Acesta este vestitul sat arab Suqrir, pe ruinele căruia palestinienii susţin că s-ar fi construit oraşul Aşdod: în 1944-45 avea o populaţie de 390 de persoane, care locuiau în case de piatră şi deţineau 12.270 de dunami de pămînt, pe care cultivau cereale, banane şi citrice (sau cel puţin aşa susţine Walid Khalidi în cartea sa Ce a mai rămas: Sate palestiniene ocupate şi depopulate de Israel). Unde „cultivau cereale, banane şi citrice”? întreb eu. Sub nisip? Şi cam ce populaţie avea în 1917, să zicem? Dar în 1850? Sau în 1514?
Un dunam echivalează cu aproximativ 1000 metri pătraţi. Cam cîţi copii, bătrîni şi femei gravide sînt într-un sat de 390 de persoane, sau mai bine zis cam cîte persoane ar fi fost cu adevărat capabile să lucreze la cîmp?

3. Problema ocupaţiei şi a coloniilor

Pe lîngă problema refugiaţilor, cele două elemente principale ale propagandei arabe sînt aşa zisa ocupaţie evreiască a pămînturilor arabe precum şi existenţa coloniilor in Cisiordania şi Fîşia Gaza (între timp Gaza a fost evacuată, n.t.). Pentru a demistifica aceste alegaţii şi a examina realitatea din spatele lor, este nevoie să le privim prin prisma războiului arabilor împotriva Israelului care se desfăşoară fără întrerupere de la înfiinţarea Statului Israel în 1948, şi la care se adaugă ostilitatea arabilor faţă de evrei din perioada premergătoare statului.

Context istoric

Sionism timpuriu
Începînd cu mijlocul secolului XIX, pionieri sionişti au început să se alăture comunităţilor evreieşti locale în idea reconstruirii patriei evreieşti în ceea ce era la vremea respectivă Imperiul Otoman, prin achiziţionare de pămînturi de la Poarta şi de la latifundiarii arabi (effendi). Nu a avut loc nici un fel de invazie, cucerire sau furt de pămînturi arabe – şi mai ales nu de pămînturi palestiniene, din moment ce arabii care trăiau în regiune fuseseră supuşi otomani timp de 400 de ani. Lipsiţi de arme şi de forţe militare, evreii au cumpărat atît de multe terenuri de la arabi, încît în 1892, un grup de effendi au scris sultanului rugîndu-l să declare ilegale vînzările de pămînt către evrei. Succesorii lor au repetat rugămintea, trimiţînd o telegramă în 1915. E clar aşadar ca simpla prezenţă a evreilor proprietari de pămînt – chiar dacă acest pămînt fusese achiziţionat în mod legal – în Orientul Mijlociu era o insultă pentru unii.

Nu există nici o îndoială ca nu a fost vorba de vreun furt, pentru că nimeni nu s-a plîns de aşa ceva. Nici un arab nu a fost dat afară din casa sa. Ba mai mult, un studiu publicat de Universitatea Columbia (Justin McCarthy – Populaţia Palestinei, 1990) demonstrează că populaţia arabă din regiune a crescut considerabil în această perioadă, datorită în parte progresului economic generat de evrei. Între anii 1514 e.n. şi approx. 1850, populaţia arabă din această regiune a Imperiului Otoman a fost mai mult sau mai puţin statică şi s-a menţinut la cam 340.000 de persoane. Numai că această populaţie a început să crească brusc în jurul anului 1855, ca în anul 1947 să ajungă la aproximativ 1.3 milioane de persoane – adică a crescut de 4 ori în mai puţin de un secol. Cauzele exacte ale acestei creşteri nu constituie obiectul acestui eseu, dar corelaţia cauzală dintre acest fenomen documentat în mod independent şi întreprinderea sionistă depăşesc cadrul unui argument raţional.

Nu numai că pionierii evrei nu i-au alungat pe arabi, nu le-au furat pămînturile şi nu le-au ruinat economia, ci activitatea acestora în secolul XIX şi începutul secolului XX a ajutat populaţia arabă să crească numeric de patru ori, economia să intre în era modernă şi societatea să scuture cătuşele stării de iobăgie caracteristică relaţiei effendi-fellah din perioada otomană. Un arab care lucra într-o fabrică evreiască sau într-o comunitate agricolă avea posibilitatea să cîştige într-o lună ceea ce tatăl său ar fi cîştigat într-un an de trudă la cîmp, folosing metode agricole medievale. Mortalitatea infantilă a scăzut considerabil, iar longevitatea în rîndul arabilor a crescut considerabil din momentul în care evreii au început să împărtăşească tehnologia medicală modernă de care dispuneau cu vecinii lor arabi.
Mare parte din pămînturile cumpărate de sionişti erau zone deşertice şi mlăştinoase, nelocuite sau considerate nelocuibile de arabi. Tehnicile agrare moderne introduse de evrei, împreună cu sîngele şi sudoarea a mii de sionişti idealişti, au revendicat acele pămînturi, le-au ridicat preţurile considerabil, şi le-au transformat în ferme înfloritoare, în comunităţi crescînde, dotate cu tehnologii moderne şi cu o sănătoasă economie de piaţă. Rezultatul acestor schimbări a fost un val de migraţie arabă din statele înconjurătoare: sute de mii de persoane care căutau o viaţă mai bună şi prospecte economice mai bune. Avînd în vedere cele de mai sus, se poate presupune că un număr însemnat, dacă nu chiar majoritatea arabilor care trăiesc astăzi în Israel îşi datorează propria existenţă eforturilor sioniste.

Această istorie, care contrazice pe deplin propaganda arabă de zi cu zi, provine dintr-o sursă surprinzătoare: într-un interviu televizat în mai, 2005 (clip MEMRI), şeicul Yousuf al-Qaradhawi, îşi mustră învăţăceii astfel: „Din păcate, noi [arabii] nu excelăm nici în industria militară nici în cea civilă. Noi importăm totul, de la ace pînă la rachete … Cum se poate că banda de sionişti a reuşit să ne devină superioară, deşi ne este inferioară numeric? Ne-a devenit superioară prin cunoaştere, prin tehnologie şi prin tărie. Ne-a devenit superioară prin muncă. Noi am avut deşertul în faţa ochilor, dar nu am făcut nimic cu el. Cînd ei au pus stăpînire pe deşert, l-au transformat într-o oază înfloritoare. Cum poate să progreseze o naţiune care nu munceşte? Cum poate să crească?”

Tocmai acest succes al eforturilor sioniste a stîrnit frica şi mînia conducătorilor arabi. Progresul, tehnologia şi economia aduse de sionişti, cuplate cu dorinţa evreilor de a împărtăşi tehnologia cu vecinii arabi, puneau în pericol chinga medievală în care effendi îi ţineau pe ţăranii locali (fellah). Metodele turceşti de a asigura liniştea sub papucul sultanului erau draconice (mda, cititorii români ar cam trebui să înţeleagă despre ce e vorba aici, n.t.). În consecinţă, făcînd parte din Imperiul Otoman, arabii din regiune nu vroiau să provoace tulburări civile, drept care suportau cu stoicism prezenţa evreilor în regiune, fapt interpretat de unii ca toleranţă. În schimb, englezii care au preluat controlul după cel de-al doilea război mondial au fost mai îngăduitori. În momentul în care Imperiul Britanic a preluat controlul asupra Palestinei Mandatorii (în prezent Israel şi Iordania), conducătorii arabi au descoperit că aveau practic mînă liberă. Drept care, sub conducerea lui Hagi Amin el-Husseini, reprezentanţi ai familiilor de proprietari de pămînturi de seamă, au început sa aţîţe şi să înflăcăreze resentimentele ţăranilor simpli, inventînd minciuni despre intenţiile evreilor de a distruge islamul. Aşa a început jihadul islamic condus de muftiului Ierusalimului, sub egida căruia au avut loc un număr de progroame împotriva evreilor.

Planul de partiţie Peel
Între anii 1919 şi 1936 numărul actelor de violenţă ale arabilor împotriva evreilor s-au înmulţit şi au atins noi nivele de brutalitate. Englezii nu au ridicat un deget pentru a le stăvili, ba chiar de multe ori au asistat tacit. În 1936 lordul Peel a condus o comisie de anchetă cu scopul de a găsi o soluţie paşnică la violenţa aparent interminabilă. Sugestia sa era partiţionarea teritorială: evreii să-şi alcătuiască propriul stat pe 15% din terenurile achiziţionate şi răscumpărate, iar arabii să aibă propriul stat pe restul de 85%. Cu alte cuvinte împărţirea terenurilor a fost pusă pe rol tocmai din cauză că arabii nu reuşeau să trăiască în linişte şi pace alături de evrei.

În 1922, Imperiul Britanic a cedat întregul teritoriu al Palestinei Mandatorii aflat la est de rîul Iordan emirului Abdullah. Acest teritoriu a devenit Regatul Haşemit al Iordaniei, unde populaţia în majoritate palestiniană interzicea prin lege intrarea evreilor. În 1937, cînd li s-a oferit conducătorilor arabi propriul stat pe aproximativ 85% din teritoriul aflat la vest de rîul Iordan, conducătorii arabi au ales calea războiului şi a terorii. Astfel a început „Marea Revoltă Arabă” dintre anii 1937-1939. Fiind ajunul rcelui de-al doilea război mondial, englezii n-au pierdut timpul şi au înăbuşit această răscoală cu mare cruzime.

Între timp, eforturile pionierilor sionişti au continuat prin achiziţionarea de terenuri care aparţineau coroanei engleze. Este important să subliniem că în contextul legilor internaţionale, pămînturile care aparţinuseră Porţii trecuseră în proprietatea coroanei engleze şi erau administrate de mandatul britanic. Vînzarea sau împarţirea acestor terenuri prin tranzacţii legale constituia dreptul legal al englezilor, conform legilor internaţionale. În momentul în care Occidentul a ieşit victorios din război, organizaţiile sioniste deţineau 28% din teritoriul actual al Israelului, în timp ce restul de pămînturi erau propietatea privată a arabilor sau propietatea coroanei engleze.

La sfîrşitul războiului, conducerea arabă a recurs iarăşi la violenţă şi teroare împotriva aşezărilor evreieşti şi împotriva englezilor. Majoritatea conducerii evreieşti a preferat să se abţină de la violenţă şi a căutat soluţii paşnice prin intermediul ONU care tocmai se alcătuise. Doar o minoritate a acestei conduceri a preferat teroarea împotriva englezilor şi represalii violente împotriva arabilor.

Planul de partiţie ONU
Sătui de violenţă şi confruntaţi cu criza politică şi economică care a urmat celui de-al doilea răboi mondial, englezii şi-au abandonat în mare parte imperiul şi au hotărît să încredinţeze „problema palestiniană” în mîna Naţiunilor Unite. În 1947 un număr de misiuni de cercetare din partea ONU a ajuns la concluziile formulate de comisia lordului Peel un deceniu mai devreme. La data de 29 noimebrie 1947 ONU a declarat înfiinţarea a două state: unul pentru arabi pe aprox. 45% din teritoriul disponibil, şi Statul Israel pentru evrei pe restul de aprox. 55%. Peste jumătate din teritoriul destinat Israelului era de fapt deşertul Negev, care aparţinuse coroanei engleze şi era în mare parte nepopulat şi considerat lipsit de valoare. Planul de partiţie adoptat de ONU (rezoluţia 181) a creat aşadar graniţe impracticabile între cele două proaspete state, bazate pe proprietatea asupra pămînturilor şi distribuţia populaţiilor.

Statele arabe erau deja membre ONU. Calitatea de membru ar fi trebuit să reflecte dorinţa acestora de a respecta deciziile majoritare ale acestei organizaţii mondiale formate nu de mult. Statele arabe au refuzat să respecte.

Într-o demonstraţie de sfidare şi aroganţă faţă de planul de partiţie aprobat de ONU, statele arabe au lansat un război de agresiune, care potrivit propriilor lor declaraţii publice, urma să fie un război de anihilare. Intenţia lor nu era retrasarea graniţelor sau recuperarea unor teritorii pierdute într-un război precedent. Nu, intenţia lor era distrugerea proaspătului Stat Israel şi descotorosirea prin orice metoda necesară de cei 605.000 de locuitori evrei.

Spre eterna lor mîhnire, statele arabe au pierdut războiul de agresiune. Înfrîngerea a însemnat pierderea unei porţiuni considerabile din teritoriul desemnat de hotărîrea ONU pentru statul palestinian. Cu toate acestea, chiar şi acea rămăşiţă din ceea ce ar fi trebuit să devină statul palestinian (Cisiordania şi Gaza) au fost obliterate de două state arabe vecine. Egiptul a ocupat ilegal Fîşia Gaza, în timp ce Iordania a anexat ilegal Cisiordania. Ambele acţiuni au constituit acte de sfidare şi desconsiderare a legilor internaţionale şi a hotărîrilor ONU 181 şi 194. Nu s-a înregistrat nici un act de protesta arab sau palestinian împotriva acestor abuzuri. De ce? Singura concluzie logică este faptul că în 1949 palestinienii nu se considerau încă „palestinieni”, ci pur şi simplu arabi, şi de fapt termenul „Palestina” era universal acceptat ca statul evreu.
Israelul a continuat să-i pună pe arabi într-o lumină proastă oferindu-le în 1949 un tratat de pace formal, în cadrul căruia Israelul se oferea să returneze mare parte din teritoriile cucerite în război şi să accepte repatrierea unui mare număr din arabii refugiaţi ca urmare a războiului (Tratativele de Armistiţiu, Rodos, februarie – iulie 1949). Dacă naţtiunile arabe ar fi acceptat planul de partiţie ONU sau oferta de pace israeliană, nu numai că statul palestinian ar fi existat încă din 1949, dar în prezent nu ar exista problema refugiaţilor arabi.

Cu toate aceste, răspunsul arabilor a fost un nu categoric păcii. Refugiaţii se vor putea întoarce acasă numai cînd steagul Palestinei va putea fi ridicat peste cadavrele evreilor. În loc să recunoască prezenţa unui stat nemusulman în mijlocul lor, conducătorii arabi au preferat să-i lase pe palestinieni să putrezească în tabere de refugiaţi. Ca şi în 1937, conducătorii arabi au respins oferta de a forma un stat palestinian şi au preferat să continue agresiunea împotriva Israelului. Nu înfiinţarea Statului Israel a creat refugiaţii sau problemele ulterioare, ci războiul de anihilare lansat de statele arabe, care au respins şi a doua ocazie de a crea un stat palestinian.

Teroare anti-israeliană ante-1967
Între anii 1949 şi 1967 Egiptul a dus un război de teroare împotriva Israelului, folosind celule teroriste organizate în taberele de refugiaţi din Fîşia Gaza pentru a lansa aprox 9.000 de atacuri. „Campania Sinai” din 1956, în care Israelul înfrînge din nou armata egipteană a pus capăt războiului de teroare menţinut de Egipt, deşi SUA a forţat Israelul să retrocedeze Egiptului peninsula Sinai fără semnarea unui tratat de pace. Teroarea continuă însă pe alte fronturi.

În 1964 se înfiinţează Organizaţia Pentru Eliberarea Palestinei (OEP) al cărei scop nu este eliberarea palestinienilor de sub dominaţia iordaniană sau egipteană, ci pentru a porni o nouă campanie de teroare împotriva Israelului cu scopul declarat de a-i „împinge pe evrei în mare”. Finanţati iniţial de Kuweit şi ulterior de Arabia Saudită, Egipt, Iraq, Iran şi alţii, conducătorii OEP declară război fără sfîrşit Israelului, pînă la eliberarea întregii Palestine, pînă la răscumpărarea acesteia prin „foc şi sînge”.

Între 1949 şi 1967 nu au existat colonii evreieşti în Cisiordania sau Fîşia Gaza. „Palestina” pe care căuta Arafat s-o „răscumpere” nu era Cisiordania sau Gaza, unde palestinienii erau supuşii amărîţi ai iordanienilor sau respectiv egiptenilor, ci întregul Stat Israel, aflat în interiorul „liniei verzi”, a graniţelor sale din 1949. Lectura versiunii originale, din 1964, a Statutului OEP, art. 24 este instructivă: Organizaţia (OEP) nu exercită nici un fel de suveranitate regională asupra Cisiordaniei în Regatul Haşemit al Iordaniei, în Fîşia Gaza sau regiunea Himmah (zona Tiberiada, n.t.).”

Din moment ce statutul original al OEP recunoaşte în mod explicit Iudea, Samaria, Ierusalimul de Est şi Fîşia Gaza ca aparţinînd altor state arabe, unica „patrie” pe care urmărea s-o „elibereze” în 1964 era statul care aparţinea evreilor. Trei ani mai tîrziu, în 1967, cinci state arabe – inclusiv Iordania – atacă Israelul. Israelul cîştigă războiul şi ca urmare ocupă Cisiordania de la agresorul iordanian, care oricum o anexase în mod ilegal cu 18 ani mai devreme. Răspunsul OEP la noua realitate este revizuirea Statutului la data de 17 iulie 1968. Prevederile art. 24 au fost şterse şi pentru prima dată apare pretenţia „palestinienilor” asupra Cisiordaniei si a Fîşiei Gaza. Cu alte cuvinte, pretenţiile palestinienilor se adresează doar evreilor.

Ocupaţia iordaniană asupra Cisiordaniei şi controlul egiptean asupra Fîşiei Gaza au fost întruchiparea represiunii brutale şi totalitare. Arafat însuşi relatează cum în 1948 egiptenii i-au „mînat” pe palestinieni în tabere de refugiaţi înconjurate de sîrmă ghimpată, au trimis spioni să asasineze conducătorii palestinieni şi i-au executat pe cei care încercau să fugă (Alan Hart, „Arafat – Terorist sau omul care aduce pacea”, biografie autorizată, 1982). Palestinienii nu au protestat împotriva acestei represiuni, sau pentru a-şi exprima dreptul la auto-dereminare care tocmai le fusese negat.

Naţionalism palestinian întîrziat
Motivul pentru care palestinienii nu s-au agitat în nici un fel în privinţa propriei identităţi naţionale înainte de 1967 este perfect clar. Ideea Palestinei ca naţiune şi a palestinienilor ca popor în sine nu au existat printre arabii din provinciile turceşti care au devenit Palestina Mandatorie după primul război mondial. În pofida narativelor contorsionate, forţate şi bine plănuite ale apologeţilor care susţin războiul palestinienilor împotriva Israelului, precum Raşid Khalidi, Baruch Kimmerling şi alţii, nu a existat niciodată un stat numit Palestina, nici o ţară locuită de palestinieni; înainte de 1967 nici măcar conceptul unei entităţi aparte din punct de vedere politic, cultural sau lingvistic, care să reprezinte un grup aparte definit de această apelaţie.

Ba mai mult, tocmai opusul este valabil. Arabii care au apărut în faţa comisiilor ONU de anchetă în 1947 au susţinut sus şi tare că o Palestină separată nu a existat şi nici nu ar trebui să existe vreodată. Tot ei au susţinut că teritoriul în discuţie face de fapt parte din sudul Siriei din punct de vedere istoric, şi că timp de secole a fost cunoscut sub numele de „Balad eş-şam” (ţinutul Damascului). Mai ales că la acea vreme termenul de „palestinian” era aplicat numai evreilor care locuiau în Palestina Mandatorie. Arabii din regiune erau pur şi simplu „arabi”.

În 31 martie 1977, într-un intervieu acordat ziarului Dagblad de Verdieping Trouw care apare la Amsterdam, Zahir Muhsein, membru al comitetului executiv OEP declara: „Nu există un popor palestinian. Crearea unui stat palestinian este doar un mijloc pentru a ne continua lupta împotriva Statului Israel şi pentru unitatea arabă. În realitate, astăzi nu există nici un fel de diferenţă între iordanieni, palestinieni, sirieni şi libanezi. În prezent vorbim despre existenţa unui popor palestinian doar din motive politice şi tactice, deoarece existenţa unei identităţi palestiniene distincte serveşte intereselor naţionale arabe care se opun sionismului. Din motive tactice, Iordania, care este un stat suveran cu graniţe bine definite, nu poate ridica pretenţii asupra oraşelor Haifa şi Yaffo, dar eu, ca palestinian, pot fără doar şi poate sa cer să mi se dea înapoi Haifa, Yaffo, Beer-Şeva şi Ierusalimul. Cu toate acestea, în momentul în care vom recăpăta toată Palestina înapoi, nu va trece nici un minut şi ne vom alipi Iordaniei.”

Chiar şi în prezent, manualul de ştiinţe sociale pentru clasa a 5-a în şcolile siriene arată Siria Mare ca fiind formată din Siria, Liban, Iordania şi Israel. Nu există nici o naţiune numită Palestina. Termenul „palestinieni” desemnînd arabi care au locuit timp de milenii in „Palestina istorică” este o ficţie creată în scopuri politice şi militare după cum descrie Zahir Muhsein. Frenezia întîrziată a palestinienilor pentru auto-derminare naţională este pur şi simplu un paravan respectabilitate din spatele căruia terorismul arab genocidal poate fi îndreptat împotriva evreilor cu sprijinul binefacătorilor internaţionali si al „idealiştilor”. După Holocaust, liberalii occidentali nu mai pot închide ochii la terorismul genocidal; în schimb pot îmbrăţişa cu căldură şi entuziasm un popor asuprit care tînjeşte profound şi sincer după libertate. Iată cum au ajuns propagandiştii terorii lui Arafat să inventeze minciuni despre identitatea naţională palestiniană şi despre ocupantul şi asupritorul israelian.

Războiul de şase zile din 1967
Contrar propagandei arabe, dar în conformitate cu toate rapoartele de presă contemporane evenimentelor, Israelul a fost victima unui război genocidal de agresiune lansat de arabi în 1967. Pe data de 15 mai, 1967, Egiptul a cerut evacuarea imediată a trupelor de pace postate de ONU în peninsula Sinai încă de la campania din Sinai. U-Thant, Secretarul General al organizaţiei, s-a conformat instantaneu din motive care rămîn neclare pînă în ziua de azi. După care Egiptul a închis strîmtoarea Tiran, blocînd portul israelian Eilat şi a plasat două batalioane de tancuri şi aproximativ 150.000 de soldaţi în apropierea graniţei vestice a Israelului. Pactul militar cu Siria şi Iordanul precum şi violarea spaţiului aerian israelian prin zboruri de recunoaştere deasupra reactorului atomic de la Dimona au completat ameninţările. Aceste cinci acţiuni au constituit casus belli: acţiuni pe care legeli internaţionale le defineşte ca ameninţătoare faţă de un stat suveran şi care fiecare în sine crează un motiv legitim pentru reacţie militară defensivă. Dacă Israelul ar fi răspuns cu forţă letală fiecăreia dintre ele, acţiunile sale militare ar fi fost considerate perfect legale conform legilor internaţionale în vigoare, ca răspuns defensiv legitim la ameninţările existenţiale venite din partea unui agresor.

Cu toate acestea, Israelul nu a întreprins imediat acţiunea de retaliere, ci a încercat întîi calea negocierilor, numai că plîngerile la ONU au rămas fără răspuns. Apelurile către preşedintele Johnson, care garantase în 1975 intervenţia SUA în cazul în care Egiptul va închide Strîmtoarea Tiran sau dacă remilitarizează Sinaiul au trecut neobservate. Johnson era prea implicat în războiul din Vietnam pentru a cîntări o intervenţie militară americană în altă parte a lumii, cu toate că preşedintele Eisenhower, cînd l-a forţat pe Prim Ministrul Ben Gurion să se retragă din Sinai după victoria fenomenală din 1956, promisese Israelului protecţie americană eternă chiar şi în cazul în unei ameninţări armate din partea Egiptului.

După ce a privit timp de trei săptămîni cum forţele egiptene, siriene si iordaneze sporesc şi se concentreză în jurul graniţelor sale, Israelul a întreprins o ultimă acţiune diplomatică. Prin intermediul colonelului norvegian Od Bul, commandant al forţelor ONU staţionat în Ierusalim, guvernul israelian a trimis un mesaj regelui Husein al Iordaniei: „Dacă nu invadezi Israelul, nici Israelul nu va invada Cisiordania.” Hussein a aruncat biletul înapoi cu dispreţ colonelului Bul şi i-a întors spatele.

Luni, 5 iunie 1967, după primirea raportului de la departamentul de informaţiunii militare că în cîteva ore Egiptul urma să lanseze invazia prin Fîşia Gaza, Israelul a lansat propria sa acţiune defensivă preventivă, şi anume un atac aerian care a distrus la sol forţele de aviaţie ale Egiptului, Iordaniei şi Siriei. Odată asigurat controlul aerian absolut, infanteria şi blindatele israeliene au pus armata egipteană pe fugă şi au ajuns la Canalul de Suez în două zile.

În ciuda avertismentului israelian, regele Husein al Iordaniei a iniţiat un baraj de artilerie asupra Ierusalimului şi a altor oraşe israeliene aflate de-a lungul Liniei Verzi. După mai bine de o zi de bombardament intens, soldate cu zeci de morţi şi sute de răniţi israelieni, şi cu pagube de milioane de dolari, Israelul a trimis un al doilea mesaj regelui haşemit: „Dacă încetezi bombardamentul acum, vom considera că ţi-ai executat „salva de onoare” necesară din punct de vedere politic şi nu vom riposta.” Acest mesaj a fost trimis prin ambasada României, de la ambasadorul din Ierusalimul de Vest (partea israeliană) către ambasadorul din Ierusalimul de Est (partea iordaneză). Regele Husein a ignorat avertismentul şi a ordonat infanteriei să invadeze partea israeliană a Ierusalimului. Numai în acest moment Israelul a ripostat cu propria sa invazie a Cisiordaniei.

După aproape o săptămînă de atacuri ale artileriei siriene asupra oraşelor şi satelor israeliene din Galilea, Israelul a cucerit înălţimile Golanului, a distrus artileria siriană şi a împins armata siriană 40 km înapoi spre Damasc.

Israelul nu a invadat Egiptul dincolo de Canalul de Suez, deşi forţele sale ar fi putut să înainteze nestingherite spre Cairo. Israelul nu a traversat rîul Iordan, deşi Legiunea iordaneză era complet răvăşită după ce parte din soldaţi îşi aruncaseră bocancii şi armele pentru a înota mai uşor spre malul estic. Israelul nu şi-a continuat avansul de pe înălţimile Golanului spre Damasc, deşi ar fi putut-o face cu uşurinţă avînd în vedere că trupele siriene erau înfricoşate şi decimate. Israelul a oprit avansul pe cele trei fronturi după ce şi-a atins obiectivele militare: distrugerea armatelor care îi ameninţau existenţa şi stabilirea unor graniţe defensibile.

Legea internaţională şi suveranitatea Israelului
Pînă şi unul dintre cei mai aprigi critici ai Israelului, prof. Avi Schlaim recunoaşte că Israelul a fost victima agresiunii arabe în războiul de şase zile. Anul 1967 este un punct crucial în ceea ce priveşte coloniile israeliene şi suveranitatea israeliană în Cisiordania şi Fîşia Gaza. Legea internaţională este extrem de clară. Dacă Israelul ar fi fost agresorul, ocuparea Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza ar fi fost ilegală, precum ar fi fost orice expansiune ulterioară a populaţiei israeliene în aceste teritorii.

Cu toate acestea, în calitate de victimă a unei acţiuni agresive, poziţia legală a Israelului este diametral opusă. Din punct de vedere legal, soarta teritoriilor cucerite într-un război defensiv poate fi determinată doar în cadrul unui tratat de pace între părţile beligerente. În absenţa unui astfel de tratat, suveranitatea precum şi activităţile economice asupra teritoriilor cucerite exercitate de victima agresiunii sînt complet legale atît timp cît aceste acţiuni nu afectează nefavorabil populaţia indigenă. Adevărul este ca suveranitatea Israelului asupra Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza a fost favorabilă, după cum vom arată, pînă în momentul în care controlul a fost preluat de Autoritatea Palestiniană conform acordurilor de la Oslo.

Imediat după încetarea războiului Israelul a oferit să restituie teritoriile proaspăt cucerite în schimbul unui tratat de pace formal. Naţiunile arabe au respins oferta, aşa cum au respins ofertele similare venite în urma campaniilor precedente de agresiune iniţiate de arabi. Deşi avea drepturi legale asupra teritoriile proaspăt cucerite, Israelul a preferat să nu le anexeze în eventualitatea în care naţiunile agresoare şi-ar fi venit în fire şi ar fi dorit să-şi recapete teritoriile, pe care Israelul le-ar fi restituit măcar parţial în schimbul păcii.

În cazul Egiptului, Israelul a procedat exact cum am descris mai sus, returnînd întreaga Peninsulă Sinai cu ocazia acordurilor de pace de la Camp David din 1979. În cadrul acestor acorduri preşedintele egiptean Anwar el-Sadat a refuzat să primească Gaza înapoi, preferînd ca palestinienii care trăiau acolo să rămînă sub suveranitate israeliană. În momentul semnării tratatului de pace cu Iordania în 1994, regele Husein a exclus în mod intenţionat Cisiordania din tratative, pentru că deja 96% din palestinienii care trăiau în aceste teritorii se aflau sub controlul Autorităţii Palestiniene şi Husein a renunţat la orice fel de pretenţie asupra teritoriilor şi a locuitorilor arabi de pe aceste teritorii.

În concluzie, Israelul este unicul stat din istoria omenirii care s-a creat în urma îmbunătăţirii legale de pămînturi aride (spre deosebire de metoda aproape universală de cucerire). Victoria Israelului în războaiele din 1948 şi 1967, în care Israelul a fost ţinta agresiunii genocidale, precum şi refuzul naţiunilor arabe de a negocia pentru pace, îi conferă Israelului dreptul legal de a-şi menţine suveranitatea asupra teritoriilor cucerite şi de a dezvolta aceste teritorii după cum crede de cuviinţă cîtă vreme nu prejudiciază bunăstarea populaţiei indigene. Dacă liderii arabi ar fi fost dispuşi să facă pace cu Israelul, s-ar fi putut infiinţa un stat palestinian în 1937, sau în 1947, ba chiar şi în 1949; de asemenea, nu ar fi existat problema refugiaţilor arabi. Dacă liderii arabi din 1967 şi mai tîrziu, din anul 2000, ar fi fost dispuşi să facă pace cu Israelul, nu ar mai fi existat nici o suveranitate israeliană asupra teritoriilor disputate din Cisiordania si Fîşia Gaza.

În acest context istoric trebuie înţelese adevăratele probleme din spatele controversei asupra coloniilor israeliene din Cisiordania şi Fîşia Gaza precum şi statutul lor legal.

Minciuni gogonate (1)

Minciuni gogonate (2)

va urma