FUNDATIA IOAN BARBUS

Griveii

Azi “Pavlov” nu mai primeşte Premiul Nobel. Îl dă. Cui vrea El!

Dacă numele lui Ivan Petrovici Pavlov, marele savant rus laureat al premiului Nobel, este cunoscut în întreaga lume, numele “câinelui lui Pavlov”, al primei fiinţe condiţionate, nu cred că-l ştie nimeni, deşi gurile rele spun că de n-ar fi fost modestul patruped puţini ar fi auzit de Ivan Petrovici. Să-l fi chemat Puşik, Muşhka sau Limonchik? Răspunsul la întrebare nu mai are prea mare importanta azi, mai ales că termenul “câinele lui Pavlov” a ajuns la fel de vestit ca şi descoperitorul reflexului condiţional, sau condiţionat, aşa cum greşit, dar cu dreptate, îi spunem cei mai mulţi.

Câinele lui Pavlov a fost primul din marea familie a câinilor care după multe repetiţii saliva in exces, nu numai când vedea mâncarea ca toţi ceilalţi, ci atunci când auzea doar sunetul clopoţelului ce vestea masa.

Un cinic ar spune că a fost prima “persoană” care, în loc să-şi folosească “gândirea critică”, a reacţionat instinctiv la un stimul extern condiţionat.
Cercetările lui Pavlov au fost continuate şi extinse, astfel încît s-a ajuns repede de la investigarea funcţiei gastrice la ideea de condiţionare – concept cheie în psihologia comparată – şi de la clopoţel la difuzor, adică de la patrupedul condiţionat la bipezi.

De ce difuzor? De ce bipezi? Ne lămureşte Hitler care spunea după ce a terminat “experimentul”: “În lipsa difuzoarelor nu am fi cucerit niciodată Germania.”
Cum poţi cuceri o ţară doar cu difuzorul? Răspunsul este simplu şi-l dă tot Hitler, cel care n-a luat premiul Nobel, desi a reuşit să facă pe oameni ce a făcut Pavlov pe câini: ”Ce baftă au conducătorii că oamenii nu gândesc.”

Adică, unde nu-i “gândire critică”, locul ei este ocupat de către difuzoare sau, mai nou, de televiziune. Gândesc alții pentru tine şi critici tu pentru ei sau alături de ei, având totodată minunata senzaţie că tu eşti cel care apasă pe butoane. Lăsând la o parte exemplul “revoluţiei” televizate, când la chemarea ”clopoţelului” revoluţionarii fugeau dintr-o parte în alta după terorişti, să ne amintim cum “oamenii de bine”, în 1990, condiţionaţi de același “clopoţel”, îi vânau de data asta, pe ţărănişti.

Mai are vreo importanţă că locul lui Pavlov, al lui Goebbels sau Hitler, l-au luat Brucan, Theodor Brateş, Nicolae Melinescu şi Cornelius Roşianu, înaintaşii lui Vântu, Gâdea, Ciutacu şi Mircea Badea, iar în locul clopoţelului şi-al difuzoarelor s-a folosit ca stimul extern televiziunea, “marele creator de gândire stereotipă”? Nu, atât timp cât condiţionaţii, mângâiaţi între urechi cu titulatura “oameni de bine”, credeau printre altele că medicamentele venite ca ajutoare sunt droguri, domnul Corneliu Coposu este şeful violatorilor din Romania, că bandele legionare în uniforme defilau cu steaguri verzi(sic) pe bulevardele Bucureştiului şi nişte simple copiatoare constituiau o veritabilă imprimerie de bani falşi! Şi cum să nu creadă când, de dimineaţa si până seara, zi de zi, “difuzorul” emitea non-stop. Un condiţionat declara după câţiva ani: “Dar noi nici nu treceam prin oraş atuncea, stăteam în casă închişi ca şobolanii şi ne uitam numai la TV, că tare ne era frică de un război civil.” (“Românii după ‘89”- Alina Mungiu Pippidi)

Annie Bentoiu remarca în memorabila sa carte “Timpul ce ni s-a dat”: “De la Huxley încoace ştim că repetarea la nesfârşit a aceloraşi propoziţii le conferă demnitatea adevărului, dar numai practica ne-a arătat că efectul de drog paralizant al repetiţiei este cu atât mai paralizant cu cât propoziţia este mai neverosimilă.”

“Şaizeci şi două de mii patru sute de repetiţii fac un adevăr”, dar condiţionaţii, necitindu-l pe Huxley ajung să trăiască ce-a scris. Dacă “condiţionatul lui Pavlov” n-a avut un nume sau dacă având unul el s-a pierdut pentru posteritate dintr-o neglijenţă greu scuzabilă, la noi condiţionaţii au avut noroc. Şi-au găsit naşul… de botez. Într-o discuţie avută cu Bildenberg-ul nostru, vorbesc de marele SOV, marele (şi el) ziarist, scriitor, conducător media, profesor şi nu numai, Stelian Tănase spunea, vorbind cu explicabilă superioritate despre calităţile de comunicare ale numitului Geoană, candidat la preşedinţie, dar amintindu-şi cu un nostalgic reflex de primul condiţionat rămas anonim: “Nu, dar eu îl antrenam să intre măcar cu un mental bun şi doi, să ştie cum se vede dincolo de cameră, că el crede că ce e acolo contează. Contează ce e dincolo de cameră, ce se vede prin sticlă de către Grivei.”

Observăm lesne că românul condiţionat s-a ales nu numai cu un nume ce-i face cinste, ce-l reprezintă, dar şi cu recunoaşterea rolului important pe care îl are în buna funcţionare a “laboratorului politic”. Sunt sigur că Ivan Petrovici Pavlov şi-a privit Griveiul, când făcea experienţe pe pielea lui, cu aceeaşi ochi cu care Stelian Tanase îsi privea recent griveii proprii. Sorin Ovidiu Vântu, spunea într-un limbaj frust, dar fundamentat ştiţific, pe vremea când era propietar de “clopoţel”: “Dat fiind faptul că poporul ăsta s-a tâmpit de-a dreptul, prostimea asta încă ţine cu imbecilul şi trebuie să-i degajăm prostimea.”

Ca urmare, “Repetiţia” a fost cuplată din nou cu “Neverosimilul”, lucru ce a dus la apariţia unei noi generaţii de stereotipuri mentale, veritabili markeri pentru identificarea unor “adevăruri” de necontestat. Astfel, datorită “furnizorului de adevăr”, pornit cu ajutorul excrescenţei cu care este dotat orice condiţionat, “imbecilul” ilar, Popeye marinarul cel iubit de prostime, din buzunarul căruia nu mai răsărea cutia de spanac ci se iţea brusc sticla de whisky, s-a transformat în “dictatorul alogen şi sângeros”, un veritabil Rasputin dâmboviţean lângă care monstruosul Hitler devenea brusc anonimul Adolf Schicklgruber iar Kim Ir-ul României – împuşcat de patriarhul democraţiei româneşti la Târgovişte – un social-democrat frecventabil! Hitler, Ceauşescu şi Judecătorul său (cel care-şi “demisiona” primul-ministru cu ajutorul minerilor), deveneau la fel, sau chiar mai buni, mai democraţi, mai umani, decât amiralul care şi-a vândut flota pentru a-şi cumpăra casă în Mihăileanu!

Cum este posibil? Ne luminează Soljeniţin: ”Noi uităm totul. Memoria noastră nu păstrează evenimentul real ci numai aceea linie punctată stereotipă pe care au vrut să ne-o întipărească în minte prin repetare continuă.”

Dintr-o fotografie păstrată la muzeul Pavlov, eroul nostru, Puşhik sau Limonchik, cine mai ştie?- cu botul brăzdat de cicatrice adânci, ne priveşte blând. Un colector de salivă îi atârnă de falcă. Bipedul condiţionat, Griveiul nostru, injectat zilnic cu gunoi televizat, stă în fotoliu şi priveşte “prin sticlă” realitatea. În mână îi atârnă telecomanda.

Îmi amintesc, acum în final, de un lucru ce denotă că şi conditionaţii au momente când, tardiv şi inutil, gândesc critic, ba chiar aleg să acţioneze într-o manieră vindicativ-hazlie… salivând bancuri:
“Ce a făcut Pavlov după ce câinele său celebru a decedat?
A mai adus mâncare şi a doua zi pentru acesta.”

Bogdan Calehari

Bogdan Calehari

3 comentarii

  1. Pataphyl
    25 octombrie 2011

  2. Pataphyl
    25 octombrie 2011

    Televizorul ca aspiratorul

    Așa că eu nu văd un televizor, eu văd un aspirator menit să transforme poporul în turmă. Turma pe care s-o ții in (blo)cotețe. Turma pe care s-o jefuiești. Turma pe care s-o dirijezi. Gloata pe care s-o anesteziezi, s-o prostești. Da, s-o prostești, căci principalul efort al tv-ului este să transforme poporul în debili mintali. Idioții sînt ușor de ghidat.

    Să te uiți la televizor pîna te uiți pe tine, să „zapezi” avînd incapacitatea de a te fixa, pînă ce nu mai vezi ce ți se perindă prin fața ochilor. Unica mișcare din „statul” la televizor e „mișcarea” telecomenzii. Sa staaai ca un păstîrnac fierbînd la foc mic, ca o mămăligă făcută cu apă minerală, să te uiți ca curca-n lemne, ca vițelul la poarta nouă, ca o piatră așteptînd să vină compresorul

    .

  3. Nea
    25 octombrie 2011

    Soluţia e acolo:

    „În mână îi atârnă telecomanda.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Campania pentru “alegerile” la președinția Rusiei programate pentru 15-17 Martie se înfierbântă. Nu încape îndoială că Vladimir Vladimirovici va fi “reales la al N-șpelea congres”, dar întrebările pasionante care rămân sunt: 1) Câți contracandidați vor fi lăsați în cursa electorală măcar așa, de ochii lumii? 2) Cine va mai fi aruncat din tren înainte de …

Putin-stalin-1000x600-11

Comunitatea ucraineană din București invită publicul și presa să participe la un marș care marchează doi ani de la invazia Rusiei din Ucraina – „un moment greu, 24 februarie 2024, comemorarea unei zile negre din istoria noastră și din istoria Europei, momentul declanșării invaziei pe scară largă de către Federația Rusă și generarea celei mai …

protest ucraina arcul de triumf
Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian