Confecţionăm abajururi din pielea clientului

Etichete:

Un articol din cotidianul Ma’ariv mi-a stîrnit curiozitatea şi m-a cutremurat totodată – povestea unui abajur. Recunosc că am o slăbiciune pentru d-ale misticii şi pentru coincidenţe, altfel cum să-mi explic ceea ce sfidează cu neruşinare raţionalul? Vorba unei prietene – nu există coincidenţe, lucrurile se aliniază pentru a confirma existenţa noastră aici şi legăturile …

Un articol din cotidianul Ma’ariv mi-a stîrnit curiozitatea şi m-a cutremurat totodată – povestea unui abajur. Recunosc că am o slăbiciune pentru d-ale misticii şi pentru coincidenţe, altfel cum să-mi explic ceea ce sfidează cu neruşinare raţionalul? Vorba unei prietene – nu există coincidenţe, lucrurile se aliniază pentru a confirma existenţa noastră aici şi legăturile dintre noi. Sau cam aşa ceva.

Oricum, în contextul actual, în care iarăşi suntem confruntaţi cu negarea Holocaustului (ultimul meu articol de la „patruped” – traducerea unei recenzii a „Antisemitismului britanic” de A. Julius – a atras a serie de comentarii ostile şi injurioase), atmosfera internaţională (Turcia împroaşcă iar cu rahat, dar nu din cel care se pune în cornuleţe şi cozonac, UNESCO amestecă politica şi cultura şi neagă afinitatea Israelului cu locurile sfinte şi declară (pe ce bază ?) că săpăturile arheologice efectuate de Israel pe lîngă şi sub Zidul Plîngerii ar fi ilegale (sigur că sunt ilegale, scot la iveală obiecte care dovedesc prezenţa evreilor, dar mai ales existenţa unor personaje biblice, ori asta contravine agendei PC şi pune oarece beţe în pretenţiile „palestinienilor” de a-şi face stat pe teritoriile străvechi ale evreilor şi mai ales de a-şi declara capitala la Ierusalim).

Deci poate nu e întîmplător că primul meu articol de aici se plasează „în linie dreaptă” cu ultimul de la „patruped” şi mai ales poate că nu e întîmplătoare tema lui – povestea bizară a unui abajur.

Dacă n-ar fi fost de-ajuns faptul că naziştii smulgeau dinţii de aur din gurile victimelor, dacă n-ar fi fost de-ajuns că din părul deţinutelor se confecţionau papuci pentru echipajele de pe submarine, se pare că naziştii au încercat să-şi transforme victimele şi în săpun şi articole de marochinărie.

Povestea cu săpunul pare dubioasă, dar nu este exclus că naziştii au reuşit să producă săpun din grăsime umană, pe scară restrînsă, după cum reiese din propriile lor mărturii şi din mărturiile unor prizonieri de război britanici care au construit lagărul de la Stutthoff. Există de altfel şi o reţetă dezvăluită de Sigmund Mazur, laborant la Institutul de Anatomie din Danzig/Gdansk.

Istoria obiectelor din piele este şi mai învăluită în mister, şi este legată de bestialitatea Ilsei Koch, soţia unui comandant de lagăr, la care voi reveni.

Sergentul Warren E. Priest, care a făcut parte din personalul spitalului de campanie instalat de trupele americane pentru supravieţuitorii lagărului Buchenwald (Apriie, 1945) îi scria mamei sale: „Am văzut abajururi confecţionate din piele de om – orice deţinut care avea pe corp un tatuaj nu se mai bucura de viaţă ca înainte să ajungă în acest lagăr. Comandantul lagărului avea un hobby – colecţiona aceste tatuaje, şi avea abajururi, tablouri si chiar vele de corabie (miniatură – ed) confecţionate din piele umană. Corabia respectivă se află acum în posesia mea. Ironia face ca această corabie să se numeasca „Santa Maria” şi pe velele ei sunt cruci şi portrete ale Fecioarei cu Pruncul (puţin probabil ca tatuajele în cauză să fi fost luate de la prizonieri evrei, ed). Fermecător tip, comandantul ăsta.”

(Site-ul de unde am luat fragmentul susţine că acest obiect a fost donat ulterior Muzeului Holocaustului din Washington).

Cum ziceam, ziarul Ma’ariv a publicat vineri, 29.10.2010 un articol interviu cu Mark Jacobson, jurnalist american, evreu, autorul cărţii „Abajurul”. Jacobson primeşte un abajur bizar, expediat prin poştă de un prieten, şi nu precupeţeşte nici eforturi nici fonduri în veritabila odisee întreprinsă pentru a obţine, în final, confirmarea provenienţei umane a abajurului. Atît, umană, nu piele de evreu, nu de polonez, nici de rus, ţigan sau german. Dar confirmare primită prin intermediul unei analize de ADN.

Se pare că abajurul respectiv a fost găsit într-o casă din New Orleansul devastat de Katrina – altă istorie bizară, propagată chiar şi de anumite grupuri creştine americane, anume că acest uragan a fost pedeapsa divină administrată Americii pentru rolul său în evacuarea unilaterală a Fîşiei Gaza, fix o săptămînă după ce ultimul israelian a încuiat uşa cum s-ar zice.

În orice caz, cel care vinde abajurul susţine sus şi tare că obiectul e confecţionat din pielea unui evreu omorît într-un lagăr nazist. Autorul îşi aminteşte că în copilărie, de multe ori era ameninţat de copiii italieni din cartier că va fi transformat în abajur. De aici mările şi ţările străbătute de Mark Jacobson pentru a stabili provenienţa abajurului, inclusiv întîlnirile cu reprezentanţi ai diverselor muzee ale holocaustului care refuză să recunoască sau/şi să primească acest obiect.

Şi bineînţeles, o descoperă pe sinistra Ilse Koch, ale cărei excese patologice sunt descrise pentru prima dată de ziarista Ann Springer în revista militară “Stars and Stripes” în 20 apriliei 1945, o săptămînă şi jumătate după ce americanii eliberează lagărul de la Buchenwald: “un abajur cu diametrul de 60 cm, înalt de 45 cm, compus din cinci panele confecţionate din pielea luată de pe pieptul unui om. Lîngă abajur erau expuse coperţi şi semne de carte, precum şi alte obiecte decorative, toate confecţionate din piele umană. Se vedeau clar porii şi pliurile caracteristice”.

Harry Stein, istoric şef al Muzeului Memorial de la Buchenwald, descria încă din 1938 pohtele depravate ale Ilsei, supranumită „Vrăjitoarea de la Buchenwald” şi ulterior „Căţeaua de la Buchenwald” (bitch care rimează cu witch, traducerea în engleză a poreclei initiziale din germană – Hexe). Stein susţine că pentru Ilse s-au confecţionat din piele umană mănuşi, portmonee precum şi obiecte de toaletă. Abajurul oferit soţului ei cu ocazia zilei de naştere a acestuia a fost declarat cel mai reuşit cadou şi a fost primit cu aplauze de toţi oaspeţii la petrecere. (Eu i-as zice şi Popeea, căci tare îi era drag să-şi scalde pielea personală în vin de Madeira – pe socoteala Reichului -ed).

Ilse a fost singura femeie judecată pentru crime de război în procesul de la Dachau, dar resume-ul ei depăşeşte orice imaginaţie chiar şi pentru cei care ştiu cîte ceva despre ororile nazismului. Iată mărturia lui Kurt Froboess, deţinut la Buchenwald din 1937, cînd a fost înfiinţat, pînă la eliberare: „Era o zi de caniculă. Cîţiva deţinuţi îşi scoseseră cămăşile. D-na Koch s-a apropiat de noi călare pe cal. Unul dintre deţinuţi, un francez sau belgian pe nume Jean, era vestit în tot lagărul pentru frumoasele tatuaje care îi împodobeau tot corpul. Pe piept avea tatuată o corabie cu patru catarge. Pînă azi nu pot să uit cum d-na Koch s-a apropiat de noi… La apelul de seară Jean a fost chemat la poartă, după care nu l-am mai văzut niciodata.”

Corabia cu patru catarge a fost revăzută însă dupa vreun an şi jumătate de acelaşi Froboess în laboratorul de patologie al lagărului.

Generalul Eisenhower şi-a dat seama că mulţi oameni nu vor fi în stare să priceapă ororile Holocaustului pe deplin şi că asemenea fapte care întruchipează esenţa răului vor fi eventual contestate sau de-a dreptul negate pentru simplul motiv că sunt practic incredibile. Motiv pentru care Eisenhower a dat ordin ca toţi membrii presei civile şi toate unităţile militare dotate cu aparate de fotografiat/filmat să viziteze lagărele şi să înregistreze tot ce se poate în scris şi pe peliculă (fotografii şi filme). După cum i-a explicat ulterior generalului Marshall: „Am vizitat lagărele cu intenţia de a servi ca martor ocular al acestor evenimente, în cazul în care în viitor va apare o tendinţă de a categorisi aceste mărturii drept propagandă.”

Mărturiile scrise împreună cu miile de fotografii obţinute în urma ordinelor date de Eisenhower trebuie să fie dovezi vii contra tuturor celor care încearcă pînă în ziua de azi să nege Holocaustul (sursa).

Abajurul de piele a fost donat, în cele din urmă, Muzelui Memorial de la Buchenwald.

Ah, cine n-a citit „Pielea” lui Curzio Malaparte nu ştie cît de mult a pierdut.

Israelianca

Israelianca

Comentarii

  1. Costin A.Spune:

    Răspunde
    noiembrie 10, 2010

    terifiant! Israelianca, iti mai amintesti de prietenul nostru ebukalel? Ei bine, acum citeva zile mi-a transmis un mesaj pe care abia l-am vazut:

    @InLinieDreapta campul auschwitz este o minciuna mare.ca si fake holocostul prostilor. iar in philistin este o tragedia mare.nu se compara.
    12:37 PM Nov 5th via web in reply to InLinieDreapta
    ebukalel
    koprulu mehmed pasha

    Daca „holocoustul” a fost o minciuna, tradegia (fabricata) din „philistin” cu ce anume se compara? Cu ceva ce nu a existat?

    Exista tot mai multi oameni, din lumea musulmana de regula, si tot mai multi din ce a fost Turcia lui Ataturk, care „in the same breath”, cum se zice, neaga holocaustul si viseaza la unul nou, jelind si strigind pe strazile Turciei si Europei intoarcerea lui Hitler

    “Legendarule conducător Adolf Hitler, răbdarea noastră a ajuns la capăt, avem nevoie de spiritul tău!”

  2. CorneliuSpune:

    Răspunde
    noiembrie 10, 2010

    Pozitia unora in aceasta problema s-a transformat intr-o credinta oarba. De la acest punct nu mai este cu cine discuta.
    Costine, vad ca Ebukalel continua sa arate interes pentru saitul nostru. Inseamna ca avem audienta si la turci.
    Pe curand, poate colaborator… Si poate pana atunci cineva se ofera sa-l invete si romaneste.
    Ebukalel Mekulal…

  3. IsraeliancaSpune:

    Răspunde
    noiembrie 10, 2010

    Ba eu cred ca ar fi interesant sa-l intrebam pe ebukalel (oare ce o fi koprolu ala de linga Mehmet pasha?) de soarta Palestinei in cele 4 lungi secole sub jugul otoman ca sa zic asa. Unde era Palestina si cum au avut turcii grija de ea? Sa aflam de la corespondentul nostru turc.

    Si sa ne explice de ce acum un secol si mai bine dragile lor moschei aratau asa:

    De ce cresteau buruieni pe trepte?

    Si mai ales nu l-as invata romaneste, macar are un dram de haz.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *