau banii. Sună bine! ”

Harold Meyerson, care de fapt se autointitulează un socialist, a vrut-o în ambele sensuri. Într-un articol din Washington Post de pe 4 martie 2009, el a susţinut că oricine care îl numeşte pe Obama un socialist nu ştie despre ce vorbeşte: „Ascultaţi un socialist democratic: capitalismul american laissez-faire este pe cale de a fi înlocuit nu de socialism, ci de un capitalism mai reglementat şi mai viabil. Iar motivul nu constă în faptul că pădurile sunt pline de socialişti secreţi, care abia acum ies la iveală.”

Dar, după ce datele Rasmussen au fost publicate în luna următoare, Meyerson a schimbat tonul. Într-un articol intitulat „Rush întemeiază o revoluţie”, el a afirmat că încercările conservatoare de a-l demoniza pe Obama drept socialist au avut un efect contrar şi i-au determinat pe americani, în special pe cei tineri, să adopte eticheta. „Rush [Limbaugh] şi băieţii lui fac ceea ce Gene Debs (socialist şi lider sindical, n.trad.) şi tovarăşii săi nu ar putea niciodată cu adevărat”, a scris Meyerson. „În tandem cu Wall Street, aceştia construiesc socialismul în America”. Mai mult decât atât, pe când un „capitalism viabil, reglementat” a diferenţiat iniţial Obamaismul de socialism, acum a ajuns să definească brandul lui Obama de socialism. „Astăzi”, observa Meyerson, „partidele socialiste şi social-democratice ale lumii militează în esenţă o formă mai socială a capitalismului, cu reglementări stricte privind capitalul, mai multă putere pentru lucrători şi un sector public extins, care să facă ceea ce sectorul privat nu poate (cum ar fi furnizarea de acces universal la asistenţă medicală).”

Desigur, în cazul în care suporterii programului lui Obama sunt liberi să îl numească socialist, atunci şi criticilor li se poate permite să facă acelaşi lucru.

_____________

Dar este corect, în mod obiectiv, să numim agenda lui Obama drept „socialistă”? Asta depinde de ceea ce înţelegem prin socialism. Termenul are atât de multe asociaţii şi a fost folosit pentru a descrie atât de multe abordări divergente politice şi economice, încât singurul înţeles capabil să producă un consens se referă la etatism categoric, aplicat pentru cauza mai mare de obţinere a „egalităţii”, de obicei prin politici economice de redistribuire, ce implică preferinţa de a lua un rol intruziv şi dominator în funcţionarea sectorului privat. S-ar putea aplica, de asemenea, un alt criteriu: o ambivalenţă, chiar antipatie, pentru democraţie atunci când democraţia se dovedeşte incomodă. Cu această înţelegere ca o orientare generală, răspunsul este, cu siguranţă, da, ordinea de zi a lui Obama este socialistă într-un sens larg. Probabil că administraţia Obama nu a plănuit confiscarea mijloacelor de producţie de automobile, sau de exercitare a controlului managerial asupra Wall Street. Dar, atunci când s-a confruntat cu posibilitatea de a alege, le-a făcut pe amândouă. Obama a plănuit în mod explicit impunerea unei restructurări masive a unei şesimi din economia SUA (serviciile de sănătate, n.trad.), prin autoritatea statului – iar acum a început să facă exact acest lucru.

Obama s-a plasat el însuşi, în numeroase ocazii, în tradiţia intelectuală şi politică progresistă, începând cu Theodore Roosevelt şi continuată de Franklin Roosevelt. Cu câteva excepţii, ordinea de zi a politicii progresiste a fost întotdeauna să pledeze pentru reforme bucată cu bucată – nu schimbare transformaţională instantanee, ci reforme care extind întotdeauna mărimea, domeniul de aplicare, precum şi autoritatea statului. Această abordare are numeroase beneficii. Pentru inceput, este mai realistă tactic. Prin concentrarea asupra noţiunii de reformă, mai degrabă decât revoluţie, progresiştii pot lucra pentru a atrage atât ideologi de Stânga cât şi pe moderaţi, în acelaşi timp. Acest lucru permite moderaţilor să fie seduşi de propria lor retorică despre virtuţile unei reforme specifice ca un scop în sine. Între timp, ideologii mai sofisticaţi înţeleg că sprijină o strategie în trepte, de lungă durată. Într-o remarcă spontană cu ocazia unei discuţii din 2009 despre reforma sănătăţii, deputatul Barney Frank a mărturisit că el vede în „opţiunea publică” – programul presupus limitat care ar fi oferit guvernului federal un rol direct ca asigurator în concurenţă cu asiguratorii privaţi – doar o staţie pe drumul spre un sistem cu un singur plătitor, în care guvernul este unicul furnizor de îngrijire a sănătăţii. În adresa lui din septembrie 2009 către sesiunea comună a Congresului, preşedintele Obama a insistat că „eu nu sunt primul preşedinte care a luat asupra sa această cauză, dar sunt hotărât să fiu ultimul.” Şase luni mai târziu, după ce a obţinut legea sănătăţii pe care o dorise, el a insistat asupra faptului că această lege este doar un „prim pas” critic pentru revizia sistemului. Arthur Schlesinger Jr. a fost unul dintre relativ puţinii moderaţi auto-descrişi, care a înţeles tactica şi a sprijinit-o. „Se pare că nu există niciun obstacol inerent”, scria Schlesinger în 1947, „pentru avansarea treptată a socialismului în Statele Unite, printr-o serie de Noi Acorduri.” (referinţă la politica socialistă antebelică de New Deal a lui Franklin Roosevelt, n.trad.)

Această perspectivă l-a bântuit şi pe marele economist şi filozof al libertăţii, Friedrich von Hayek. Sunt puţine şanse, scria Hayek, ca democraţiile Americii sau ale Vestului să îmbrăţişeze în mod deliberat ceea ce el numea „socialismul fierbinte” al sovieticilor „Totuşi, deşi socialismul fierbinte este, probabil, un lucru de domeniul trecutului”, scria el în prefaţa ediţiei din 1956 a capodoperei sale, Drumul către servitute,

unele dintre concepţiile sale au pătruns mult prea adânc în întreaga structură de gândire actuală pentru a justifica complezenţă. Chiar dacă puţini oameni în lumea occidentală doresc acum să refacă societatea integral în conformitate cu un model ideal, foarte mulţi încă mai cred în măsuri care, deşi nu au fost proiectate pentru a remodela complet economia, prin efectul lor cumulat ar putea foarte bine, neintenţionat, să producă acest rezultat.

Socialismul ne-fierbinte descris de Hayek este adesea cunoscut sub numele de „social-democraţie”, deşi este probabil cel mai bine înţeles ca o variantă americană a Fabianismului, tendinţa târziu-victoriană a socialismului britanic. „Nu va veni niciodată un moment când vom putea spune ‘acum socialismul este consacrat definitiv’”, a explicat Sidney Webb, conducătorul fabianismului din Marea Britanie, în 1887. Defectul fabianismului şi motivul pentru care nu a devenit niciodată o mişcare de masă de Stânga, constă în faptul că apetitul revoluţionar nu poate fi niciodată îndestulat de abordarea incrementală. Virtutea politică a fabianismului se datorează faptului că, întrucât „socialismul” este întotdeauna după colţ şi nu a fost niciodată pe deplin pus în aplicare, acesta nu poate fi învinovăţit de eşecul politicilor etatiste care au fost deja adoptate. Panaceul universal constă în şi mai mult socialism incremental. Iar boala este, acum şi întotdeauna, capitalismul laissez-faire. Acesta este motivul pentru care mandatul lui George W. Bush este de obicei descris de către Democraţi ca o perioadă de capitalism neîngrădit şi de „fundamentalism de piaţă”, chiar dacă mărimea şi domeniul de aplicare al guvernului s-au extins masiv sub Bush, în timp ce rata de impozit pe profit a rămas ridicată, iar Wall Street a fost reglementat mai mult, nu mai puţin.

La începutul secolului 20, Webb a elaborat clauza IV din Constituţia Partidul Laburist din Marea Britanie, care a descris obiectivul său final, astfel:

Pentru a asigura pentru lucrătorii manuali sau cu creierul rezultatele depline ale sârguinţei lor, precum şi distribuirea cea mai echitabilă a acestor rezultate, care poate fi posibilă pe o bază de proprietate comună asupra mijloacelor de producţie, distribuţie şi de schimb, precum şi cel mai bun sistem posibil de administrare populară şi de control al fiecărei industrii sau serviciu.

Clauza IV a fost un „act sfânt” pentru laburiştii britanici, ca să împrumut o expresie din indispensabila istorie a socialismului scrisă de Joshua Muravchik, Raiul pe Pământ. Fostul prim-ministru Harold Wilson a comparat modificarea clauzei IV cu extirparea Cărţii Genezei din Biblie. Dar, la sfârşitul anilor 1990, Tony Blair, un lider al mişcării socialismului creştin din Marea Britanie, a reuşit să forţeze o revizie a acestui act sfânt. Noua sa versiune spune, în parte:

Partidul Laburist este un partid democratic socialist. Acesta consideră că, prin puterea eforturilor noastre comune putem realiza mai mult decât vom realiza singuri, astfel încât să se creeze pentru fiecare dintre noi mijloacele de a realiza potenţialul nostru adevărat, iar pentru noi toţi o comunitate în care puterea, bogăţia şi oportunitatea sunt în mâinile celor mulţi, nu puţini.

Revizuirea lui Blair a clauzei IV a provocat numeroase denunţări. Un lider al sindicatelor minerilor a declarat că modificările echivaleaza cu ruperea celor Zece Porunci. Chiar dacă provenea din aripa dreaptă a Partidului Laburist, Roy Hattersley, un fost lider adjunct, s-a plâns că Blair a abandonat principiul „piatră de temelie” al „redistribuirii puterii şi bogăţiei.” Dar Blair s-a menţinut pe poziţii. El a argumentat că, deşi a respins „socialismul” doctrinar, a rămas ataşat de ceea ce a numit drept „social-ism”.

Această despicare a firului în patru, de către Blair, surprinde o distincţie importantă. Socialismul, în extindere şi totuşi incipient, este încă o doctrină. „Social-ism” este ceva diferit. Este o orientare, un mod de gândire despre politică şi guvernare – orientat către control guvernamental, dar nu fixat rigid pe acesta, ca un scop în sine. Social-ism este ceea ce activiştii numesc „justiţie socială”, care este întotdeauna „progresistă” şi egalitariană, dar nu invariabil etatistă. Ca o chestiune practică, „social-ismul” lucrează de la premiza că liderii şi planificatorii bine intenţionaţi sunt destul de inteligenţi şi de obligaţi moral ca să, în cuvintele lui Obama, „răspândească avuţia în jur” pentru progresul întregii societăţi în general şi al defavorizaţilor, în special.

Dar, la un nivel mult mai important, „€œsocial-ism” este un impuls fundamental religios, o dorinţă utopică de a crea o societate perfectă, fără restricţiile impuse de compromisurile naturale din viaţa muritoare. Revizia doctrinară a lui Blair recunoaşte faptul că proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie – principiul economic central al socialismului – nu este necesară, atâta timp cât interesele şi întreprinderile private pot fi obligate să urmeze drumul desemnat spre utopie.

continuarea

Emil Borcean

Emil Borcean

Comentarii

  1. PataphylSpune:

    Răspunde
    aprilie 27, 2010

    emil, bravo și mulțumiri pentru efortul de a traduce acest text eminent al lui JG. Va face valuri, desigur…

    Stai să-ți zic cum am ajuns să cred că e doar o banală problemă de etichetă! ????

    Stînd și citind și reflectînd și corelînd mi-am amintit de o amintire din copilăria soției. Se juca ea și cu prietenii și vecinii ei Vivi și Jani pe un maidan nu departe de centrul metropolei bacoviene. Maidanul era străjuit de gardul putred al unui MAT, printre leațuri se ajungea ușor la lăzi cu etichete: Vin de regiune superior, Vin alb superior (niciodată nu erau etichete cu ceva inferior, ordinar, nici măcar normal, nici vorbă de vin prost…). Cănd se lucra, se auzeau ordine printre ostrețe: „Uăi, adă o ladă di eticheti cu ceva roș” – „Nu găsăsc, șăfu’…” – „Vezi cari sî potrijăști, supirior sî fie!”. Cînd trecea în trecerea socialistă, copilașii băgau mînuțele să apuce ceva etichete pentru colecție. Dumnezeu a vrut ca soția să se întîlnească anul trecut cu ceilalți doi, la nici o lună distanță, prima dată după peste 45 de ani. Cei trei trăiesc acum în trei țări, două în America de Nord (exclusiv Mexic) și unul în Israel. Doar doi dintre ei au convingerile mele și ale israeliencei. Dar n-a fost nici o ceartă, doar duioșie…

    Deci disputa invocată mi se pare cumva inutilă, Ăștia fac ca cameleonul, adică-și schimbă din cînd în cînd eticheta, chestie de marketing. Să nu cumva să mîrîie bizonul!

    Dar unde-o fi eticheta de anțărț? (oare de ce n-am folosit mult mai cunoscutul cuvînt label? Iaca nu-mi dau seama… ????

  2. costinSpune:

    Răspunde
    aprilie 27, 2010

    Ca o chestiune practică, “social-ismul” lucrează de la premiza că liderii şi planificatorii bine intenţionaţi sunt destul de inteligenţi şi de obligaţi moral ca să, în cuvintele lui Obama, “răspândească avuţia în jur”

    socialistii din toate zarile cred cu religiozitate in propria „inteligenta” si „buna credinta”, a lor si a celor care le impartasesc ideile. Daca e sa ne luam dupa progresisti, pentru a fi inteligent, sau pentru a te transforma din mediocru(brughez) in „om superior”/elita, intr-un gagiu inteligent, nu e nevoie decit sa iti insusesti dogmele socialismului si sa ignori orice le-ar putea contrazice.

    un mic exemplu al modului in care se desfasoara un dialog dintre un progresist, om de bine, si un reactionar, „om (extrem de) inferior” (un fel de parameci numai bun de exterminat?):

    confruntat cu cineva care stie despre ce vorbeste (Pim Fortuyn a fost si comunist inainte de a se dumiri si a ajunge „reactionar”) socialistul nu se sinchiseste sa foloseasca argumente ci persuasiunea, inducerea in eroare si demonizarea. Nu este usor sa creezi „societate perfectă”. pe parcurs, trebuie si sa scapam de incoveniente

  3. Transsylvania PhoenixSpune:

    Răspunde
    aprilie 27, 2010

    Cred ca videoclipul acesta ilustreaza in mod perfect alegatorul Obamoid: rasist, egoist, socialist si lipsit de cea mai elementara cultura (politica si nu numai)

  4. costinSpune:

    Răspunde
    aprilie 27, 2010

    doamne fereste…

  5. Transsylvania PhoenixSpune:

    Răspunde
    aprilie 27, 2010

    @Costin #4
    …doar asa ca sa va aduc aminte voua astora care traiti in Romania ca prostia nu cunoaste granite; si sa nu credeti voi ca consumatorii de manele, tele-novele si alti cretini din aistia care voteaza voteaza politicianul cu mititelu’ si berea gratis traiesc doar pe plaiurile Mioritzei.
    Ca sa-l parafrazez pe tov. V.I. Lenin „idioti din toate tarile uniti-va”.

  6. PataphylSpune:

    Răspunde
    aprilie 27, 2010

    @Transsylvania Phoenix

    Cumplit video! La #5 adaug o șaradă matematică în cifre romane: II + IV = VI
    Indicație (Ion* + Iosif* = gata cu indicățiili ???? )

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *