Justin Trudeau, prim-ministrul Canadei, a participat alături de Bill Nye „the Science Guy”, la o discuție cu public pe teme științifice, organizată de Universitatea Ottawa din Ontario pe data de 6 martie. Dl. Trudeau nu a irosit ocazia de a împărtăși audienței convingerile sale referitoare la o problematică spinoasă, care nu dă pace minților curioase: cine sunt oamenii de știință și când începe formarea lor?

Răspunsul prim-ministrului Canadei este original și incitant:

(de la secunda 35)

Fiecare ființă umană începe ca om de știință. Când ești bebeluș, ești om de știință. Dacă fac acest zgomot, uau, mi se dă lapte. Dacă apăs butonul ăsta, sau dau jos chestia asta de pe masă, ajunge pe mine și mă doare.

Ești curios, întotdeauna întrebi de ce este cerul albastru, ce face acest lucru, la ce e bun acel lucru, de ce funcționează un lucru într-un anume fel. Ce înseamnă că vor fi consecințe dacă fac ceva anume? Un copil testează constant, descoperind ipoteze, experimente, soluții, învățând. Pe măsură ce îmbătrânim, începem să uităm că suntem oameni de știință.

La care, un canadian exasperat exclamă:

Iată o încarnare întristătoare a exact fenomenului descris de dl. Trudeau: adultul care, în loc să descopere chestii and stuff, a uitat complet ce omuleț de știință a fost odată și acum joacă rolul de chibiț negativ pe lângă mintea de bebeluș iscoditor a domnului prim-ministru.

Am trăit mulți ani în Canada, țin mult la această țară și mă încearcă un sentiment de tristețe și crispare de fiecare dată când aflu de isprăvile individului care a ajuns să o conducă. Nu ține de orientarea politică. De-a lungul timpului, la conducere s-au aflat conservatori și liberali, oameni de stat ai Dreptei sau ai Stângii, dar toți au fost oameni adulți. Toți au fost caracterizați de bun-simț elementar și judecată – acea facultate de a gândi logic la un nivel fundamental.

Trudeau e altfel. Într-un cuvânt, este infantil. Semnul vizibil al stării sale de sub-dezvoltare e lipsa completă de simțul ridicolului și de simțul măsurii. Recentele manifestări penibile cu ocazia vizitei de stat în India stau mărturie în acest sens.

M-am întrebat, de ce? Impresia mea este că acest gen de comportament nu e străin de infantilizarea treptată a societății. Când copiii și tinerii învață că nu există o scară de valori, ci doar modalități de expresie diferite – nimeni nu pierde, nimeni nu e mai bun, toți primim diplome de participare – când autocontrolul e considerat represiv și în detrimentul creativității și spontaneității – nefiltrate de rațiune – și când generațiile tinere sunt încurajate să creadă că totul li se cuvine, fără să afle cum s-a ajuns la acel tot, atunci e doar o chestiune de timp până când un produs al acestei mentalități va ajunge conducător al adulților.

E un semn de alarmă nu numai pentru canadieni. În timpurile noastre, dincolo de preferințele politice, primul criteriu de validare al oricărui candidat ar trebui să fie: este X o persoană adultă?

Dacă am ajuns să ne punem astfel de întrebări, e și un semn al decăderii societăților noastre. Dar mai bine să recunoaștem problema, decât să ne prefacem că infantilismul la conducere ar fi o realizare în numele diversității și egalității de șanse.