Islamul este încă învăluit în mister. Tratat ca o „altă religie”, beneficiază de cele mai multe ori de circumstanţe atenuante, graţie relativismului care încet-încet acaparează discursul public de la noi. Cu foarte multă uşurinţă, se pune semnul egalităţii între creştinism şi islam. Cruciadele sunt văzute ca jihad creştin şi nu ca reacţie la continua agresiunea islamică. Jihadul care transcende întreaga istorie a Islamului este desconsiderat ca simplă fantezie a unor „rasişti” şi „islamofobi”, iar Inchiziţia este în continuu demonizată, deşi fenomenul a fost mult mai complex decât se lasă să se înţeleagă, iar efectele mult mai mici în durată şi intensitate, oricât de teribilă îi pare omului modern. Tratamentul subman la care au fost şi sunt supuşi non-musulmanii în ţările islamice este cvasi-necunoscut. În schimb, orgoliile şi sensibilităţile musulmanilor care trăiesc printre noi nu au dus lipsă niciodată de avocaţi.

Chiar şi atunci când am denunţat abuzurile la care sunt supuse femeile musulmane, tot am fost criticaţi şi nu de puţine ori, critica a venit din partea feministelor sau a unor femei cu simpatii feministe. Se pare că pentru ele, imperfecţiunile civilizaţiei creştine sunt cumva chiar mai grave decât abuzurile grosolane din Islam. Din acest motiv, am considerat necesară includerea pe blog a unui capitol (capitolul 3 – Cuşca fecioarelor) din cartea lui Ayaan Hirsi Ali, Fecioara încătuşată, apărută recent la editura Minerva. Traducerea nu este perfectă, dar apreciez efortul depus de traducător şi editură pentru a aduce publicului român o mărturie importantă despre viaţa pe care este condamnată să o ducă o femeie în comunităţile islamice.

Ayaan Hirsi Ali este o feministă atee care de regulă nu se pierde în exagerările surorilor ei marxizate. Născută în Somalia, într-o familie musulmană credincioasă, a trăit şi în Arabia Saudită şi Kenya. Pentru a nu se căsători forţat cu vărul ei, aşa cum îi ordonaseră rudele, a cerut azil politic în Olanda. Acolo s-a făcut cunoscută ca o curajoasă apărătoare a drepturilor femeilor musulmane, spre profunda nemulţumire a partidelor politice de stânga, susţinătoare a multiculturalismului, şi a furiei unei părţi însemnate a comunităţii islamice. Împreună cu Theo van Gogh, nepotul faimosului pictor, a produs un scurt film numit Supunere, Partea Întâi (Submission, Part One; cuvântul „Islam” înseamnă „supunere”), prin care condamna abuzurile la care sunt supuse femeile islamice. Nu a renunţat la această luptă, nici după uciderea sălbatică a lui Theo van Gogh de către Mohammed Bouyeri, un musulman marocan din Olanda, şi citirea mesajului sinistru pe care acesta din urmă i l-a lăsat. După ce aproape l-a decapitat pe regizorul olandez, Mohammed Bouyeri i-a înfipt în piept o scrisoare adresată lui Ayaan Hirsi Ali.

Scrisă în olandeză, scrisoarea sângerie o numea pe Hirsi Ali „fundamentalistă necredincioasă” care „terorizează Islamul” şi „mărşăluieşte alături de soldaţii răului”. Prin „ostilităţile” ei, „ai dezlănţuit un bumerang şi este doar o perioadă de timp până când acest bumerang îţi va pecetlui soarta”. În litere mari, scria „AYAAN HIRSI ALI, TE VEI ZDROBI DE ISLAM!”. Scrisoarea se încheie cu un soi de cântec religios: „Ştiu sigur că tu, O America, te vei întâlni cu dezastrul. Ştiu sigur că tu, O Europa, te vei întâlni cu dezastrul. Ştiu sigur că tu, O Olanda, te vei întâlni cu dezastrul”.

Am împărţit capitolul „Cuşca fecioarelor” în două fragmente. Primul apare azi, cel de-al doilea urmând a fi publicat în una din zilele următoare. Apare integral, în ciuda faptului că nu sunt de acord cu unele afirmaţii (de ex., cele privitoare la rolul Islamului în modernizarea Occidentului). Nu există motive pentru a ciopărţi în vreun fel textul.

Recomand cartea tuturor celor interesaţi de locul pe care îl ocupă femeia în Islam.

Cuşca fecioarelor

Ayaan Hirsi Ali

Cultura arabă s-a răspândit în societăţile non-arabe cu ajutorul Islamului, dar este din multe puncte de vedere cu mult în urma celei occidentale. Principalele trei defecte sunt: insuficienta libertate individuală, barja de cunoştinţe neadecvate şi lipsa drepturilor femeii. Aceste probleme se pot observa şi în ţări non-arabe care au îmbrăţişat Islamul şi au început să urmeze învăţăturile Coranului, şi pe cele ale Hadith-ului, considerându-le ghiduri politice şi economice pentru cum trebuie organizată o comunitate. În ţări ca Pakistan, Iran şi, în mai mică măsură, în anumite părţi din Indonezia, Malaezia şi Tanzania, după introducerea islamului s-a produs un regres semnificativ în ce priveşte libertatea individuală, însuşirea de cunoştinţe ştiinţifice şi drepturile femeilor.

Există şanse de ameliorare a situaţiei, dar progresul este lent. Rapoartele Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea umană în lumea arabă, redactate de cercetători arabi, constituie un prim pas în direcţia bună şi aceştia au identificat miezul problemelor. Bunăstarea actuală a lumii arabe provine exclusiv din petrol, care este extras de corporaţii occidentale. Creşterea economică de aici este cea mai scăzută din lume, cu excepţia Africii subsahariene, iar analfabetismul este larg răspândit şi persistent. Doar aproximativ 300 de cărţi străine sunt traduse anual în toată lumea arabă (comparativ cu 5000 numai în Olanda şi aproximativ 400* în Statele Unite). Situaţia drepturilor omului este la fel de sumbră. Autorităţile arabe folosesc forţa împotriva propriilor lor popoare, iar grupurile populaţionale fac uz de violenţă unele împotriva altora. Oamenii sunt oprimaţi, iar poziţia femeilor nu este, după părerea mea, nicăieri la fel de rea ca în lumea islamică. Raportele Naţiunilor Unite relevă faptul că femeile sunt practic excluse din viaţa publică şi politică şi că legislaţia referitoare la căsătorie, divorţ, moştenire şi adulter, le pune pe femei într-o situaţie extrem de dezavantajoasă.

Aceeaşi situaţie dezavantajoasă în lumea islamică se reflectă într-o măsură mai mică în poziţia imigranţilor musulmani din Europa de Vest. Musulmanii care au emigrat în Europa de Vest şi-au adus cu ei tradiţiile şi convingerile. Este uimitor că în Occident, bărbaţii musulmani sunt în număr mare în închisori, iar femeile musulmane sunt în număr mare în adăposturi pentru femei maltratate şi în sistemul de asistenţă socială. Mulţi musulmani nu au şansa să progreseze în şcoală şi pe piaţa muncii. Doar rareori profită de şansele oferite de învăţământ şi de un loc de muncă şi nu se bucură îndeajuns de libertăţile pe care le au în Occident, care nu le erau însă accesibile în ţările lor de origine.

Ce blochează progresul musulmanilor? De ce nu pot pune capăt prăpastiei dintre ei şi lumea occidentală şi de ce nu pot lua parte la viaţa societăţii occidentale la fel ca alţi imigranţi?

Sunt experţi care susţin că imperialismul occidental şi condiţiile climatice defavorabile stau la baza dezvoltării slabe a musulmanilor. Multe state islamice au fost create prea brusc şi artificial şi au devenit dictaturi – dictatorii fiind instalaţi şi menţinuţi la putere de ţările occidentale, ceea ce a întârziat dezvoltarea musulmanilor. Totuşi, istoricul Bernard Lewis respinge această teorie. El crede că întârzierea în dezvoltare a musulmanilor se datorează sentimentelor de furie ale musulmanilor faţă de occidentali. Timp de secole, chiar înainte de Evul Mediu, musulmanii i-au considerat pe occidentali proşti şi înapoiaţi, lipsiţi de igienă, fără moravuri şi comportament civilizat. Maurii care au cucerit Spania şi-au condus-o timp de 700 de ani, înainte de 1492, au fost cei care au introdus igiena elementară, au păstrat valorile marilor clasici romani şi greci, au introdus practicile agricole moderne, inclusiv irigaţiile şi tot lor li se datorează extraordinara înflorire a culturii. Dar începând cu secolul al XII-lea, Vestul iudeo-creştin nu numai că a ajuns din urmă cultura islamică, dar a şi depăşit-o într-un timp foarte scurt.

O explicaţie din punct de vedere islamic este oferită de Sayyid Qutb şi Hassan al-Banna, fondatorii Islamismului radical. Potrivit acestora, ummah, comunitatea, nu poate înflori, decât dacă membrii săi urmează întocmai litera Coranului şi a hadith-ului, tradiţiile profetului Mahomed. Ei sunt de părere că musulmanii s-au îndepărtat de la calea pe care le-a arătat-o profetul Mahomed şi în acest fel şi-au atras asupra lor sărăcia. Dar, de fapt, politicile care urmează Islamul ad-litteram au eşuat fundamental. Islamul nu are un model politic credibil şi funcţional, după cum dovedesc regimurile nesigure din Iran şi Arabia Saudită. Islamiştii au dreptate când spun că imensa majoritate a musulmanilor nu reuşesc să urmeze îndeaproape poruncile şi interdicţiile impuse de Allah. Musulmanii nu ar trebui nici să le urmeze şi nici nu vor putea să le urmeze câtă vreme aceste interdicţii sunt definite de fundamentalişti.

Problemele – agresiunea, stagnarea economică şi ştiinţifică, opresiunea, epidemiile şi tulburările sociale – cu care se confruntă majoritatea celor 1,2 miliarde de musulmani din toată lumea, răspândiţi pe 5 continente, nu pot fi pur şi simplu explicate prin unul sau doi factori. De-a lungul timpului, s-a dezvoltat o combinaţie complexă de factori, uneori regionali, între care unul este moralitatea sexuală a Islamului, iniţial o moralitate tribală care în cadrul Islamului a fost ridicată la rangul de dogmă. Această explicaţie apare rareori în literatura existentă. Această moralitate premodernă a fost sanctificată în Coran şi ulterior dezvoltată în tradiţiile Profetului. Pentru mulţi musulmani, această moralitate se exprimă printr-o obsesie legată de virginitate. Această obsesie care controlează sexualitatea femeilor nu se limitează la Islam, ci este evidentă şi în alte religii, de exemplu printre creştini, evrei şi hinduşi. Şi cu toate acestea, dezvoltarea modernă a acestor culturi religioase nu a fost împiedicată în aceeaşi măsură în care a fost cea a musulmanilor. Valoarea ataşată virginităţii femeii este atât de mare, încât eclipsează catastrofele umane şi costurile sociale pe care le generează.

Fetelor musulmane li se spune adesea că „o fată cu himenul rupt este ca un obiect uzat”. Iar un obiect care a fost folosit o dată, îşi pierde valoarea pentru totdeauna. O fată care îşi pierde „atestatul că nu a fost folosită” nu-şi va găsi partener pentru căsătorie şi este condamnată să-şi petreacă restul zilelor în casa părinţilor. În plus, dacă deflorarea se petrece în afara căsătoriei, fata şi-a dezonorat familia până la rudele cele mai îndepărtate. Alte familii le vor bârfi. Vor spune că acea familie este cunoscută pentru femeile uşoare care se aruncă în braţele „primului bărbat care le iese în cale”. Aşa că fata este pedepsită de către familia ei. Pedepsele merg de la insulte la adresa reputaţiei ei, până la expulzare sau încarcerare şi pot ajunge chiar până la o căsătorie forţată, fie cu bărbatul răspunzător de deflorare, fie cu orice alt „bărbat generos” care se oferă să acopere ruşinea familiei. Aceşti aşa-zişi „bărbaţi generoşi” sunt deseori săraci, nătângi, bătrâni, impotenţi sau toate acestea la un loc. În cel mai rău caz, fata este omorâtă, adesea de către propria ei familie. Potrivit naţiunilor Unite, 5000 de tinere sunt ucise anual din acest motiv în ţările islamice, inclusiv în Iordania, citată atât de des drept un regim ”liberal”.

Pentru a evita acestă soartă crudă, familiile musulmane fac tot posibilul pentru a se asigura că himenul fiicelor lor rămâne intact până la căsătorie. Metodele variază în funcţie de ţară şi de împrejurările specifice în care trăiesc oamenii, ca şi de mijloacele pe care le au la îndemână. Dar pretutindeni, aceste mijloace au ca ţintă fetele, posesoarele himenului şi nu bărbatul care l-ar putea rupe.

Nu cu mult timp în urmă, purtătorul de cuvânt al ministerului turc de justiţie, profesorul Dogan Soyasian, a afirmat că toţi bărbaţii vor să se căsătorească cu virgine şi că bărbaţii care neagă acest lucru sunt nişte ipocriţi. O femeie violată este în continuare sfătuită să se mărite cu violatorul ei, argumentul fiind că timpul vindecă toate rănile. Cu timpul, femeia va reuşi să-l iubească şi ar putea să fie foarte fericiţi împreună. Dar dacă femeia a fost violată de mai mulţi bărbaţi, o astfel de căsătorie are şanse mai mici de succes, pentru că soţul o va vedea ca pe o femeie demnă de dispreţ.

Când este vorba despre sexualitatea lor, bărbaţii din cultura islamică sunt văzuţi ca iresponsabili, imprevizibili, bestii înspăimântătoare care îşi pierd imediat stăpînirea de sine, când văd o femeie. Acest lucru îmi aminteşte de o experienţă pe care am trăit-o când eram încă foarte tânără. Bunica mea avea un ţap. Noi ne jucam în faţa casei şi seara, chiar înainte de a se întuneca, toate caprele din zonă se întorceau acasă într-o lungă procesiune. Erau o privelişte încântătoare. Dar de îndată ce ţapul bunicii a văzut celelalte capre, a luat-o la fugă spre ele şi s-a suit pe prima capră pe care a prins-o. Noi copiii, am crezut că ăsta e un lucru plin de cruzime. Când am întrebat-o pe bunica ce face ţapul ei, ne-a răspuns că nu e treaba ei: dacă vecinii nu voiau să le fie fecundate caprele, ar trebui să le aducă acasă pe un alt drum. Islamul îşi prezintă bărbaţii ca şi cum ar fi acel ţap; când bărbaţii musulmani văd o femeie neacoperită, imediat sar pe ea. Acest lucru se transformă într-o profeţie pe care fiecare şi-o împlineşte singur. Un bărbat musulman nu are nici un motiv să înveţe să se autocontroleze. Nu are nevoie şi nu este învăţat să o facă. Moralitatea sexuală ţinteşte exclusiv femeile care sunt întotdeauna învinovăţite pentru orice greşeală.

Fetele sunt înconjurate de o atmosferă de suspiciune încă de la o vârstă foarte fragedă. Învaţă de foarte mici că sunt fiinţe nedemne de încredere, care constituie un pericol pentru clan. Ceva din ele îi înnebuneşte pe bărbaţi. Pentru a ilustra această atitudine, să vă povestesc experinţa avută cu Achmed, un tată pe care l-am întâlnit la o şcoală islamică anul trecut şi care mi-a spus că în trecut fusese un islamist nepracticant. Obişnuia să bea, să comită adulter şi să nu acorde practic nici o atenţie stâlpilor Islamului. Cu câţiva ani în urmă, se convertise, cum spunea chiar el. A citit Coranul şi s-a hotărât să-şi crească fiica după preceptele islamice. L-am întrebat de ce fiica lui, o copilă de şapte ani, trebuia să poarte hijabul, basmaua pe cap. „Cunosc Islamul”, i-am spus, „hijab nu este necesar până când fata ajunge la pubertate”. „Da”, a zis el, „dar trebuie să înveţe să poarte, aşa că mai târziu o să i se pară firesc”. Mi-a explicat regulile Islamului în ce priveşte hijab şi a spus „Aici, în Olanda, femeile se îmbracă foarte sumar vara. Asta duce la accidente.” Achmed însuşi fusese martor la un astfel de accident, după cum mi-a spus. Cu o vară în urmă, văzuse un camion ciocnindu-se cu un altul. „Şoferul de camion care a provocat accidentul nu era atent la drum, ci se uita la picioarele goale ale unei femei frumoase care trecea pe acolo.”

Din acest motiv, fetele trebuie să se acopere, să nu atragă atenţia. Şi din acest motiv, se simt permanent vinovate şi ruşinate, pentru că este aproape imposibil să trăieşti o viaţă normală şi să fi invizibilă pentru bărbaţi. Fetele cred permanent că fac ceva rău. Nu numai că le este inhibată libertatea externă de a alege unde se duc sau nu se duc, dar acelaşi lucru se petrece şi cu libertatea lor interioară. Odată, mătuşa mea a pus o bucată de carne de oaie afară la soare. Carnea a atras roiuri de muşte şi armate de furnici. Mătuşica a spus: „Bărbaţii sunt întocmai ca aceste furnici şi muşte: când văd o femeie, nu-şi pot stăpâni poftele.” Am văzut cum grăsimea se topeşte în soare în timp ce furnicile şi muştele se ospătau. Lăsau în urmă o dâră murdară.

Virginitatea fetelor este protejată în diferite moduri, dintre care unul este arestul la domiciliu, care poate începe la pubertate. Pentru a le asigura virginitatea, milioane de femei musulmane sunt condamnate la treburi casnice în gospodărie şi ore de plictiseală nesfârşită. Dacă este asbolut necesar ca o fată să iasă din casă, i se permite doar dacă are capul acoperit şi se îmbracă într-o pelerină care ascunde totul. Asta pentru a le semnala bărbaţilor că nu este disponibilă din punct de vedere sexual. În sprijinul acestei idei, se citează Coranul: „Rămâneţi liniştite în casele voastre şi nu vă afişaţi în mod strălucitor…” Şi li se spune femeilor încrezătoare că trebuie să-şi plece privirea şi să-şi păstreze modestia; că nu trebuie să-şi etaleze frumuseţea şi podoabele cu excepţia aceea ce (trebuie în mod obişnuit) se vede de la sine; că trebuie să-şi pună vălul peste sâni şi să nu-şi arate frumuseţea decât în faţa soţilor, a taţilor, a taţilor soţilor, a fiilor, a fiilor surorilor, sau a rudelor de sex feminin, sau a celor pe care îi posedă mâna lor dreaptă (sclavii lor), sau a servitorilor de sex masculin eliberaţi de nevoi fizice, sau a copiilor mici care nu înţeleg ruşinea sexului. „O, Profetule! Spune-le soţiilor şi fiicelor tale, şi femeilor credincioase, că trebuie să-şi acopere trupurile cu veşmintele exterioare (când sunt în străinătate): aşa este foarte convenabil, pentru că pot fi cunoscute (aşa cum sunt) şi nu molestate.”

Un al doilea mod de a păstra virginitatea este de a-i ţine pe bărbaţii şi femeile care nu sunt rude apropiate în interior, dar în case diferite. Şi acest lucru înseamnă arest la domiciliu. În Arabia Saudită, bastion al islamului unde se găsesc cele două case sfinte ale lui Allah (Mecca şi Medina), această diviziune a fost dusă la extreme – alte regate relativ bogate în petrol, dar şi Iran, Pakistan, Sudan şi Yemen, vin rapid din urmă.
De departe cea mai dură metodă de a păstra virginitatea este circumcizia feminină. Acest proces implică excizia clitorisului fetei, a labiilor mari şi mici, ca şi raclarea pereţilor vaginali cu un obiect ascuţit – un ciob, o lamă de ras sau un cuţit de curăţat cartofi şi apoi legarea coapselor fetei, astfel încât pereţii vaginului să se sudeze. Acest lucru se petrece în peste treizeci de ţări, inclusiv în Egipt, Somalia şi Sudan. Deşi nu este stipulată în Coran, pentru aceia dintre musulmani care nu se pot dispensa de munca pe care o fac fetele în afara casei, această practică, iniţial tribală, a devenit o misiune religioasă şi este apărată ca atare. Susţinătorii ei spun că circumcizia femeilor a existat în perioada de dinainte şi din timpul lui Mahomed, şi că Profetul Mahomed nu a interzis-o în mod explicit. Aşa-zisa infibulaţie (în traducere ad literram „coasere, suturare”) oferă o garanţie asupra femeii şi a altor paznici de sex feminin.

Neîncrederea în femei atinge apogeul în timpul testului din noaptea nunţii: este mireasa musulmană virgină sau nu? Din cauza politicii de discriminare sexuală care interzice femeilor accesul la viaţa publică, un bărbat musulman nu are nici o posibilitate firească de a cunoaşte o femeie de care s-ar putea îndrăgosti. De aceea această alegere este încredinţată familiei lui, pentru că numai ea ar şti unde să găsească o virgină adevărată. Deşi proaspăt căsătoriţii adesea nici nu se cunosc, trebuie să aibă relaţii sexuale chiar în noaptea nunţii. Chiar dacă fata nu vrea şi trupul i se strânge de teamă sau dezgust, mirele trebuie să demonstreze că este bărbat şi că poate face treaba. Invitaţii la nuntă aşteaptă la uşă până când este arătat un cerceaf pătat de sânge. Această acuplare forţată este de fapt un viol autorizat din punct de vedere social şi totodată negarea flagrantă a valorii individului.

O căsătorie nu este niciodată simplă, dar o căsătorie musulmană începe chiar din start cu un semn de neîncredere, urmat de un act de forţă. În acest context al neîncrederii şi forţei se naşte şi este crescută viitoarea generaţie de copii.

Multe tinere musulmane care trăiesc în ţări din Occident au născocit mijloace prin care să se bucure de sex înainte de căsătorie, dar în acelaşi timp se gândesc încă la obsesia famiilor lor legată de virginitate. De exemplu, îşi introduc corpuri străine în vagin ca să desăvârşească sângerarea în momentul potrivit în noaptea cu pricina. Îşi pot chiar „restaura” virginitatea, dacă au fost circumcise şi au făcut sex înaintea căsătoriei, procedeu pentru care până de curând se ramburasau banii în întregime de către sistemul de asigurări de sănătate din Olanda. Când este cerută în căsătorie, o femeie somaleză din Europa îşi poate reînnoi suturile vaginale la un ginecolog sudanez din Italia; o sudaneză se poate duce la un medic somalez din Italia; adresele lor sunt binecunoscute.

După căsătorie, neîncrederea în femei nu face decât să se intensifice – acum că mireasa a fost deflorată, temerile soţului ei iau proporţii şi mai mari – tocmai şi-a eliminat unica şansă de a controla dacă soţia lui s-a culcat cu un alt bărbat. Singura cale de a o împiedica să-l înşele este să-i interzică accesul spre lumea exterioară cât se poate de mult. Trebuie să aibă permisiunea lui sau să fie însoţită de el, pentru fiecare pas pe care-l face dincolo de uşă. Se presupune că el a obţinut această autoritate de la Allah şi din tradiţii vechi de secole. Imamul Al-Ghazzali din secolul al XI-lea, un învăţat foarte cunoscut printre ortodocşi, de exemplu, a scris: „Femeia binecrescută… nu pleacă din casă, decât cu aprobarea lui clară şi atunci îmbrăcată în haine vechi şi neatrăgătoare”. Şi: „Întotdeauna pune drepturile soţului ei înaintea drepturilor personale sau ale familiei ei. Este îngrijită şi curată şi întotdeauna gata să-l lase să se bucure din ea din punct de vedere sexual”.

O femeie bună ascultă de soţul ei şi-i face plăcerile. Potrivit Coranului: „Bărbaţii sunt protectorii şi susţinătorii femeilor, căci Allah i-a dat unuia mai multă (forţă) decât celuilalt şi pentru că aceştia le susţin financiar cu propriile mijloace. De aceea, femeile onorabile sunt cu tot sufletul obediente şi păzesc în absenţă (a soţului) ceea ce Allah ar dori să păzească ele. Cât despre acele femei din partea cărora te temei de neloialitate şi rea purtare, admonstează-le (întâi), (apoi) refuză să împarţi patul cu ele, (şi în cele din urmă) pedepseşte-le (uşor)…” După cum spune marele şi venerabilul calif Uman Al-Khattab (al cărui statut pentru sunniţi aproape că îl egalează pe cel al Profetului Mahomed), o femeie primeşte trei sute de lovituri de bici când patru musulmani credincioşi depun mărturie că a minţit. Din fericire, această pedeapsă se întinde pe o perioadă de trei zile, aşa că rănile nu sunt foarte grave.

Dar femeile musulmane sunt şi ele fiinţe umane şi, din când în când, inventează poveşti. Bărbaţii musulmani nu au voie să facă dragoste cu o femeie care are menstruaţie – aşa spune Coranul – şi prin urmare această exigenţă oferă o protecţie excelentă. O femeie musulmană care nu are chef să facă dragoste şi ar putea să rămână gravidă pentru a nu ştiu câta oară, îi poate spune soţului ei că are menstruaţie – o binecunoscută scuză printre femeile musulmane, comparabilă cu „durerea de cap” a femeilor din occident. Sau, fără ştirea soţului ei, e posibil să folosească anticoncepţionale, dacă se găsesc. Unele femei măritate fac avorturi fără să le spună soţilor. Toate acestea înseamnă că se spun constant minciuni despre cele mai intime chestiuni. Este o strategie de supravieţuire, dar devine şi un mod de viaţă şi când un bărbat descoperă că soţia lui minte, i se confirmă suspiciunile că ea este răul însuşi.

Copiii trăiesc minciunile mamei în fiecare zi. De exemplu, dacă ea recunoaşte că a ieşit în oraş singur, soacra şi soţul ei s-ar supăra, aşa că minte. Asemenea înşelăciuni şi negări devin un lucru obişnuit. Recunoaşterea ar duce la umilirea ei şi posibil la violenţă. În multe familii copiii nu primesc nici un fel de alocaţie. Un puşti care fură din mărunţişul familiei şi este interogat în legătură cu asta, nu recunoaşte fapta, căci dacă ar face-o ar fi cu siguranţă umilit şi agresat verbal. Dacă îşi neagă fapta, onoarea lui rămâne neştirbită şi cât timp el neagă, o poate face şi tatăl lui faţă de ceilalţi oameni din afara familiei. Copiii învaţă de la mamele lor că merită să minţi. Dacă nu vor să fie pedepsiţi, trebuie să inventeze poveşti.

Această „colivie a fecioarelor” are urmări pentru femei, dar şi pentru bărbaţi şi cppii. Colivia fecioarelor este de fapt o cuşcă dublă. Femeile şi fetele sunt încuiate în colivia interioară, dar aceasta este înconjurată de o colivie mai mare în care a fost întemniţată întreaga cultură islamică. Încarcerarea femeilor, cu scopul de a le păstra viginitatea, nu duce numai la frustrare şi violenţă pentru persoanele direct implicate , ci şi la un regres socio-economic pentru întreaga comunitate. Aceste femei prinse în colivie au o influenţă dăunătoare asupra copiilor, mai ales a băieţilor. Cum cele mai multe femei din lumea islamică sunt excluse de la educaţie şi sunt ţinute intenţionat în ignoranţă, când acestea devin mame, nu pot transmite copiilor lor decât cunoştinţele lor limitate, perpetuând în acest el un ciclu vicios al ignoranţei, de la o generaţie la alta.

Chiar şi prima generaţie de mame musulmane din occident nu are mai mult decât o educaţie elementară. Multe sunt analfabete şi nu ştiu nimic despre societatea în care trebuie să se descurce. Cu puţin noroc, cei care au imigrat când erau copii vor primi o educaţie la vârste mai mari, dar cât timp moralitatea sexuală tradiţională rămâne principiul călăuzitor pentru părinţi în creşterea lui, progresul socio-economic va fi slab, dacă nu imposibil.

Pentru mulţi musulmani, moralitatea sexuală a Islamului are chiar consecinţe mult mai profunde. Incapabile să-şi exprime deschis ura pe care o simt faţă de soţii lor, unele femei o îndreaptă împotriva copiilor lor. Desigur că acest lucru nu se aplică tuturor femeilor, pentru care copiii sunt o consolore în multe cazuri. Dar relaţiile dintre părinţi şi copii nu seamănă aproape niciodată cu ceea ce este obişnuit într-o societate individualistă cum este Olanda.

Bineînţeles, violenţa împotriva femeilor este întâlnită deseori şi în familiile occidentale, dar occidentalii resping cu vehemenţă violenţa, în timp ce majoritatea familiilor musulmane consideră violenţa împotriva femeilor ca pe un lucru pe care femeile însele îl provoacă pentru că nu respectă regulile. Familia şi mediul social nu dezaprobă acest lucru. Raţionamentul lor este următorul: dacă soţul te loveşte, o face fiindcă eşti de vină. Vecinii occidentali, membrii familiei şi prietenii cred că relele tratamente aplicate femeilor nu constitutie un mijloc acceptabil de educare.

Coranul pune mare preţ pe valori ca: încredere, sinceritate, învăţătură. Cu toate acestea, doar din cele câteva exemple povestite mai sus se poate vedea cum stau de fapt lucrurile în viaţa cotidiană din lumea islamică – este o stare de lucruri sumbră. Neîncrederea este pretutindeni, iar minciunile fac legea.

(va continua)

* Puţin probabil. În Statele Unite sunt publicate peste 170.000 de cărţi anual. Dacă doar 1% dintre ele ar fi traduse şi tot am avea peste 400 de cărţi.