Un articol pe care l-am publicat la Rio de Janeiro, dar pe care cititorul lui Diário do Comércio îl poate găsi aici Por que não sou liberal (iar cititorul ILD îl poate găsi aici De ce nu sunt liberal NT) a sfârşit prin a suscita mai multe polemici decât mă aşteptam. În el, eu schiţam preliminariile unei critici faţă de obiceiul dreptei de a se numi “liberală” în loc de “conservatoare”, obicei care are drept urmare o stângace inversare a intenţiilor şi scopurilor sale, deoarece liberalismul este o etapă a mişcării revoluţionare mondiale şi o mişcare nu poate fi frânată punând-o să facă, precum spunea Lenin, un pas înapoi pentru ca apoi să facă doi înainte.
Terminologia politică americană este mult mai sănătoasă şi realistă decât cea braziliană. Dreapta şi stânga, în SUA, sunt numite respectiv “conservatism” şi “liberalism”, arătând că pivotul luptei politice este alegerea între a păstra valorile şi principiile acelor Founding Fathers, sau, dimpotrivă, a se elibera de ele. Faptul că aceste valori şi principii absorb în ele moştenirea liberalismului economic clasic (de la Adam Smith la Ludwig von Mises) ar putea genera o oarecare confuzie, dar nu am văzut niciodată vreun american cu vârsta peste opt ani care să încurce “classic liberalism”, care este o teorie economică, cu liberalismul politic al lui Ted Kennedy, Nancy Pelosi şi George Soros, care tinde spre o economie etatizantă şi socialistă. Asta pentru că divergenţa din economie este numai un element de detaliu într-o dispută care se desfăşoară în jurul unor diferenţe mult mai cuprinzătoare şi mai profunde. În ultimă instanţă, ceea ce se află în joc este să ştim dacă principiile Constituţiei vor continua să fie valabile în sens material, substanţial, cu toate implicaţiile lor culturale şi morale pentru a călăuzi viaţa americană, sau dacă, dimpotrivă, vor fi interpretate doar într-un sens juridic-formal care va permite să fie folosite în favoarea unor valori opuse celor care au inspirat redactarea documentului.
Diferenţa este exemplificată prin dezbaterea actuală în jurul faimosului “zid despărţitor” pe care Thomas Jeffenson intenţiona să-l ridice între Stat şi religii. Ideea originară era să împiedice ca Statul să devină instrument de prigoană religioasă. “Liberals” sunt astăzi atasaţi formulei, dar golind-o de semnificaţia ei şi transformând-o într-un pretext juridic-formal pentru a exclude din viaţa publică orice expresie a credinţei, instituind prigoana anti-religioasă generalizată care, în acest moment, deja se traduce într-o profuziune de legi represive.
Ceea ce în Brazilia a incitat dreapta să se autodenumească “liberală” a fost faptul că dezbaterea politică din ţară se limitează aproape în întregime la o chestiune economică, disputa dintre intervenţionismul de stat şi piaţa liberă. În acest cadru, opţiunea pentru “liberalismul clasic” în economie a sfârşit prin a sluji la definirea unui întreg curent politic drept “liberal” (sau, conform adversarilor săi, “neoliberal”, un termen pe care deja l-am comentat aici). Inconvenientele sunt multiple.
Desigur, faptul că un curent politic acceptă să se definească exclusiv prin opţiunea sa economică, slujeşte la legitimarea unei dezbateri politice atrofiate, expresie culturală a unei societăţi bolnave, obsedate de bani – sau, mai degrabă cum spunea Millôr Fernandes, de lipsa banilor.
În al doilea rând, liberalismul politic este, de la rădăcinile sale, o mişcare revoluţionară şi anti-religioasă. Originea termenului este spaniolă, opunând “liberales” şi “serviles”, cuprinzând implicit în acest ultim termen totalitatea credincioşilor catolici. Liberalismul a fost cel care, în Franţa, a instituit “constituţia civilă a clerului”, excluzând practic Biserica de pe teritoriul ţării. În limbajul enciclicilor papale, “liberalism” este denumirea curentelor eretice care au diluat învăţătura tradiţională, pregătind venirea apostaziei generale şi a “teologiei eliberării”. Între protestanţi, “liberalismul religios” este numele trădării organizate. “Liberalismul – aşa cum l-a rezumat un predicator evanghelic american – a înlocuit prigoana. Prigoana ucidea oameni pentru a-i sili la compromisuri. Adevărul prigonit a supravieţuit în toate vremurile, dar adevărul compromis nu supravieţuieşte niciodată tragediei fatale în care glasul lui Dumnezeu este egalat de glasul tradiţiilor omeneşti” (Judson Taylor).
Pentru că în Brazilia nu există alte curente de dreapta în afara celui “liberal”, la el aleargă în căutare de adăpost conservatorii catolici, protestanţi şi evrei. Dar acolo, în numele libertăţii pieţei, sunt obligaţi să-şi camufleze divergenţele pe care le au cu ceilalţi liberali în puncte mult mai decisive de ordin moral şi cultural. “Liberalismul” brazilian, unificat exclusiv printr-un program economic, e un sac cu pisici în care trebuie să trăiască în armonie avortişti şi anti-avortişti, adepţi şi inamici ai liberalizării drogurilor şi eutanasiei, credincioşi religioşi alături de discipolii lui Voltaire şi Richard Dawkins angajaţi în excluderea religiei din viaţa publică. Pentru un anumit timp, aceste divergenţe pot să pară vrednice de dispreţ în faţa luptei mai imediate împotriva economiei etatiste. Dar asta este o iluzie mortală. Deja de mult timp stânga locală şi internaţională a hotărât că etatizarea economiei poate fi amânată indefinit, dacă nu sacrificată o dată pentru totdeauna în favoarea formulei mixte chineze – şi că mult mai importantă decât aceasta este bătălia din domeniul cultural, lupta împotriva civilizaţiei iudeo-creştine. În această luptă, stindarde precum liberalizarea drogurilor, interzicerea “homofobiei” sau legalizarea eutanasiei sunt prioritare. Cum poate fi combătut stângismul concentrând atacul într-un obiectiv ipotetic pe termen lung şi cedând inamicului tot câmpul de bătălie real şi imediat în care acesta a câştigat deja hegemonia şi are controlul aproape complet al situaţiei? Aceasta este exact “formula strategică” a liberalismului brazilian, care în confruntarea sa cu stângiştii trebuie să se limiteze la argumentaţia economică pentru a nu arăta profundele şi incurabilele lui divergenţe interne, în timp ce discursul stângii este liber să cuprindă toate temele şi toate dimensiunile vieţii sociale, sigur de a putea conta, în multe domenii, pe sprijinul unei părţi a “liberalilor”.
Am scris articolul “De ce nu sunt liberal” tocmai pentru a curăţa terenul şi a crea posibilitatea unei discuţii serioase a acestei probleme.
Articolul expunea cuvintele “liberal” şi “conservator” între apăsate ghilimele, pentru a arăta că semnifică “tipuri ideale”, nu asimilabile vreunui grup politic existent concret prin împrejurimi. Cu toate acestea, multă lume l-a citit ca şi cum ar fi fost un atac lansat asupra unuia dintre aceste grupuri. Au fost chiar şi unii care au văzut în el manifestul unei confrerii politice mai mult sau mai puţin clandestine, care în sfârşit ar ieşi din dulap plesnindu-şi vecinele pentru a putea să se autodefinească mai uşor prin opoziţie faţă de ele.
În Brazilia de azi, asta se numeşte “a citi”. În primul rând, i se atribuie autorului intenţii, şi se discută cu ele, nu cu el. În al doilea rând, se transpune textul în modul imperativ, interpretându-l ca şi cum ar fi expresia unei dorinţe sau unui ordin, unei încercări de a interfera în realitate şi nu de a o înţelege. Deja am explicat cu ani în urmă că, din cele trei faimoase funcţii ale limbajului clasificate de Karl Bühler, brazilienii nu ştiu decât de două: cea expresivă (manifestare a stărilor interioare) şi cea apelativă (influenţarea altor persoane). Funcţia denominativă (descrierea şi analizarea realităţii) este total necunoscută în această parte a lumii, şi oricine ar comite imprudenţa de a vorbi sau a scrie ceva în această cheie va fi automat tradus în celelate două.
Dincolo de limbajul informal, articolul meu era un studiu strict ştiinţific a două formule ideologice considerate în logica lor internă pură, indiferent de adăugiri şi modificări pe care ar putea să le sufere din partea unor factori sociologici sau psihologici ce ar interveni. Pentru a trage din el consecinţe politice aplicabile situaţiei concrete, ar trebui ca el să fie înţeles la nivelul teoretic la care se situa. Sărind această etapă, unii au preferat să şi-l aplice direct lor înşişi şi să considere că eu îi vorbeam pe ei de rău, fiind fireşte indignaţi de nedreptatea pe care le-o făceam (e cea de-a treia regulă a lecturii în vigoare în această ţară: înlocuirea comprensiunii inteligente printr-o afectare de sentimente morale elevate; cea de-a patra este a interpreta totul drept un mesaj cifrat al unui grup şi nu ca un efort cognitiv al unui creier individual).
Acela care ştie că sistemele de idei au o structură proprie, independentă şi diferită de intenţiile subiective ale adepţilor lor, înţelege limpede că distincţia dintre liberalism şi conservatorism este exact aceea pe care am expus-o. Dacă cineva nu înţelege este pentru că, mânat de obiceiul personal sau de grup, anexează liberalismului valori externe, – morale sau religioase – care nu sunt logic integrabile în structura sa. Mulţi dintre cei care cad în această eroare nu sunt altceva decât conservatori care au prins drag, din motive de pură oportunitate locală, de eticheta de liberali.
Când liberalul supărat exclamă: “Noi avem principii, noi nu suntem amoralii pe care i-ai descris dumneata”, el îşi arată, desigur, incapacitatea de a face deosebire între aranjamentul ideologic local şi ideologia liberală în sine. Mai arată şi confuzia dintre “principii” şi simplele reguli operaţionale.
Un principiu este numit astfel pentru că, fir-ar să fie, vine la început! Nu în continuarea a ceva. E un precept fondator şi nu fondat, condiţionant şi nu condiţionat. Tocmai pentru că nu mai depinde de nimic, pentru că este valabil prin sine însuşi, un principiu are puterea de a se aplica în mod universal, fără modificări sau atenuante, tuturor cazurilor cuprinse în enunţul său, fără ca aceasta să conducă la nicio contradicţie logică şi cu atât mai puţin la adevărate absurdităţi. Fără această proprietate, niciun enunţ nu este un principiu. “Să nu ucizi”, de exemplu, este un principiu. Un individ decis să îl împlinească până la ultimele consecinţe, abţinându-se să ia viaţa altuia chiar dacă ceilalţi îl consideră obligat moral să o facă, nici pentru acest motiv nu ar deveni un asasin. Un neglijent sau un laş, poate; nu un asasin. Extensia nedefinită a aplicaţiilor nu modifică sensul principiului, care tocmai de aceea este principiu: pentru că este la extremitatea iniţială a unei serii nelimitate de consecinţe asupra cărora el stăpâneşte cu o autoritate de nezdruncinat, absolută.
Regulile operaţionale deja nu îşi mai instituie ele câmpul propriu de aplicaţie: acesta este demarcat de un număr nelimitat de alte reguli operaţionale, unele dintre ele tacite sau descoperite numai ex post facto, cât şi de un număr de asemenea nelimitat de convenienţe de ordin practic ce pot interveni în fiecare caz. Fiecare regulă operaţională este de aceea în mod intrinsec deficientă şi nu poate fi aplicată decât cu multe atenuanţe şi modificări.
Un principiu este valabil prin sine, independent de varietatea situaţiilor. Regulile operaţionale, dimpotrivă, întotdeauna se dispun în sisteme şi ierarhii compuse în mod esenţial din limitări reciproce (culminând, în mod ideal, într-un principiu care le limitează pe toate, fără să fie limitat de ele). O regulă operaţională care, ignorându-şi limitele interne şi externe, ar căuta să-şi extindă în mod nedefinit domeniul de aplicare, va sfârşi prin a se lovi nu numai de alte reguli şi de convenienţe externe, ci chiar de ea însăşi. “A acţiona în interes propriu”, de exemplu, este o regulă operaţională. Ea funcţionează în anumite circumstanţe ale vieţii, dar, dacă ar trece de o anumită limită, jucând interesele individului împotriva tuturor celorlalţi, ea va deveni prizoniera unei situaţii de izolare sau de ostilitate care nu este deloc în interesul ei. Regula, ca să funcţioneze, trebuie să fie frânată de nenumărate alte consideraţiuni. La drept vorbind, ea este deja frânată, pentru că interesele unei creaturi limitate sunt ele însele în mod necesar limitate, cel puţin prin durata limitată a vieţii acesteia. O regulă operaţională ridicată în mod nepermis la nivel de principiu îşi poartă în mod necesar propria sa negare.
Acum, care sunt “principiile liberalismului”? Care sunt criteriile maxime şi comune la care liberalii, încercând să-şi împace divergenţele interne, apelează ca la principii supreme care trebuie să fundameteze judecăţi unanime şi să restaureze unitatea de ansamblu?
Sunt două: libertatea şi proprietatea privată.
Dar acestea nu sunt nicidecum principii. Sunt reguli operaţionale. Când un liberal spune: “libertatea unuia se termină acolo unde începe cea a celuilalt”, el recunoaşte exact aceasta. Şi acelaşi lucru se aplică proprietăţii: terenul lui Ixulescu se termină unde începe cel al lui Igrecescu. Nici legea proprietăţii, nici cea a libertăţii nu pot să se extindă la infinit fără să se nege pe ele însele. Libertatea absolută ar echivala cu absenţa completă a constrângerilor externe, altfel spus, cu puterea absolută şi extincţia completă a libertăţii. În acelaşi fel, proprietatea absolută ar corespunde posesiei integrale şi perfecte: ar fi proprietate în sens logic şi nu juridic, ca proprietatea de a respira, pe care nu o poţi vinde şi de aceea nu este nicidecum proprietate în sens juridic.
“Să nu ucizi” nu are limite interne de niciun fel. Exclude numai acele cazuri care, a priori, deja sunt în afara enunţului său, ca de exemplu propria apărare: a se apăra nu înseamnă “a ucide”, înseamnă a încerca să ieşi din încurcătură printr-un mijloc care, independent de intenţia sa, ar avea drept rezultat moartea atacantului. Dacă acela care se apără în astfel de circumstanţe nu e asasin, cu atât mai puţin este acela care refuză să o facă, extinzând aplicarea literală a principiului până la acceptarea pasivă a propriei vătămări. Libertatea şi proprietatea au deja darul înnăscut de a se lichida pe ele însele dacă se erijază în principii.
Dacă liberalismul sfârşeşte atât de frecvent în socialism – aşa cum Verkhovenski tatăl dă naştere lui Verkhovenski fiul în Demonii lui Dostoievski – este tocmai pentru că el este constituit din reguli operaţionale care nu au, prin definiţie, cuprinderea necesară a unor principii capabile de a da seamă de propriile lor consecinţe.
Liberalismul este astfel datorită profundei influenţe pe care a primit-o de la Kant. Toată strădania filosofului de la Koenigsberg a fost să evacueze morala (şi pe fiica ei întâi-născută, filozofia politică) de orice conţinut substanţial, reducând-o la o mână de exigenţe formale, ca de exemplu, “acţionează astfel încât regula care inspiră acţiunea ta să poată fi adoptată în toate cazurile identice”. Kant nu ne spune ce regulă trebuie să fie aceasta, şi nu o spune tocmai pentru că morala, pentru el, nu poate să aibă niciun fundament obiectiv. Ea se bazează în întregime pe “credinţă”, înţeleasă drept convingere subiectivă, şi pe “imperativele categorice”, adică pe exigenţe pe care nimeni nu le poate justifica dar toţi se vor simţi dezonoraţi dacă nu le îndeplinesc. Pentru Kant, nu există decât cunoaştere substanţială a “fenomenelor”, aparenţe naturale studiate de fizică. Toate celelalte sunt forme logice, “imperative categorice” sau convingeri personale. Cum niciuna dintre acestea trei nu este un principiu, în sensul substanţial al termenului, aceasta echivalează cu a spune că morala kantiană şi politica liberală care se inspiră din ea sunt total lipsite de principii, cu excepţia celor logico-formale şi operaţionale.
Guido de Ruggiero a observat, în clasica sa “Istorie a Liberalismului European”, ca liberalismul nu este o filozofie politică în sens substanţial, ci o “metodă”, un ansamblu de precepte şi reguli care ar putea fi adaptate celor mai diferite situaţii printr-un număr nelimitat de ajustări şi atenuări, în funcţie de exigenţele cazurilor concrete.
Orice afirmare a unui principiu absolut este, în perspectiva kantiana, o invadare a teritoriului rezervat ştiintelor. Kantismul este, în acest sens, părintele pozitivismului, pentru care liberalii de astăzi au atâta aversiune, pentru că au împotriva lui acea ură extremă a fraţilor inamici. De fapt, urăsc la el numai politica sa centralizatoare şi intervenţionistă, dar continuă să subscrie interdicţiei kantiano-pozitiviste de a duce cunoaşterea umană până dincolo de “fenomene”, şi, astfel de a cunoaşte vreun principiu moral universal în sensul pe care aceste principii le aveau la Platon sau în creştinism.
Însăşi sacralitatea vieţii umane nu încape în niciun fel în perspectiva liberală. Pentru a nu fi părăsită de tot, ea sfârşeşte prin a trebui să fie justificată pe baza celor doua pseudo-principii, cel al libertăţii şi cel al proprietăţii. Se raţionează, de exemplu, în felul următor: corpul şi viaţa sa sunt proprietăţi private ale purtătorului lor, care are libertatea exclusivă de a decide ce să facă cu ele: prin urmare, a-l ucide împotriva voinţei lui înseamnă a-i viola proprietatea şi libertatea. După ce a proclamat acestea, liberalul crede că e un om deosebit de cumsecade, pentru că apără integritatea vieţii umane fără să fie forţat la aceasta de nicio obligaţie religioasă sau principiu universal, ci numai prin liberul exerciţiu al raţiunii sale individuale. Dar nu este nicio raţionalitate în asta, ci numai confuzia naibii. Desigur, a produce un argument în favoarea vreunui lucru nu e totuna cu a-l fundamenta. Libertatea şi proprietatea pot fi invocate în favoarea interdicţiei de a ucide, dar nu o fundamentează în niciun fel, pentru că nu sunt principii. Este imposibil, de exemplu, să decizi numai pe baza acestor reguli dacă avortul trebuie permis sau nu: aplicarea “principiilor” la acest caz duce numai la perplexităţi insolubile, ca de exemplu, aceea de a şti dacă fătul este proprietate a mamei sau stăpân al propriei sale vieţi, discuţie imbecilă şi falsă care deja arată deficienţa intrinsecă a conceptului de proprietate, şi cu atât mai mult a inviabilităţii extinderii aplicării sale până într-acolo încât să se facă din ea temeiul a ceva şi mai fundamental, ca dreptul la viaţă. Pentru orice persoană neintoxicată de prejudecata kantiană, dreptul la viaţă este fundamentul libertăţii şi proprietăţii. O recunosc implicit toate codurile penale din lume (cu excepţia vechiului cod penal sovietic) atunci când prevăd pedepse mai mari pentru omucidere decât pentru simpla sustragere din proprietate sau din libertate. A fundamenta dreptul la viaţă pe baza libertăţii şi proprietăţii înseamnă a-l face la fel de ambiguu ca şi ele. Şi aici unica soluţie posibilă este transformarea lui “să nu ucizi” într-un imperativ “categoric”, adică, în ceva ce e aşa deoarece cutare simte că aşa trebuie să fie.
Da, un liberal poate avea principii, şi majoritatea celor pe care îi cunosc le au, dar le au ca indivizi concreţi şi nu ca “liberali”. Incoerenţa situaţiei rezidă în faptul că metoda liberală, pusă în slujba unor principii şi valori substanţiale tradiţionale, constituie exact ceea ce în SUA se numeşte “conservatism”. În acest sens, nici Friedrich Hayek, nici Ludwig von Mises nu au fost niciodată liberali: şi în SUA nu există nimeni care să nu-i considere drept îngerii tutelari ai mişcării conservatoare. Totuşi aceeaşi metodă, separată de cadrul tradiţional şi erijată ea însăşi în principiu, devine o armă teribilă în mâinile mişcării revoluţionare, care prin ea pune în slujba mutaţiei culturale gramsciene milioane de idioţi utili liberali dispuşi să cedeze în tot ceea ce nu li se pare a limita direct libertatea şi proprietatea (sau, încă şi mai rău, în tot ceea ce pare să le promoveze, chiar cu preţul desensibilizării morale a populaţiei). Mulţi dintre aceştia, de fapt, nu sunt chiar idioţi: sunt liberali în sensul strict spaniol al termenului, angajaţi în distrugerea Civilizaţiei Iudeo-Creştine şi în implantarea universală a imperiului nihilismului prin intermediul radicalizării economiei de piaţă transfigurate în tipar şi principiu pentru conduita umană în toate domeniile vieţii. Nu fără motiv unii dintre ei se laudă că sunt mai revoluţionari decât socialiştii.
Economia de piaţă, ca şi liberalismul în sine, este o schemă formală, un sistem de reguli operaţionale care poate să fie pus în slujba unor principii şi valori sau, uzurpându-le locul, poate să le corodeze şi să le dizolve. Astăzi, în Brazilia, sunt numiţi deopotrivă “liberali” adepţii acestor două lucruri. Dar este doar o unitate verbală, acoperind divergenţe încă şi mai profunde şi de nevindecat decât opoziţia dintre economia de piaţă şi economia dirijată.
Ideea de a unifica sub flamura unei simple predilecţii economice persoane şi curente despărţite prin concepte morale şi civilizaţionale opuse şi incompatibile între ele e atât de stângace, încât autodizolvarea “liberalismului” din ţară a şi început. Institutul Liberal de la Porto Alegre şi-a schimbat numele în Institutul Libertăţii, şi Partidul Frontului Liberal în Partidul Democrat. Este carapacea verbală care se rupe, lăsând la iveală confuzia internă. “Liberalismul” brazilian nu a fost niciodată mai mult decât un aranjament oportunist, incapabil de a impune respect adversarilor săi şi chiar lui însuşi. Majoritatea liberalilor pe care îi cunosc nu sunt liberali. Sunt conservatori cu nume schimbat. Confundă liberalismul economic clasic, care este o parte integrantă a tradiţiei conservatoare, cu ideologia liberală, care este un strat istoric al mişcării revoluţionare. Deoarece cred în primul, îşi arborează la rever emblema celui de-al doilea. Îşi închipuie că astfel par mai “progresişti”, putând uzurpa prestigiul stângii şi să o numească “înapoiată”. Dar acest aparent şiretlic retoric, dincolo de faptul că îi obligă să-şi reprime conservatorismul şi să–şi restrângă lupta la terenul economic, mai are şi un al doilea preţ, încă şi mai mare: făcând din succesiunea temporală un criteriu al superiorităţii, ei sfârşesc prin a asuma o metafizică predestinaţionistă a Istoriei care este esenţa însăşi a ideologiei revoluţionare (v. articolul meu din 26 februarie), şi cu aceasta ajută la precipitarea transformărilor culturale care produc inevitabil ascensiunea stângii. Din cauză că niciodată nu a examinat în mod serios aceste contradicţii, liberalismul brazilian, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, umbla din înfrângere în înfrângere, din umilinţă în umilinţă.
Cât timp mai trebuie pentru ca acei “liberali” care cred în principii substanţiale – religioase sau nu – să descopere că nu au fost niciodată liberali, ci conservatori? Făcând aceasta, desigur, vor pierde mulţi falşi prieteni. Dar, în cele din urmă, răţuşca cea urâtă a trebuit şi ea să abdice de la false afinităţi ca să descopere că era ceva mai mult decât o raţă.
Am certitudinea ca oricare candidat la oricare funcţie, dacă va avea curajul să se prezinte în public cu un program vizibil conservator, fără frâna mentală constitutivă care afectează mişcările liberalilor, va obţine un succes electoral răsunător. Conservatorismul este un sistem de valori, şi aceste valori sunt cele ale poporului brazilian, cele ale oamenilor simpli şi fără educaţie care nu înteleg nimic din economie dar înţeleg imediat limbajul moralei, religiei, tradiţiilor. Sunt zeci de milioane de oameni în aşteptarea cuiva care să-i reprezinte în politică. Numai conservatorismul le poate răspunde, dar mai înainte trebuie să accepte să înceteze a mai fi raţă.
Traducere realizata de Anca Cernea
Versiunea originala, in limba portugheza: O patinho feio da política nacional
40 Comments
Pataphyl (Andrei R.)
26 October 2010Într-adevăr de referință! Mai întîlnisem în varii lecturi referințe la Carvalho, dar e prima dată cînd citesc textul integral, infinite mulțumiri pentru traducere!
Strict personal, lectura următorului pasaj:
m-a dus cu gîndul la… „Pere Ubu” al lui Alfred Jarry, care-și începea bizara piesă de teatru cu „Acțiunea se petrece în Polonia, adică nicăieri” (dintr-un anumit punctv de vedere, cuvîntul nicăieri e perfect interschimbabil cu oriunde… Așa că mi-a fost tare ușor să ignor/traduc cuvinte ca Brazilia/brazilieni.
Mai pe scurt, textul este universal, puteam zice asta de la bun început.
De fapt chiar am zis-o, în prima propoziție ????
Aaragn Theglin
26 October 2010Cu alte cuvinte, adevaratul conservator e cel care se supune anumitor „principii” (cum ar fi „sa nu ucizi”), principii considerate fundamentale si imuabile, pe cand liberalul nu cunoaste decat „reguli operationale” (libertate, proprietate privata) – asta cand nu e de-a dreptul un socialist deghizat.
De ce mi se pare falacioasa aceasta atitudine: deoarece ridica problema sursei respectivelor principii. Or fi ele precepte fondatoare, conditionante si nu conditionate, dar chiar asa, ex nihil?
De vreme ce sursa acestor principii nu poate fi fizica (presupun ca nimeni nu confunda „sa nu ucizi” cu legea gravitatiei), fiziologica (constrangerile de care este silit sa asculte corpul uman), sau conjunctural-societala (caz in care, conform lui Carvalho, nu ar fi decat reguli operationale), originea lor nu poate fi decat divina. Nu ai voie sa ucizi pentru ca Dumnezeu o interzice.
Or, asta face ca intreaga argumentatie sa fie echivalenta cu: doar crestinii se pot intitula conservatori. Carvalho se fereste sa scrie ceva atat de brusc, dar, conform cu cele de mai sus, asta e ceea ce transpare.
Ma intreb ce e in neregula cu faptul ca putem considera directiva „sa nu ucizi” ca fiind de asemenea o regula operationala, dar una cu o aplicabilitate atat de indelungata si atat de omniprezenta in societatile umane de aiurea incat o putem numi (pentru a o deosebi de regulile cu aplicabilitate mai limitata), „principiu”. Aceasta nu ne transforma in relativisti: un relativist considera totul si oricand ca fiind pur conjunctural, ignorand „durata lunga”. Dar ne fereste de recursul la dogma.
Faptul ca recunoastem aceste principii ca artefacte nu le stirbeste din aura: intelegerea fenomenelelor care cauzeaza dragostea, la nivel neurochimic, nu ma impiedica sa apreciez un poem de dragoste.
In al doilea rand, Carvalho pare sa deplanga eterogenitatea dreptei (in cazul sau braziliene), dreapta a carei coeziune se manifesta doar prin aderarea la un front comun economic. Dincolo de acesta avem catolici, protestanti, dawkinsieni, militanti anti-avort, adepti ai liberalizarii drogurilor etc. Aceste divergente sunt deplorabile, spune Carvalho, si
trebuie sa despartim pentru totdeauna apele in conservatori si ne-conservatori (socialisti si liberali, adica socialistoizi).
Aceasta ridica urmatoarea problema: oare oamenii pot fi atat de usor agregati intr-un grup sau intr-altul, fara tusele de rigoare? Ce fac cu un om care adera, precum Carvalho, la imperativele categorice de origine divina, dar care este adeptul liberalizarii drogurilor usoare? Sau cu unul care abhora relativismul moral dar considera, precum Dawkins, ca religia este nociva si trebuie eliminata din viata publica?
Mi se pare mult mai normal ca, o data definite problemele supuse dezbaterii intr-o societate (avort etc), omul sa se poata pozitiona in raport cu fiecare, fara a fi inclus, ulterior acestei decizii, in tarcul conservator, liberal sau socialist. Multitudinea pozitiilor posibile face incarcerarea ideologica fortata si simplista.
Desigur ca anumite pozitionari particulare pot fi privite, cu ochelarii clasici, ca „liberale” sau „conservatoare”, dar exista si altele – probabil majoritatea – care se sustrag sablonului.
In aceste conditii, nu prea mai ramane foarte mult din ceea ce numim „dreapta” sau „stanga”, din punct de vedere al atitudinii fata de problemele societatii si conduita umana aferenta. O distinctie insa ramane.
Dreapta si stanga sunt, probabil, in mod fundamental, nu atitudini politice, ci tipologii mentale: un stangist e un individ care nu isi accepta deficientele (de educatie, de caracter etc) si incearca sa dizolve/repartizeze aceste deficiente la nivelul intregii societati, pentru propriul confort, material sau psihic. Deficientele materiale sunt acoperite prin redistribuire. Deficientele de caracter sunt compensate printr-o lipsa de responsabilitate generala, sub tutela atotacoperitoare a Statului. Un stangist e, pe undeva, un „plangacios”, un imatur. Personal, asta mi-i face detestabili, nu o pozitionare oarecare in plan social/politic/economic, care poate fi acoperita de o argumentatie sau alta.
Dincolo de toate, in pofida unor , am citit cu placere acest text. Aerul de ratiune si decenta compenseaza prezenta unor pasaje profund antipatice („liberalismul a inlocuit prigoana”…). La mai multe ????
emil b.
26 October 2010Aaragn Theglin:
De fapt, argumentarea ta de inceput este „falacioasa”. Adica, pe romaneste, inselatoare. Nu exista o echivalenta stricta intre crestini si conservatori, asa cum pretinzi ca decurge logic din textul lui Carvalho. Nu exista aceasta echivalenta stricta nici inafara acestui text. Tragi o concluzie falsa printr-un rationament bazat pe o presupunere careia ii lipseste coerenta logica, ceea ce este chiar falacios.
Pataphyl (Andrei R.)
26 October 2010Aaragn Theglin
„liberalismul a înlocuit prigoana…”?! Eu unul am citit altceva, anume „instituind prigoana anti-religioasă generalizată… etc.” Evident, și chestia asta e mai mult decît discutabilă, mai ales acum, cînd exacerbatele aberații de tip PoCo-MuCu numai a prigoană nu arată, cu excepția explicită a bazelor creștin-iudaice, desigur. De fapt lucrurile sînt spuse nemaipomenit de simplu și de clar, avem pe blog oameni autodeclarați atei sau liber-cugetători sau raționaliști etc., care n-ar contesta nicicum simplitatea de cristal a afirmației de mai jos – le aștept reacția! Altminteri, iertate să-mi fie vorbele, vorbim vorbe ca să vorbim vorbe. Despicarea firului de păr mai poate suferi estimp oarece amînare.
Anca Cernea
26 October 2010Aaragn Theglin, Olavo de Carvalho nu se sfieste sa scrie ceva brusc, chiar e foarte cunoscut si temut pentru asta. What you see is what you get.
Va asigur ca nu e cazul sa-i dati cu condescendenta nota de trecere, pentru „aerul de decenta si rationalitate”. Daca e citit cu superficialitate si trecut prin filtrele prejudecatilor la moda, Olavo de Carvalho nu pierde nimic. Pierde insa dreapta, pentru ca nu e in stare sa inteleaga ce o defineste, deci, cu atat mai putin sa faca fata ofensivei culturale a stangii.
Argumentatia din articol nu are nimic mistic, si nu obliga decat prin rationalitate, ceea ce ar trebui sa fie suficient. (despre asta am scris si in comentariul nr 4 la
http://inliniedreapta.net/dereferinta/de-ce-nu-sunt-liberal/)
Da, principiile fondatoare ale Civilizatiei noastre, cum ar fi „sa nu ucizi”, nu vin din fizica, nici din considerente societale, vin din religie. Va place sau nu, asta e un fapt istoric.
Pe aceste principii se sprijina o regula operationala, libertatea, si nu vad de ce trebuie sa presupunem ca s-ar putea sprijini si pe alte baze. Pentru ca, tot fapt istoric, libertatea nu a aparut in China, nici in Islam, nici la incasi, nici la comunisti, ci numai in cadrul Civilizatiei Iudeo-Crestine.
Atitudinea conservatoare este aceea de a nu schimba lucrurile care au dovedit de-a lungul veacurilor ca functioneaza acceptabil.
Tentativa de a redefini statutul principiilor iudeo-crestine pune in pericol regula operationala, libertatea. Propune o utopie, ceva ce nu s-a mai vazut pana acum, libertatea fara principii iudeo-crestine. Este un demers revolutionar, adica de stanga. De fiecare data cand este intreprins in practica, el distruge libertatea. Si asta e tot un fapt istoric.
Daca cineva accepta ca principiile fundamentale ale Civilizatiei sunt de natura religioasa, si libertatea decurge din ele, (adica e conservator) nu inseamna ca e neaparat crestin. Nici nu trebuie sa fie crestin, ca sa constate asta si sa actioneze politic in consecinta (sa fie conservator). Conservatorii si crestinii sunt doua multimi care se intersecteaza, – intersectia lor avand dimensiuni foarte importante – dar nu coincid.
Nu asta a spus Olavo de Carvalho, si pretentia ca asa transpare este falacioasa.
Daca cineva se considera de dreapta, dar sustine ca orice referinta religioasa trebuie sa dispara din spatiul public, se inseala, nu e de dreapta. Nu stiu cum se considera Dawkins si nici nu sunt curioasa. Dar nu poti sustine ceva de felul asta si apoi sa vrei sa te numesti conservator. Din cauza unor astfel de confuzii, multi oameni, care in ruptul capului nu s-ar autoidentifica drept de stanga, ajung sa fie folositi de aceasta ca tovarasi de drum.
Maresalu
26 October 2010Din pacate din ce in ce mai multi oameni care se dau de dreapta sunt cei care faca stanga sa aiba o forta si mai mare. In viata politica vedeti varfurile „dreptei” in Franta, Italia si Germania care cedeaza total in fata discursului socialist, in mare masura pentru ca au cedat la acele principii de baza s-au le-au interpretat relativizandu-le.
Dau dreptate faptului ca oamenii „nu pot fi agregati usor” datorita diferentelor si mai mult datorita raportarii la principiile de baza. Acest site mi se pare misto pentru claritate si ca steagul tinut e destul de drept.
Cred ca ar trebui citit pentru clarificari filosofice si o mai buna intelegere
Maresalu
26 October 2010http://inliniedreapta.net/perversiuni-definitorii-ale-mentalita%C8%9Bii-revolu%C8%9Bionare-olavo-de-carvalho/
euNuke
26 October 2010Limbajul teologic catolic nu este şi nu trebuie să fie identic cu terminologia filozofică şi politologică. Aici, din punctul meu de vedere, Carvalho, comite o mare eroare, pentru că aduce într-un demers filozofico-politic gîndirea dogmatică catolică ca element definitoriu pentru o mişcare politică ulterioară [ce nu şi-a clamat niciodată originea presupusă de Carvalho sau măcar filiaţia conceptuală]. In virtutea acestei false paradigme politologice -liberalul de sec 18 nu poate funcţiona ca model pentru cel de sec 20- orice membru de partid liberal pare a fi un ateu revoluţionar de meserie, deşi condiţiile istorice sînt cu totul altele, iar revendicările seculariste de sfîrşit de sec 18 nu îşi mai au rostul in dezbaterea contemporană.
A adopta definiţia catolică a liberalismului nu uşurează nicidecum coagularea forţelor de dreapta, din contră, generază o îngustare formidabilă a cîmpului de opţiuni politice. De altfel, in mod tradiţional, noţiunea de liberalism a avut 2 trasee diferite in Europa şi America de Nord, aici a însemnat cu totul altceva, iar liberalii noştri interbelici nu erau nicidecum antireligioşi, poate adepţii laicităţii instituţionale, dar in niciun caz anticreştini sau antibiserică. Ca atare, distincţiile operate cu forţa in lăuntrul evoluţiei semantice a unei noţiuni politice prin utilizarea unor criterii străine de ştiinţa politică -concepţia vetustă a unor papi asupra presiunilor ilumiste din sec 18- nu pot răsturna o realitate politică curentă şi nici rescrie istoria noastră. Este adevărat că partidele liberale europene au alunecat mult spre socialism in ultimele decenii, dar asta nu înseamnă că vîrful toboganului se situa undeva in sferele rarefiate ale revoluţiei culturale neomarxiste, nu, liberalismul a deviat dinspre individualism şi piaţă liberă spre colectivism şi economie socială de piaţă, iar lucrul acesta s-a petrecut şi cu concursul bisericilor europene ce nu au făcut absolut nimic întru stăvilirea curentului opus libertăţilor individuale, din contră, au admis tacit ca democraţii şi liberalii creştini să pactizeze deseori cu partide socialiste şi să pună in practică utopiile statului binefăcător. De altfel, găsim cu uşurinţă printre cei mai vizibili lideri ai acestor biserici post-creştine europene destui contributori la marasmul cultural şi moral…ba chiar şi revoluţionari get-beget care deschid porţile carierei bisericeşti homosexualilor sau se agită in politica internaţională de partea tiraniilor islamice.
Ba încape, iar codurile penale pe care le pomenea sînt cel mai bun exemplu, pentru că aceste coduri normative sînt opera legislativă a unor liberali, liberali in sens clasic, nu ale unor teologi catolici. Iar actuala doctrină a drepturilor omului îşi are drept temei aceeaşi re-sacralizare operată inconştient asupra unor concepte juridice ce s-au transformat iată in vectori recurenţi au unei noi religii. De altfel, întreg sistemul normativ occidental este întemeiat pe ceea ce Carvalho numeşte reguli operaţionale, iar noi, juriştii, numim principii ale dreptului şi ale statului de drept. Dacă dumnealui nu voieşte a utiliza aceeaşi terminologie cu cea a profesorilor de drept e o problema derizorie in raport cu geneza normelor moderne, dar deocamdată statele folosesc in continuare aceleaşi principii solide definite de liberalismul sec 19 şi nu transcendentul religios. Care transcendent pare a fi imuabil in partea asta de lume, dar in momentul înlocuirii unei tradiţii religioase cu o alta el dispare cu totul, chiar şi din memoria oamenilor. ‘Să nu ucizi’ poate deveni mîine ‘ucide necredinciosul’, principiu fondator al conservatorismului orientali.
Şi libertatea şi viaţa comportă limite interne, ele vin dintr-o experienţă umană îndelungată, dintr-o confruntare permanentă a intereselor, a instinctelor, a dorinţelor şi din concomitenta cristalizare a conştiinţei şi a liberului-arbitru. Viaţa celuilalt nu este o valoare absolută tot aşa cum nici proprietatea privată nu poate fi, iar acest lucru reiese cu uşurinţă atunci cînd sîntem puşi in situaţia de a alege între viaţa aproapelui pusă in pericol de existenţa unui terţ, ori a unui grup cu intenţii evident criminale, caz in care, deşi omul nu se află in legitimă apărare va forţa sistemul său de valori şi prin convingerea salăuntrică se va erija in apărătorul celui năpăstuit. Este logica intrinsecă a oricărui război. Principiul redevine precept ordinar in contextul unui conflict iminent, iar asta nu ne declasează, ba dimpotrivă, este ceea ce ne face oameni, capacitatea de a intui suferinţa celuilalt şi de a ne repoziţiona axiologic, cel puţin temporar, in forul interior pentru a ne putea solidariza şi acţiona in direcţia apărării şi anihilării unui pericol extern.
Conservatorismul este doar un termen politic, cu un sens istoric specific şi cu un altul, de import, in prezent, străin şi dubios pentru vulgata de limbă latină, cu nimic mai respectabil in faţa unui public larg, needucat, decît liberalismul. Oamenii simpli înţeleg mai degrabă logica intrinsecă a liberalismului clasic şi a pieţei libere decît parantezele metafizice ale conservatorismului american, ca atare prind sintagme ce denotă o gîndire mercantilistă precum ‘jaful naţional’,’noi nu ne vindem ţara’, frate frate dar brînza-i pe bani, ce-i in mînă nu-i minciună, etc iară partidele ce şi-au atîrnat in coadă creştinismul au dat iute faliment…mă refer la pnţcd, desigur. Ce să mai zic de situaţia actuală a eşichierului politic romînesc unde un partid de stînga securistic a uzurpat in mod ridicol conservatorismul fără a întîmpina prea multe proteste din partea societăţii civile. Limbajul moralei a fost de multă vreme deturnat de către socialişti, mă şi mir că Carvaho nu a înţeles acest prim aspect al ideologiei marxiste…morala, ca şi religia, este parte integrantă din cultură şi ca atare ea nu mai putea exista altcumva decît prin prisma intereselor de clasă, prin urmare morala a fost transformată in corectitudine civică şi politică: acum este imoral să dispreţuieşti public un homosexual, este imoral să castrezi un animal, este imoral să rîzi de subculturi şi să ironizezi tiranii lumii a treia.
Vlad P.
26 October 2010Aaragn Theglin
în ce mă privește, conservatorismul este de extracție creștină, indiferent că este la nivel declarativ, ori ba. Nu mă interesează ce vor să conserve japonezii, thailandezii, musulmanii sau alții de aiurea. Cum spune și euNuke: conservatorismul este doar un termen politic.
Trebuia găsită o denominațiune antitetică pentru cei care (mărturisitori creștini, sau nu) se săturaseră de retorica socialistă/progresistă
euNuke
26 October 2010Iar pentru noi clica lui Voiculescu ce şi-a însuşit fără nicio jenă titulatura conservatoare reprezintă o problemă urîtă, căci din cauza acestui partid de buzunar orice mişcare politică real conservatoare este bruiată de imaginea precară şi soioasă a acestui pitic sinistru.
In plus, pentru dreapta romînească termenul de conservatorism aplicat unei grupări politice ar fi putut crea o imagine falsă de continuator al vechiului Partid Conservator, perceput incă de către mulţi romani drept partid al moşierimii monarhice.
Ca atare, dp meu de vedere, rămîne doar sfera filozofiei politice, a mişcărilor civice, a thinktankurilor unde ne putem încă mişca liberi şi autodefini cu o rigoare mai mult mai puţin combativă. Dimensiunea oricărei platforme politice depinde de elasticitatea acestor definiţii.
Grădinariu
26 October 2010Îi dau dreptate lui Olavo de Carvalho când vorbeşte de neajunsurile ridicării „regulilor operaţionale” la statutul de imperative morale. Însă opoziţia reguli operaţionale-principii nu are sens pentru mine, întrucât văd folosirea „principiilor” pentru a fundamenta în mod absolut aceleaşi reguli morale ca fiind la fel de dăunătoare. Neîncrederea mea se îndreaptă nu numai spre „regulile operaţionale”, ci spre orice raţionalizare excesivă şi fundamentare pe un Principiu Unic, Marele şi Singurul şi Ăla Deosebitul (în acest caz, dreptul la viaţă): simplificarea complexităţii produce erori care se acumulează (şi care din fericire mai răbufnesc printr-o răscoală, revoluţie, război sau colaps al unei întregi civilizaţii – ultima fiind şi chestia de care, din câte observ eu, vă temeţi cel mai mult).
Eu sunt adeptul mai degrabă al principiilor simple, aplicate la nivel local şi chiar în mod discontinuu, precum: prietenia, consideraţia, empatia, onoarea, etc. De-abia când omul devine foarte îndrăzneţ şi se încrede mai ales în infailibilitatea raţiunii sale apar construcţii grandioase, care duc lucrurile înspre extrem. Când lucrurile nu se pot rezolva local, sau nu într-un ritm suficient pentru a corecta erorile apărute (exemple: şpaga în birocraţia extremă, infidelitatea în puritarismul* extrem, mila în totalitarism) mai apare şi câte o revoluţie, care anunţă moartea direcţiei precedente. Şi creştinismul a fost tot o revoluţie (era nasol să fii conservator la Roma ???? ).
Cred că şi civilizaţia creştină îşi va găsi sfârşitul. Pare destul de rezonabil, dacă te gândeşti că sute de religii, sisteme şi civilizaţii au avut aceeaşi soartă. Din acest punct de vedere, nu sunt nici de partea celor care vor să grăbească revoluţia, nici a celor care ţin cu dinţii de lumea cu care sunt familiari şi cu care şi-au împletit propria personalitate, încât această lume a devenit o parte din ei, negarea acesteia fiind o negare a propriei persoane (după cum vedeţi, încerc să-mi explic, la nivel (pseudo-)psihologic, mentalitatea conservatoare ???? ) Din acest punct de vedere, sunt un adept stricto sensu al laissez-faire-ului.
Cât despre teoria conform căreia, vezi-Doamne, dacă temeiul istoric al libertăţii este de origine religioasă sau se împleteşte intim cu religia, atunci, desconsiderând-o, nuş’ ce catastrofă s-ar îndrepta iminent asupra noastră, nu vreau să par obraznic, dar nu vi se pare că seamănă izbitor de mult cu teoria drobului de sare?
*evident, nu mă refer la secta religioasă în sine
Aaragn Theglin
26 October 2010@emil b.
Logica pe care o vad e urmatoarea: Carvalho vrea o separatie neta intre conservatori si pseudo-conservatori (liberali etc) in virtutea „principiilor fondatoare”. Cum aceste principii nu sunt reguli operationale (faurite de oameni) si nu sunt legitati fizice, ramane comandamentul divin. De unde, conservator -> principii fondatoare -> divinitate (in cazul lui Carvalho, divinitatea crestina).
Daca aceasta explicatie cade, atunci nu vad rostul importantei distinctiei intre principii si reguli operationale (ambele ar fi, in fond, acelasi lucru, separandu-le doar durata). De ce altfel ar fi cheltuit Carvalho atata energie pentru a nuanta aceasta distinctie, pe care o vede drept esentiala?
@ Pataphyl
Am citit amandoi acelasi lucru, doar ca am citat eu incomplet.
Mi-am permis putina tetrapiloctomie deoarece simt ca e nedreapta confiscarea (asa percep eu articolul), a conservatorismului de catre crestinism. Am simtit nevoia unei reactii.
In privinta citatului respectiv: foarte clar spus, intr-adevar, si pe undeva, foarte meschin: in loc sa cautam educarea oamenilor „simpli si fara educatie”, cautam sustinerea/reprezentarea acestei mase critice in scopuri politice. Cu alte cuvinte, sa-i exploatam pana nu-i exploateaza Morales sau Lula.
@Anca Cernea
Nu pot fi de acord cu „principiile fondatoare, precum vin din religie” (cum argumentati ca acesta „e un fapt istoric”?). Mai degraba religia este construita (si) pe baza acestor principii, protective pentru comunitate.
De asemenea, „libertatea a aparut in cadrul civilizatiei Iudeo-Crestine”. Si ce facem cu Grecia Antica? Exista mai multa libertate in Imperiul lui Theodosius decat in cel al lui Marcus Aurelius? Ce facem cu Vechiul Testament, cu nenumaratele sale orori (parte a traditiei Iudeo-Crestine) – e si el un exponent al acestei libertati?
Care sunt aceste principii iudeo-crestine despre care afirmati ca stau si cad odata cu libertatea? Nu sunt cumva mai vechi decat crestinismul?
Inteleg pe undeva de unde vine retorica libertate = crestinism: nicaieri, in cadrul normelor prescriptive ale unei religii nu am avut fervoarea si diversitatea intelectuala pe care o observam in scolastica medievala; Ockham, Duns Scotus, Abelard, Toma nu au aparut in alta parte, ci aici. Dar nu stiu cat din asta se datoreaza crestinismului insusi si cat spiritului viu si investigativ al vechii Europe (careia, se pare, i-am cam spus adio).
Am incercat sa explic pentru emil b, mai sus, de unde inferenta conservatorism -> crestinism pe care o vad in text.
Nu spun ca orice referinta religioasa trebuie sa dispara din spatiul public: spun ca religia nu mai poate juca pentru oameni rolul pe care il juca in mezolitic, cea a unei stiinte/morale inainte de stiinta si de morala propriu-zise, intr-o vreme in care oamenii de abia descoperisera agricultura si fondasera primele orase. Inteleg si respect rolul ei, dar el apartine trecutului. Nu poate fi fondator pentru principiile ordonatoare ale civilizatiei moderne, mai mult decat este teoria eterului fata de relativitatea speciala. We know better now.
@Vlad P
Daca spunem ca „conservatorismul este de extractie crestină” si batem asta in cuie, OK, atunci totul e o cearta de cuvinte. Nu vreau insa sa fiu categorisit de socialist sau pseudo-, pe motiv de non-religiozitate.
Daca vrem sa gasim o denominatiune pentru non-socialistii necrestini, mie imi place „South Park Republican” ????
Vlad P.
26 October 20101. Nu poate fi doar ”o ceartă de cuvinte”, din moment ce implică substanța unei adeziuni. Cum spuneam, fie că sunt conștienți, sau nu (creștini declarați, sau nu), conservatorii sunt de extracție creștină în spațiul european/occidental
2. Pomeneai în răspunsul către Anca despre ”retorica libertate=creștinism” și referințele scolastice. Creștinismul nu ridică stindardul libertății individului doar o dată cu perioada scolastică, adică după mai bine de 1000 de ani de la statornicirea Învățăturii. Dimpotrivă, după mine, perioada scolasticii semnalizează zorii ”liberalismului” în teologia creștină. Prin marea schismă și prin angajamentul masiv în relecturarea Scripturii în cheie filosofică pe filiera comentatorilor arabi/musulmani ai lui Aristotel, se produce infiltrarea progresismului atoateștiutor în cadrul doctrinei creștine. De-acum înainte, orice intelectual își poate permite varii interpretări ale doctrinei, în virtutea faptului că este intelectual, că a bifat lecturi din filosofie și din teologie (să nu uităm că tot în scolastică se naște acest ”specialist” aparte). Exercițiul rugăciunii îi poate fi chiar străin, cu toate că Părinții Bisericii, marii teologi ai doctrinei, erau în primul rând mari rugători și cu atât mai mult nu interpretau Scripturile fără să ceară asistența Duhului Sfânt – ei cunoșteau pericolul smintirii din neînțelegerea textelor sfinte (vezi ereziile primelor veacuri). Se vede că s-a ales praful de această conștiință, iar azi avem, pe lângă marii creștini socialiști, peste 2600 de confesiuni așa-zis creștine… cu toții ”dețin” Adevărul, fără nicio minimă strângere de inimă, fie că l-au decelat după o mie de ani de la trimiterea mesajului, fie mult mai târziu, până în contemporaneitate.
Evagrie Ponticul: Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.
Sfântul Simeon Noul Teolog: Vorbirea despre Dumnezeu [adică teologia]este nedespărțită de vorbirea cu Dumnezeu.
Cuvinte mari, ai grijă să nu te strivească. ”Principiile ordonatoare ale civilizației moderne” – wow, discurs fulminant, dar o placă mult prea veche a progresismului. Rezultatul ei este ”valsul” contemporan al occidentalilor cu imigranții: ”morala creștină e depășită”, decât eter, mai bine relativitate. Din lac în puț.
Rolul moralei creștine aparține trecutului? Ia să vedem ce aparține viitorului. Așteptăm detalii. Și la acest punct te-ai putea inspira din site-urile progresiste, băieții știu cel mai bine ce ține de viitor.. așa, pe stomacul gol
PS: nu mai fă ghiveci din cunoștințe. Satrapii nu au nimic în comun cu ce propovăduia creștinismul. Da, libertatea individului a câștigat teren în era creștină, chiar dacă în Grecia și Roma se filosofa de zor. Fapt care demonstrează încă o dată ce puțin poate legiferarea statului comparativ cu inima pregătită pentru milă. Vezi scrisoare pe care i-o trimite Pavel din temniță lui Filimon, în care îl roagă să-și reconsidere atitudinea față de un serv al său (Onisim).
Repet: sclavia decade direct proporțional cu asumarea creștinismului de către comunități. Metodele barbare de tratament la care erau supuși bolnavii, handicapații, chiar și nou-născuții de sex feminin, sunt lăsate treptat în seama istoriei.
Vechiul Testament cu nenumăratele sale orori? Faptele VT sunt paradigmatice în Absolut, prin indicarea imposibilității coabitării păcatului cu virtutea (sau, la rigoare, cum observă Kierkegaard, cu libertatea, pentru că orice păcat înrobește voința), a pângăririi Divinității prin feluritele chipuri ale păgânismului cu dreapta credință și dreapta mărturisire, neabătută. Paradigma/Pilda VT este ÎN istorie și acolo trebuie să rămână (doar așa este pilduitor), pentru că singurul ”progres” posibil este sub aripa Duhului Sfânt, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Personal nu știu o binecuvântare mai puternică decât propria Sa întrupare, pentru a ne rupe de trecut și a ne trece Dincolo. Stângiștii urmează vechea placă voltaireiană: ”Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, iar omul i-a răspuns cu aceeași monedă”. Oamenii aceștia nu înțeleg că nu pot rupe Omenirea de trecut, darmite s-o propulseze într-un viitor.
După cum se spune: păcatul trebuie tăiat de la rădăcină. Asta e pilda VT. Dar cine s-o facă? OMUL? Se poate el erija în Judecător, când însuși păcătuiește de multe ori mai grav decât păgânul? În VT Dumnezeu este cel ce dă pilda ÎN Absolut (citește cu atenție: omului nu îi este îngăduit să-și facă singur dreptate, ba mai mult, din plânsetele de pocăință ale lui David, întelegem o dată în plus că nici evreul nu-și face singur dreptate, că e conștient de unicul Judecător; asta spre deosebire de musulmanii care-și justifică atrocitățile prin proasta înțelegere a VT), adică a necesității capitale de a nu mixa păcatul cu cinstea, pentru a nu pângări Binele, pentru a nu arunca și copilul o dată cu zoaiele.
Deci și în VT Dumnezeu însuși dă pilde pentru restul istoriei, nu credinciosul evreu. În Islam e invers, ei dau pilde.
Păcatul trebuie tăiat de la rădăcină, pentru că o dată ce și-a înfipt rădăcinile în inima omului, e foarte greu să te mai scuturi de el. E imposibil fără asistența lui Hristos. Dacă ai impresia că-ți deschizi o geană fără să fii asistat, suferi doar de cea mai comună boală a Omului: ideea-de-sine.
vai ce PS ????
mă scuzați, intru când pot, scriu cât pot. sper să-mi reușească o minimă coerență în alergătura asta
Liviu Crăciun
26 October 2010Aaragn Theglin
Nu. Textul spune ca liberalul, in calitatea sa de liberal, are principii: libertatea si proprietatea; in continuare demonstreaza ca acestea nu indeplinesc criteriile necesare pentru a putea fi considerate principii
In raspunsul dvs ati fi putut sustine ca liberalii nu au principii, ca nu acestea sint principiile lor sau, in fine, daca sinteti de acord cu prima parte, sa propuneti o demonstratie cum ca acestea sint cu adevarat principii, nu simple reguli operationale
cred ca sinteti de acord ca exista, pe linga credinciosi si atei, o categorie de oameni care se declara agnostici; ei se remarca prin faptul ca, desi recunosc existenta unor principii, considera ca nu se pot pronunta in privinta susei acestora
oare? asta pare mai mult dorinta, decit fapt; unde apare in relativism conceptul de „lunga durata” drept tabu? ce altceva inseamna relativismul, daca nu doctrina conform careia nimic nu este adevarat in mod absolut, adica nu exista principii?
daca cititi mai atent, o sa constatati ca deplinge confuzia din capul oamenilor auto-intitulati ‘de dreapta’, nicidecum eterogenitatea lor; doar la stinga idealul este omogenitatea
Anca Cernea
26 October 2010Eunuke, asocierea reflexa a cuvantului „dogmatic” langa „catolic” sau „papa” este un cliseu, care ar trebui evitat. Nu numai pentru ca nu e frumos fata de catolici, ci si pentru ca scade nivelul de rationalitate al dezbaterii.
Sa ne mai uitam odata pe text.
Vorbim de liberali si liberalism. Stim ca acesti termeni pot fi folositi in mai multe sensuri diferite. Diferentele sunt mari, ca de la Adam Smith, la George Soros. Ca sa ne putem intelege, autorul precizeaza in ce sens foloseste termenii.
Si anume, foloseste termenul liberal cf. autodefinitiei liberalilor-revolutionari-anticlericali spanioli si francezi in chestiune. Ne spune ca aceasta este acceptiunea in care termenul de liberal a fost definit initial, si in care a fost utilizat atat de grupurile respective, cat si de critici ai acestora, catolici sau protestanti.
Asta e singura referire la enciclici papale din articol, iar ea face parte dintr-o enumerare, in care e pusa penultima. Oricum ai lua-o, nu poti sustine ca asta inseamna a adopta „limbaj teologic catolic”, „gandire dogmatica catolica”, „definitia catolica a liberalismului”. Nu ca ar fi ceva rau daca ar face-o (desi multa lume foloseste acesti termeni ca si cum ar fi injuraturi, fara sa stie macar ce este o dogma in catolicism, ce este o enciclica, etc) dar nu o face. Si nu defineste conservatorismul in functie de enciclicile respectivilor papi. Doar le-a mentionat, zicand ca au folosit termenul tot in acelasi sens ca si liberalii insisi. Putea si sa nu-i pomeneasca, si nu s-ar fi schimbat in niciun fel argumentarea.
In sensul definitiilor precizate mai sus, liberalii clasici, Adam Smith, Ludwig von Mises, the Founding Fathers, Bratienii si Valeriu Stoica sunt conservatori. Opera legislativa a liberalilor clasici e opera legislativa a unor conservatori. Nu a zis nimeni ca e opera unor teologi catolici, nici a unor poeti japonezi.
In masura in care in codurile de legi din lumea occidentala contemporana inca se mai reflecta opera legislativa a acestor conservatori, se mai pastreaza respectul pentru principiile care nu vin din inventivitatea legiuitorului, ci din Decalog. Atunci principiul „sa nu ucizi” ramane recunoscut, viata cetatenilor e aparata, si la fel si regulile operationale, – libertatea, proprietatea, etc.
Cand in codurile de legi occidentale prevaleaza mentalitati revolutionare, ca in Franta Terorii, sau in razboiul civil mexican, Decalogul fiind abolit, legiuitorul decide cine traieste si cine ramane in viata, si poate fi oricat de inventiv. Cum s-a vazut in cazul francez si in cel mexican, daca pica principiile, pica si regulile operationale construite pe ele, deci de libertate si proprietate nici nu se mai pune problema.
Ceva asemanator se intampla de fiecare data cand se incearca revolutia, smulgerea radacinilor iudeo-crestine ale societatii, fie ca o fac liberalii, national-socialistii, social-democratii sau comunistii.
Chiar acum se intampla din nou, si in Europa si in America.
euNuke
26 October 2010Cu părere de rău, dar nu intenţionez să menajez sentimentele catolicilor ultrasensibili sacrificînd rigoarea discursului meu public. Iată de ce: precizarea caracterului dogmatic al definirii liberalismului era necesar pentru că el nu reiese din gîndirea comună a creştinilor catolici, ci strict din documentele interne ale papalităţii, deci parte din dogma catolică mai mult sau mai puţin pregnantă asupra mirenilor; ca atare, Nu a existat nicio intenţie de a imprima vreo nuanţă peiorativă sintagmei, din contră. Enciclica este un document emis de şeful bisericii-stat, cu valoare de lege cel puţin pentru aparatul clerical şi pentru catolicii fervenţi dată fiind dogma infailibilităţii papei.
In ceea ce priveşte definirea termenilor, in special a liberalismului, in opinia mea, precară şi părtinitoare. Din păcate Carvalho, in pofida cunoştinţelor sale vaste de filozofie politică, persistă în utilizarea definiţiei catolice atunci cînd critică sau apreciază culoarea politică a unor liberali, ba chiar reproşează acestora propria titulatură deşi el însuşi recunoaşte că printre aceşti liberali brazilieni nu poate fi regăsită vreo platformă comună antireligioasă.
Carvalho alege o obîrşie inexactă, incompletă a curentului politic cunoscut sub numele de liberalism. Etimologia cuvîntului nu are nimic de-a face cu Biserica Catolică, este latinească, păgînă, şi poartă semnificaţia aproape identică cu cea modernă, din lat. liber, om liber, sau Liber Pater, strămoş divinizat, protector al libertăţii. Iar primii europeni moderni care preiau noţiunea şi îi dăruiesc o nouă viaţă îmbogăţind-o semantic nu sînt nici spaniolii, nici francezii, ci englezii sec 16-17, in mod special filozoful John Locke la sf sec 17, şi ulterior Adam Smith la 1776, ca atare atribuirea curentului politic acelei rebeliuni anticlericale spaniole este o jonglerie, o măsluire prin omisiune, foarte convenabilă de altfel, pentru că in acest fel ar putea părea că liberalismul la origine ar fi fost orientat împotriva religiei, şi nu o doctrină economică şi politică ce a funcţionat ca platformă a partidei Whig şi a Radicalilor englezi la sf sec 19 pînă la unirea lor mai tîrzie din 1859. Partidul Liberales spaniol apare la începutul sec 19 -1812-, cu o doctrină secularistă de inspiraţie revoluţionară, numai că denumirea este abandonată iute, se vor numi curînd Exaltados, apoi progresişti şi mai tîrziu radicali. vor împărţi terminologia cu conservatorii şi monarhiştii spanioli din a doua jumătate a secolului 19, de pildă Uniunea Liberală, partid centrist, creat cu sprijinul reginei-mamă. Prin urmare…nici măcar atunci politicienilor spanioli nu le era prea clară definiţia liberalismului, darmite clovnilor brazilieni din prezent.
Includerea in conservatorism a unui Smith sau chiar a lui von Mises mi se pare tardivă, poate chiar abuzivă, şi nu foloseşte nimănui. Smith este in raport cu timpurile lui novator, nu conservator, iar Mises este un reacţionar, pentru că întreaga lui operă ca şi cea a lui Hayek este consacrată contracarării economiei centralizate şi planificate ce prindea rădăcini in Europa. aceşti mari gînditori, economişti, filozofi, jurişti trebuie înţeleşi şi citiţi in contextul istoric, ţinîndu-se seama că Smith de-scria şi impulsiona naşterea capitalismului contractual, normat şi garantat prin constituţii, iar Mises şi Hayek şi Friedman vorbesc despre distrugerea capitalismului şi a pieţelor de către un alt tip de normă ce conferă administraţiei rolul de terţ obligatoriu in tranzacţiile comerciale, lucri inacceptabil in opinia lor, de unde şi caracterul reacţionar al operelor. nu conservator, ci reformator. aşa cum trebuie să fie orice om de dreapta in acest moment in care mecanismele pieţei sînt înglodate şi parazitate de schemele socialiste de redistribuire forţată a capitalului individual.
Dacă dorim rigoare in definirea curentului politic la care aderăm este musai să privim toate aspectele şi conotaţiile istorice ale termenilor in care procedăm, iar evoluţia acestor termeni nu are întotdeauna legătură cu religia, cu vreo biserică anume, ci cu o reacţie a societăţii ori a unor grupuri sociale mai coerente in expresie la o [re]presiune nefirească din partea unor grupuri înrudite ce deţineau puterea şi clivajele determinate de aceste fracturi politice, mai ales că aceste fenomene se petreceau cu mult înainte de apariţia partidelor in sensul lor modern.
emil b.
26 October 2010euNuke, nu vad o incompatibilitate intre „novator” si „conservator”. La timpul lui a fost la timpul lui, de acord, insa acum avem avantajul unei perspective istorice. Nu mi se pare deloc fortata includerea in conservatorism nici a lui Mises, Hayek sau Friedman. Conservatorismul modern isi are originile in perioada imediat urmatoare a celui de-al doilea razboi mondial, cind un Buckley, Kirk, Kendall, Voegelin, Weaver, Hayek, von Mises, Friedman si altii au pus bazele teoretice si au recuperat din multiple directii traditii debarasate sau deturnate. Urmareste cine s-a peregrinat in anii 40 si 50 la intilnirile periodice de la Mont Pelerin Society, de altfel un forum al liberalismului clasic. MPS a fost infiintat de Hayek, iar Hayek si Mises au fost in acea perioada intr-un contact strins si admirati de mai conservatorii Buckely sau Kirk.
Aaragn Theglin
26 October 2010@Vlad P.
1. E o problema de definitie. Daca orice conservator e crestin, OK, nu am o problema cu asta, dar am impresia ca pentru multi comentatori (si pentru Carvalho insusi), a nu fi crestin (deci, a nu fi conservator), implica a fi stangist/liberal (in sens american) etc. Or, cu asta am o problema, pentru ca asa ceva nu sunt.
2. Daca scolastica reprezinta primul semn al infiltratiei liberalismului in teologia crestina, cand anume putem vorbi despre libertatea intru Crestinism, in sens deplin? Care e momentul statornicirii „Invataturii”? Crestinismul timpuriu a fost marcat de numeroase cautari doctrinare, in care Invatatura de care vorbesti azi nu era decat o ramura dintre multele posibile. Sa vorbim de sinodul de la Ierusalim, in care se dezbate daca crestinii sunt evrei sau altceva, de Niceea, de Chalcedon? De momentele in care o doctrina a devenit ortodoxa, in detrimentul alteia, ulterior „eretice”, deoarece adeptii celei dintai au ajuns primii la locul dezbaterii si au incuiat usile pentru a-si asigura voturile necesare? Nu exista un astfel de moment zero al crestinismului – dogma s-a construit in ani, via razboaie politice interne. Unii, precum Iustin sau Augustin, au tras lozul castigator al puritatii doctrinare, altii – Origene sau Plotin – s-au pomenit aruncati in fantana ereticilor. Doar accidente de natura istorico-politica despart calea justa de erezie.
Daca luam 451 ca an de referinta, ne raman circa 5-600 de ani pana la rasaritul scolasticii – ce anume din aceasta perioada poate fi luat drept reper pentru aceasta asa-zisa era a libertatii-prin-Crestinism?
Este de-a dreptul inspaimantator pasajul: „de acum inainte, orice intelectual îsi poate permite varii interpretări ale doctrinei”. Ce altceva au facut cei care definisera Doctrina pana atunci? Aceasta deplangere a intelectului liber si nesupus, caruia ii datoram tot ceea ce avem astazi, constituie cheia de bolta a tuturor monoteismelor si face ca Crestinismul sa nu fie in fond altceva decat o alta doctrina a Supunerii, precum Islamul. Nici vorba de vreun fel de libertate: esti una cu dogma, sau arzi. Salvarea Europei a venit tocmai de la aceia care „si-au permis varii interpretari”, creatori, exploratori, educatori. Fara ei am avea un perpetuu secol X si o Europa inghetata in prostie, asemenea lumii islamice.
Nu poti fi serios. Teoria relativitatii speciale a lui Einstein e acelasi lucru (epistemologic vorbind), ca basmele despre eter ca mediu de transmitere a undelor? Ea poate fi, evident, falsa, dar e la fel de falsa?
Tot ceea ce a fost si pana acum. Nu sunt „revolutionar”. Dar consider ca morala e, in sine, areligioasa; ea a fost confiscata de diverse religii din motive pur utilitare: e mai simplu, pentru un pastor de capre din Levant, sa spui ca „sa nu ucizi” e o creatie divina si din acest motiv un comandament, un principiu ordonator. Noi nu mai suntem pastori de
capre din Levant – nu mai avem nevoie de ambalajul religios pentru a trai moral. Cand eram mici, parintii ne faceau „soldatei” pentru a termina totul din farfurie – cand iesiti astazi la restaurant cu prietena/sotia, mai aveti nevoie de „soldatei”?
.
Atunci, as vrea sa mi se explice urmatoarele (trecute sub tacere) fapte paradigmatice: a lua in deradere un om chel se pedepseste cu devorarea copiilor obraznici de catre „doi ursi” (Regi 2:23); un om il gazduieste pe altul, un grup de barbati apare la usa gazdei cerand sa faca sex (?) cu oaspetele, la care gazda isi sacrifica fiica virgina, pe care grupul o violeaza si o lasa sa „sangereze pana la moarte” pe treptele locuintei (Judecatori 19:22); David colectand 200 de preputuri (??) pentru a se dovedi vrednic de fiica lui Saul (Regi 18:25)?
Ma opresc aici, exemplele sunt numeroase. Sunt convins ca niciun crestin nu subscrie acestor absurditati, dar, la lectura VT, isi pune o pereche zdravana de ochelari de cal pentru a selecta ca valide doar acele pasaje care sunt conforme cu simtul etic de astazi.
Mi-ar fi foarte usor sa critic acest gen de frazeologie intreband ce intelegi prin „Dumnezeu” sau „Absolut”, apoi razand de confuzia pe care ti-ai provoca-o siesi incercand sa explici aceste lucruri. Dar accept sa joc cu aceste carti: de ce ar fi o lume in care ceva/cineva guverneaza si impune in Eternitate, dezirabila? Daca ceva se poate numi Infern, atunci asta e. Ce anume impiedica unii crestini de a sesiza ca dorinta aceasta de confort emotional prin raportare la un Tata Ceresc nu e universala, ce anume ii face sa nu sesizeze diferenta dintre subiectiv si obiectiv? De ce trebuie ca eu, care detest metodele si modul de gandire socialiste, sa fiu numit pseudo-socialist etc pentru ca nu impartasesc fantasmele emotionale ale unuia sau altuia? Nu e un „pacat” crestin pacatul Trufiei cel care indeamna sa-ti vezi limitele tarcului propriu si sa nu-ti proiectezi in absolut puterea limitata de intelegere? Noi, cei care admitem ca putem gresi de un miliard de ori suntem pacatosii, sau cei siguri de Absolutul si Puterea divine?
euNuke
26 October 2010Eu nu am contestat afinităţile conceptuale dintre mişcarea conservatoare americană şi liberalismul clasic european, nici vorbă, îs înrudiţi structural, au multe puncte in comun in materie de filozofie politică şi economie. Doar insistam asupra catalogării lor cu prea mare uşurinţă in partida conservatoare in pofida faptului că nici măcar ei nu se defineau ca atare, iar mulţi dintre aceşti gînditori nici măcar nu erau oameni politici. E drept şi firesc, filozofia liberală britanică a influenţat enorm primii teoreticieni politici americani, iar asta se vede in Constituţia US, şi nu vreo revoltă antireligioasă ca in Europa, tocmai de aceea nu mi se pare corect să preluăm in definirea liberalismului şi conservatorismului opiniile unor papi din sec 19 -dogmă pentru catolicii fervenţi şi oarecum anacronici, pentru că tare mi-e că enciclicile acelea [neprecizate de Carvalho] ar cam fi in răspăr cu vederile politice ale papilor mai recenţi.
Iar clivajul liberalism/conservatorism sesizat de Carvalho mi se pare fals, întemeiat pe o logică viciată, pentru că amestecă liberalii dintr-o epocă străveche şi dintr-un spaţiu geo-politic depărtat de el cu alţi liberali contemporani brazilieni şi apoi îi disociază de conservatorismul american, nu de vreun curent conservator local preexistent. Înţeleg nevoia de coerenţă a unui latinoamerican naturalizat printr-un efort personal dar nu cred că mecanismele sale de gîndire şi armonizare a concepţiilor politice pot fi utilzate de către liberali oneşti din Brazilia sau..din Europa. Este prea înrădăcinată semantica clasică a liberalismului ca să poată fi schimbată peste noapte doar pentru că unor conservatori de peste ocean li s-ar părea mai adecvată o nouă titulatură. Şi repet, nu încerc să iau apărarea liberalilor, in fapt şi eu cred că partidele liberale europene au alunecat foarte mult la stînga eşichierului. S-a întîmplat nu pentru că membri obişnuiţi şi-ar fi schimbat brusc convingerile, ci din cauza politicilor de compromis ale elitelor liberale, cu alianţe repetate, fuziuni şi guvernări mixte cu tot soiul de grupări socialiste.
euNuke
26 October 2010in postul anterioar îi răspundeam lui emil, replica 17
Vlad M.
26 October 2010Eu acuz liberalismul de:
– promovarea autonomiei ratiunii in raport cu credinta si transformarea constiintei personale in noua sursă a moralităţii; de aici, cultul ratiunii, scientism, negarea principiilor absolute si relativism;
– promovarea drepturilor în dauna datoriilor;
– promovarea ideii catastrofale a naturii intrinsec bune a fiinţei umane;
– intrarea pe scena politicii a unor mase de oameni neinstruiti, usor de manipulat si impresionat, ale caror alegeri previzibil gresite au pregatit dezastrul secolului trecut;
– invitarea intregii societati la suicid prin instituirea aberatiei „societatii deschise”.
Daca ne mai gandim, poate ca mai gasim si alte marete fapte de arme ale liberalismului. Pana la urma, conteaza prea putin intentiile, ne intereseaza rezultatele, iar ele ne dor.
Aaragn Theglin
26 October 2010@Liviu Craciun
Sunteti sigur ca asta ati vrut sa scrieti? ???? Liberalul are principii, dar acestea nu indeplinesc criteriile necesare pentru a fi considerate principii?
Carvalho face distinctia esentiala intre reguli operationale (care sunt creatii umane, artefacte) si principii ca „date”, fundamentale, cele care sunt inainte de toate. Prin operarea acestei distinctii, avem pe de-o parte lumea comandamentelor umane – regulile operationale – singurele pe care liberalii si non-conservatorii in general le recunosc drept fundamentale – si cea a comandamentelor divine (cum pot fi altfel, nefiind de sorginte umana sau legitati fizice?), lumea principiilor. Un conservator, spune Carvalho, este cel a carui supunere se manifesta fata de principii, adica fata de comandamentele divine. Un conservator e deci, neaparat, un crestin.
Evident ca nu sunt de acord: din punct de vedere epistemologic, un ateu e intotdeauna un agnostic. Niciun ateu nu e „sigur” de ceva, el doar afirma adevaruri mai probabile si contesta siguranta celorlalti.
Ateismul si agnosticismul se despart in lumea morala: un ateu in sens „tare” vede ca imorala religia, pe cand un agnostic nu are nicio pozitie in aceasta privinta, ramanand la un „nu pot sti” caldut.
Prin relativism inteleg doctrina conform careia traditia (acumularea istorica) nu conteaza. Sunt de acord ca nimic nu este adevarat in mod absolut, totul este valorizare umana, dar asta nu inseamna ca muzica lui Bach este echivalenta ca valoare cu muzica dogonilor din Mali. Trecutul conteaza, iar unele lucruri sunt mai „bune” decat altele. Tocmai aceste lucruri sunt negate de relativistii de stanga, pentru care lumea e un perpetuu zgomot alb.
Intr-adevar, oamenii auto-intitulati de dreapta sunt de fapt stangisti confuzi. Aversiunea acestor oameni fata de stangism e pur inchipuita. E nevoie de un spirit limpede, care sa despice pentru totdeauna apele, punandu-i pe confuzi la colt alaturi de alde Chavez si Castro.
Liviu Crăciun
26 October 2010Aaragn Theglin
puteti inlocui ‘are’ cu ‘considera’, dar desigur ati inteles asta; un liberal evoluat, peste vreun secol, va considera ‘libertatea’ depasita?
‘nu stiu’ e un raspuns suficient de bun? dar dvs fortati raspunsul cu originea divina astfel incit sa ajungeti la concluzia favorita ‘Un conservator e deci, neaparat, un crestin’
orice filozof politic (fie el chiar liberal ateu) isi construieste sistemul pe niste ‘principii’; daca cineva argumenteaza convingator ca acele ‘principii’ sint ‘derivate’ sistemul se clatina; daca filozoful in cauza reuseste sa demonteze argumentele, sistemul sau rezista in continuare
dvs in loc sa raspundeti acestei provocari, deturnati discutia: ‘2+2=4’ este de origine umana sau divina? e o acumulare istorica? este o aproximare ‘mai buna’ decit ‘2+2=15’? e specific epocii noastre? doar bigotii mai cred in asemenea dogme?
Aaragn Theglin
26 October 2010@Liviu Craciun.
Nu fortez raspunsul, aplic tertul exclus. Sunt de acord ca autorul nu scrie clar (e destul de diplomat incat sa nu o faca), dar lasa loc pentru inferente precum cea a mea. Mi se pare destul de ‘au bon entendeur’.
Marturisesc ca nu inteleg foarte clar ‘provocarea’, imi cer scuze. Parerea mea e ca toate principiile sunt „derivate” dintr-un ceva al societatii sau mintii umane, dar odata stabilite si validate de traditie devin suficient de solide pentru a alcatui un sistem.
Vlad M.
26 October 2010Poate ma insel, dar tocmai ai recunoscut ca esti un relativist „de dreapta”, prin asta intelegandu-se un relativist care e la dreapta lui Castro si Chavez, nu? ????
Liberalii sunt primii progresisti, draga Aaragn, si au ajuns „la dreapta” numai pentru ca au aparut altii chiar mai progresisti decat ei, adica socialistii si, mai tarziu, comunistii. Asta e marea explicatie pentru care , vai, „ultraliberalismul” a ajuns sa imparta aceeasi casa cu odioasa Reactiune.
Cand ma gandesc la progresism si nenumaratele sale variante, imi revine in memorie metafora lui Bukovski cu privire la diferentele dintre socialisti si comunisti (se aplica foarte bine si liberalilor): „În definitiv, e ca şi cum ai fierbe racii. Unii îi aruncă direct în apa fiartă, iar alţii îi pun de la început în apa rece, lăsându-i să fiarbă încet. Rezultatul va fi însă acelaşi: raci fierţi.” – o lume „noua” la care se ajunge fie prin efortul concentrat al radicalilor de stanga, fie prin pasii marunti ai reformistilor de stanga, social-democrati sau liberali. Ca unii sunt etatisti si isi doresc sa transforme omul intr-o anexa a statului, iar altii anti-etatisti si cred ca umanitatea se reduce la Unul, astea nu-s diferente semnificative, doar de suprafanta. Ceea ce conteaza cu adevarat este ca toti isi doresc a inlocui lumea asta inca functionala cu minunatele lor constructe teoretice, atat de rupte de ce inseamna a fi om.
Restul sunt vorbe. Bune pentru a ne da de lucru, dar cam atat.
Aaragn Theglin
26 October 2010Vlad M,
1. Daca asta intelegi prin relativism, atunci nu exista pe lume decat relativisti si dogmatici. E preferabil dogmatismul?
(” e asa pentru ca e asa, de acum si pururea etc”)
2. Ce e gresit in „nimic nu este adevarat in mod absolut, totul este valorizare umana”? (Nu ma refer, evident, la viteza luminii sau masa protonului)
Bun, si? Mie nu cred ca mi-e clar ce intelegi prin „progresist”, spune-mi ce e rau in asta, altfel e doar name-calling.
De ce crezi ca liberalii vor sa reformeze ceva, fie si cu pasi mici, si sa ajunga la o „lume noua”? Personal nu vreau sa reformez nimic. Nu vreau sa inlocuiesc lumea cu vreun „minunat construct teoretic”. Cred ca tu pur si simplu numesti „liberal” tot ce iti e detestabil, fie stangist, fie necrestin, amestecand mere cu pere.
Crezi ca poti fi conservator fara a fi crestin (religios in genere)?
Liviu Crăciun
26 October 2010Aaragn Theglin
tertul este exclus cind avem de a face cu o opozitie; aici nu e cazul (o pisica nu este omeneasca; de aici nu rezulta ca este divina)
provocarea este, repet: de Carvalho argumenteaza ca ‘principiile’ pe care se bazeaza liberalismul nu indeplinesc conditiile pentru a putea fi considerate principii: sint ‘derivate’, nu au aplicabilitate universala si conduc la contradictii; in apararea liberalismului la aceste dificultati trebuie raspuns
in ce priveste adevarurile absolute, tocmai am dat exemplul cu ‘2+2=4’; orice liberal ateu cu suficient bun simt admite ca legile naturale (pentru care fizica elaboreaza aproximari succesive care se apropie asimptotic de un ideal) reprezinta realitati (printre altele, necontradictorii), nu obiceiuri mentale; daca admiti asta, este cam greu sa sustii in continuare ca “nimic nu este adevarat in mod absolut, totul este valorizare umana”
pe de alta parte, aspectul amuzant pentru mine este urmatorul: orice filozof ateu va forta logica astfel incit, la un moment dat, sa deduca ‘sa nu ucizi’; dar nu va admite in ruptul capului ca acesta este un principiu, din simplul motiv ca este considerat in acest fel de religia crestina; dar, pentru numele lui Dumnezeu, chiar daca ar fi constructii strict omenesti si unele si celelalte, nu vi se pare semnificativ ca aceste constructii ajung invariabil sa considere adevarate sau morale aceleasi lucruri? (bine, filozoful ateu va preciza, ‘pentru moment’, de fiecare data, de mii de ani incoace)
Vlad M.
26 October 2010Atata timp cat nu recunosti existenta unor principii absolute, care sunt, macar cultural vorbind, de natura divina, evident ca nu poti fi conservator.
De fiecare data cand cineva pronunta cuvantul „dogmatic”, incercand sa ii dea o nota peiorativa, imi aduc aminte de cuvintele lui Chesterton: “There are two kinds of people in the world: the conscious and the unconscious dogmatists. I have always found that the unconscious dogmatists were by far the most dogmatic.” Nimeni nu este mai dogmatic decat un liberal care arunca acuzatia de dogmatism impotriva tuturor celor care cred in absolut. Relativismul este the ultimate dogma, Aaragn.
E o problema de atitudine. Progresistul priveste trecutul cu dispret si are impresia ca inteligenta a inceput cu el si ai lui. Respinge cu oroare „prejudecatile” si „superstitiile” inaintasilor „primitivi” si „obscurantisti”, dar are grija sa puna in loc propriile prejudecati si superstitii. In ciuda scepticismului sau fata de traditie, are o credinta aproape religioasa in progresul continuu al umanitatii si in natura intrinsec buna a omului (in ciuda nenumaratelor dovezi to the contrary), neputandu-i trece vreodata prin cap ca prezentul ar putea fi decadent ori ca viitorul ar putea fi sumbru.
Aaragn, dar care e scopul liberalilor in politica? Au aparat vreodata un status quo? Nu, niciodata. Si-au propus – si au reusit – sa realizeze o revolutie, mai intai in politica si mai apoi morala, reusind sa ne aduca aici, la „societatea deschisa” ce nu crede in nimic. Iar cand spun ca nu crede in nimic, nu ma refer numai divinitate, ci la lucruri mult mai terestre. Societatea liberala nu crede nici macar in ea, atat este de relativista si nevolnica. „Totul este valorizare umana”, ea este produsul „valorizarii umana”, deci valorile ei sunt subiective si disputabile. In societatea liberala, unicul scop al existentei este placerea proprie la care trebuie ajuns cat mai repede si cam oricum, orice alta raspundere este discutabila (sinele este unica realitate), iar prostia si imoralitatea trebuie acceptate cu seninate pentru a se nu se cadea in dogmatism, singurul pacat din lumea liberalismului. De ce se teme liberalul cel mai mult? De judecata, adica de principii, adica de absolut.
In mai putine cuvinte, Aaragn, liberalismul este ideologia suicidului individual, societal, cultural si demografic, iar societatea liberala este decadenta par excellence.
Aaragn Theglin
26 October 2010@Vlad M
Bun, aici vroiam sa ajung. Nerecunoscand existenta acestor principii absolute (de natura divina), suntem deci „relativisti”, liberali, adica tot un fel de socialisti (tot acolo ajungem, dar mai incet, ai spus, nu?)
Nu cred ca pot accepta „principii absolute de natura divina” fara a fi religios. Rezulta deci ca avem doua feluri de oameni: religiosi si socialisti… Nu esti una, esti cealalta.
De ce? ???? Prin dogma inteleg un „set de propozitii nominative sau normative, considerate adevarate si imuabile, indiferent de loc si timp”. In ce fel e relativismul asa ceva?
De altfel relativismul, asa cum l-ai definit tu mai sus, nici macar nu e „ceva”, un sistem sau o doctrina – e o negatie. Un relativist nu afirma nimic, doar contesta absolutul dogmei.
(In fine, pentru mine notiunea de relativist are cu totul alt sens, ea aplicandu-se stangistilor, dar asta e alta poveste)
Pai.. conform definitiei de mai sus, dogmatism asta inseamna: credinta in „Absolut”.. Daca nu, cum vezi atunci diferenta specifica intre una si cealalta?
In plus, tu sustii ceva (de exemplu „credinta in Absolut”). Eu iti cer sa-mi demonstrezi/arati/explici etc, caci altfel NU AM CUM sa subscriu afirmatiei tale si voi trage concluzia ca asa ceva nu exista (concluzia pe care ai trage-o si tu daca ti-as spune ca am un elefant roz in portbagaj).
Si acum: eu, cel care se indoieste, sunt dogmaticul? ????
Liberalii si-au propus sa realizeze o revolutie? La ce epoca anume te referi – la zorii modernismului, sec XVII? La Locke, Hume et alii?
Cum iti imaginezi lumea fara aceasta „revolutie” liberala? Serios, ce inseamna acest statu quo – care e varsta de aur stricata de revolutia liberala?
Vorbesti mult despre absolutul principiilor vs „relativismul nevolnic al societatii liberale” care „nu crede in nimic”. Eu iti pot spune in ce „cred” (explicitez: ceea ce adopt, personal, ca principiu de functionare morala). Dar presupun ca nu e suficient, deoarece aceste principii nu au girul Absolutului, al Divinitatii.
Chiar, care sunt aceste principii de inspiratie Divina, deoarece tot vorbim (vorbesti) despre ele? Imi poti enumera cateva? Marturisesc cinstit ca, neintelegand ce inseamna „divin”, nu am habar despre ce principii vorbesti.
Vlad P.
26 October 2010Cu riscul de a-ți părea prezumțios, cred că ar fi de bun-simț să cădem de acord că nu ai întârziat prea mult asupra teologiei și că, drept urmare, interpretezi liberal(aici, lax, dincolo de orice rigoare) o doctrină a cărei ”greutate” e mult prea mare pentru o metodologie atât de subțire. Altfel nu-mi explic paralelismele cu doctrina morții a Islamului.
Când vorbim de Creștinism, înțelegem inevitabil Libertatea dată Omului de către însuși Dumnezeu. Libertate totală, teribil de totală, pentru că merge până la libertatea de a se pierde pe sine. Învățătura lăsată de Dumnezeu întrupat nu este din lumea această, dovadă că preceptele ei sunt opuse reflexelor pământeanului. Hristos răstoarnă ierarhia omului năpădit de patimi, de obiceiurile indolenței și de băltirea în plăcerile de tot felul. Ce înțelept ai auzit să mai spună ceva atât de paradoxal și smintitor pentru simțul comun al omului ca: primești o palmă, întoarce și celălalt obraz…? Dimpotrivă, sunt cu toții în logica lumii și-și râd în barbă de astfel de povețe. Privește înteaga teologie a suferinței: te urci pe cruce de bună-voie. Nu poți decanta Adevărul fără să treci asumat prin suferință (dacă nu e asumată se numește silnicie). Viața e exemplul perpetuu. Hristos nu se înalță pur și simplu de pe cruce, mai întâi coboară la Iad pentru a se face cunoscut celor ce trăiseră înainte de întruparea lui. Prin urmare, mișcarea e următoarea: intri în suferință, ți-o asumi, o primești, apoi ești înălțat prin harul lui Dumnezeu, nu te înalți singur. Un alt paradox creștin: cel ce se va înălța pe sine, se va face mic, iar cel ce se va face mic (cel ce se va smeri), se va înălța.
Creștinismul nu este ideologie, ci este o învățătură vie. Din acest motiv nu vei găsi o dată anume a stabilirii canonului (acesta s-a desăvârșit treptat, pe măsura adunării ”cărților” care au format NT și pe măsura înțelegerii/tâlcuirii lor – de aici întrunirile sinodale, unde au fost dezbătute locurile spinoase. Dacă vei studia, ai să vezi lipsa de argumente scripturistice ale facțiunilor care au provocat marile întruniri). Și tot din acest motiv (creștinismul în afara ideologiei) creștinii primului mileniu au înțeles că Lucrarea lui Dumnezeu nu a fost încapsulată integral între două coperți, ci că există o Tradiție a lucrării Duhului la fel de sfântă, o Revelare treptată a sensurilor Revelațiilor fulgerătoare – Întruparea, Pătimirea, Învierea – ca o acomodare la intelectul celor nevoitori (marii rugătorii).
Primul mileniu (cu precădere prima jumătate a sa) este o lucrare de sublimare a pășirii înțelepte pe urmele lui Hristos. Doctrina creștină ortodoxă, adică cea neschimbată, nu este o ”ramura dintre multele posibile”. Dar pentru a-ți da seama de asta, ar trebui să acorzi ceva timp studiului dezvoltării teologiei, în care să vezi în paralel argumentele celor ce veneau cu interpretări noi la Evanghelii și Scrisorile Apostolilor și argumentele Părinților Bisericii. Să vezi care se sprijineau pe Scripturi și care emiteau doar aiureli progresiste, liberale, elitiste și mai de care vrei tu (într-un cuvânt, umaniste).
A, să nu uit: PLOTIN. Ce vrei cu Plotin în Creștinism?
Îți amintești cum începe Porfir Viața lui Plotin? Plotin se rușina de faptul că se află în trup. Contrast puternic cu atitudinea creștinismului față de trup (să nu mă iei cu autoflagelările ordinelor apusene). Exemplul îl ai în viața Sf. Antonie, relatată de Sf. Atanasie. Antonie este modelul ascetic al monahilor până azi. Antonie se închisese 20 de ani într-o fortificație abandonată la marginea deșertului, unde i se aducea pâine de două ori pe an. Când prietenii săi doboară poartă (după 20 de ani), Antonie arată ca și cum ar fi ieșit ”dintr-un altar în care se afla scufundat în taine și purtat de Dumnezeu” (în formularea lui Atanasie). Sf. Atanasie schițează un portret explicit creștin: stare trupească a lui Antonie nu este deteriorată, ci îmbunătățită în urma acestei asceze. Trupește și sufletește, Antonie este ”întreg egal cu sine [ring a bell? formula pentru Ființa deplină – în sinele – lui Parmenide și Platon], ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată și statornicit în ceea ce e propriu firii”
Împotriva tuturor tipurilor de dualism, păgân și paracreștin, desăvârșirea lui Antonie este indicată prin starea sa trupească, rămasă neschimbată până la moarte, când toate simțurile îi erau intacte. Un dualism care consideră că materia este rea a fost tipic pentru toate religiile ascetice și s-a dovedit o tentație sâcâitoare și pentru creștini. Însă învățătura principală a monahilor nu are de-a face cu așa ceva, nici măcar în cazurile ascetismului extrem. Desăvârșirea lui Antonie este prezentată ca o revenire la starea naturală a omului. Aceasta este înțelegerea dintotdeauna a nevoitorilor creștini răsăriteni. Scopul lor este de a recupera prin rugăciunea neîntreruptă (unirea minții și a inimii cu Dumnezeu) starea lui Adam de dinaintea căderii. Aceasta este privită drept adevărata natură a omului, în timp ce starea lui căzută este considerată ”nenaturală”. Derwas conchide:
”Dacă vrem să înțelegem gândirea ortodoxă, noi, cei din Occident, ar trebui să ne revizuim ideile pe care le-am moștenit din augustinianism (curentul ulterior) și pe care Augustin le-ar fi respins. Ar trebui semnalat printre altele că traducerea greșită a lui psyhicos (”animal”) de la 1 Corinteni 15 prin ”natural” în versiunile moderne englezești ne împiedică să vedem că felul în care Sf. Pavel întrebuințează termenul phisis (”natură”) este în mod obișnuit în acord cu întrebuințarea lui patristică ulterioară.”
Origen își mutilează trupul, pentru a scăpa de luptă. Câtă vină are pentru gestul acesta laș, doar Dumnezeu știe, dar nu poate fi exemplu creștin deplin. Scrierile sale sunt însă cinstite cum se cuvine de către Biserică.
Creștinismul înțeles cum trebuie nu este dualism, cinstește și trupul și sufletul.
Placa asta este o găselniță a celor care nu prea au avut contacte serioase cu teologia. Le plângeți de milă celor ce aberau pe marginea textelor, fără să aveți habar de enormitățile lor
Te înspăimântă că denigrez figurile intelectualiste ale scolasticii? Te sperii cam ușor. Cei dinainte au interpretat și ei, dar pe baza Scripturii și a Tradiției. Eu nu acuz scolastica în integralitatea ei, n-am cum. Am studiat-o și m-a încântat. E o mostră sublimă a inteligenței discursive. Spun doar că prin programul de anexare sistematică a Scripturilor la textele filosofice arabe, s-a produs un prim simptom de liberalism în cadrul Bisericii Apusene. Ce vrei mai mult? Uite, azi se îmbrățișează la propriu: Occidentul creștin liberal + Orientul islamist stângist = L.O.V.E.
În creștinism, ascultarea (de duhovnic, de părinți, de învățătura neschimbată a Bisericii) se face de bună-voie, nu precum în Islam. Nu există enormitatea Crede și nu cerceta. O altă găselniță denigratoare a stângiștilor. E mai ușor decât să citești tomuri de istorie și teologie. Creștinismul este definit succint de Libertate, Curaj, Eroism, Ascultare. Din neascultare se produc toate căderile: Lucifer, Adam, progresistii ???? (ei nu ascultă de înaintași). Mereu e cineva mai deștept, și mereu mergem din ”bine în mai bine”.
Serios? Ce salvare? Iar placa Evului Mediu întunecat? Secolul X și ce a urmat a fost de-o efervescență intelectuală neegalată până azi. Da, Europa e ”salvată”, o dată cu Iluminismul. Îți place Europa?
ABSOLUTUL
Nu ți-ar fi pentru simplul fapt că nu ai treabă cu teologia și nu ai înțeles la ce m-am referit când am spus că Dumnezeu dă pilde ÎN Absolut, dar dacă te liniștește gândul, e ok cu mine. La fel a făcut Dumnezeu (pilda ÎN Absolut) și când s-a suit de bună-voie pe cruce; un gest fără rest, ÎN Absolut: Dumnezeul a toate, nu învins, ci lăsându-se învins de finitudinea umană până la capătul care pentru om însemna Absolutul – Moartea. (unde-ți este Moarte, boldul?)
Moartea e Absolut, Binele și Răul sunt poli absoluți. Adevărul este în Absolut. Mai multe adevăruri, egal niciun Adevăr. O știau și anticii: suma părților nu este același lucru cu întregul.
Nu e clar cum este posibil progresul (în orice sens dorești)? Prin portița relativismului, prin înlăturarea pentru moment a întrebărilor fundamentale. Trebuie să jonglăm întrebările absolute. Altfel rămânem blocați în meditație. Cine poate trece de întrebările fundamentale? Rămân nerăspunse pentru că nu pot fi încapsulate în rațiunea discursivă. Toate acestea obstacole insurmontabile pentru rațiune sunt ancorate în Absolut. Are perfectă dreptate Țuțea: intelectul poate doar primi Adevărul, nu-l poate determina. Evident, științificii nu pot înțelege așa ceva. Tot o consecință a neîntârzierii pe marginea întrebărilor fundamentale.
În ordinea boldării:
Ai spus-o singur: unii creștini.
Un fost budist convertit la creștinism: nu încetez să mă minunez de vrednicia Creștinismului și de nevrednicia creștinilor. Sunt oameni, nu îngeri (chiar și dintre aceștia s-au aflat unii mai deștepți în raportarea lor la Absolut).
Și unii, și alții, cred eu. Foarte bine pentru cei care admit că pot greși, dar ce mare lucru fac, dacă se opresc la atât? Iar ceilalți nu fac mare lucru dacă admit doar că există Dumnezeu. Din punctul meu de vedere, primii beneficiază de un plus. Ceilalți au datoria înmiită să făptuiască binele, din moment ce cred în Izvorul Binelui. Nu o fac, cu atât mai mult sunt de blamat. E un risc și să ajungi la credință, trebuie să te faci demn de a-i urma.
REPET, poate din a doua încercare mă fac mai bine înțeles
În VT Dumnezeu este cel ce dă pilda ÎN Absolut…omului nu îi este îngăduit să-si facă singur dreptate.
Exemplele date de tine (locurile din VT) sunt aiuritoare, în lumina a ce ziceam mai sus. Afară de exemplul cu profetul Elisei (copiii sfâșiați), în celelalte sunt RELATATE acțiuni umane.
Profeții sunt gura lui Dumnezeu, trâmbița Sa. Te miră că e păcat să-i iei în derâdere? Nu mă miră că te miră, din moment ce mă întrebi ce înseamnă Absolut. În relativism totul poate fi hașurat, mânjit.
Dar și în acest exemplu se confirmă ce-ți spuneam: DUMNEZEU dă pilde, nu omul. Citește ceva mai atent. Ia-te de guler cu El, în fapt asta vrea de la noi, să-i cerem răspunsuri.
Marius B.
26 October 2010Prea mult efort risipit… Multi cauta cu lumanarea in mana sa se rataceasca.
GMT
26 October 2010@ VladP. 30 si 13
Vlad, as fi de acord cu Marius B.
Desigur ca primii, cei care doar admit ca pot gresi, ”beneficiaza de un plus”, dar prin raportarea la ceilalti, care cred in Dumnezeu, de aici decurgand si multe, foarte multe alte indatoriri. E o mare responsabilitate credinta in Dumnezeu, ti-au fost dati talanti pentru care dai socoteala, esti judecat in functie de ce-ai primit si ai primit mare har. Imi amintesc cum m-am simtit dupa prima spovada, in 1991, aveam 22 de ani…lucrurile nu am mai mers deloc ca inainte, in doua luni m-am casatorit (a trebuit sa o fac si ma bucur pentru asta) cu fata pe care o iubeam de multa vreme si cu care eram impreuna de vreo trei ani. Toate caderile dupa aceea, toate pacatele, toate marturisirile… nu-i deloc o pozitie confortabila ????
Altfel, in ceea ce priveste influenta lui Arisotel asupra teologiei apusene (admit, tu vorbesti despre ”filiera comentatorilor arabi/musulmani ai lui Aristotel”), uite cat de faina e fresca aceasta de la Sucevita cu Platon, Aristotel, Sofocle si Pitagora. Cred ca si la Voronet sunt pictati Platon si Aristotel. CUm nu ma pricep sa inserez fotografia, uitati linkul:
http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/tainele-bucovinei-188006.html
Vlad P.
26 October 2010GMT,
da, înțelepții greci au fost văzuți de mulți ca sfinți, pentru puterea lor extra-ordinară de conceptualizare a lumii păgâne în mijlocul căreia s-au aflat (pe gândul că au fost asistați de Duhul Sfânt pentru ”deschiderea ochilor” și pregătirea conceptuală a doctrinei creștine; să nu uităm că încercările de circumscriere și explicitare a Ființei Dumnezeului ipostatic sunt posibile doar cu instrumentarul conceptual al acelei epoci) și în plin politeism ajung să gândească la un Zeu, de unde elaborarea ulterioară a întregii filosofii peripatetice. Problema este că Apusul nu are frâne, pe câtă vreme Răsăritul nu s-a dezlipit de dogme și canoanele sinodale. Semnificația libertății în cele două zări diferă. Nu mă surprinde că peste secole asistăm la un nou rendez-vous Occident – Islam. Cum s-a soldat experiența scolastică? Prin replica radicală a modernității dată teologiei. Iar azi, occidentalii obosiți de iluminisme și modernități vor să-și umple vidul. Acest rendez-vous s-ar putea să se soldeze prin replica radicală a teologiei (islamice. iată revanșă) dată post-modernității. Spun revanșă, dar e impropriu. Teologia lui Mo câștigă nu prin luptă dreaptă/directă/principială, ci DOAR CU ajutorul și asistența susținută de secole a Luminatului Apus (oximoron asumat) în erodarea/subminarea doctrinei creștine.
Apus care, nu-i așa?, duduie de inginerii liberale
Aaragn Theglin
26 October 2010@Vlad,
Imi cer scuze ca nu am putut raspunde la timp.
Am citit postarea ta, incercand sa-mi dau seama cum ti-as putea raspunde mai bine. Nu din lipsa de argumente, ci deoarece, la cererea mea de a explicita notiuni precum Divinitate, Absolut, principii imuabile etc, mi s-a raspuns cu „more of the same”: acelasi verbiaj la limita misticismului care poate insemna orice si nimic, tinand mai mult de literatura decat de orice altceva.
Atunci cand spun „masa”, „proton”, „unicorn”, aceste notiuni imi sunt clare si limpezi. Chiar atunci cand incerc sa inteleg o notiune ca „entalpie libera”, s-ar putea sa am ceva dificultati de reprezentare, dar imi ramane limpezimea aparatului matematic care descrie.
(Nota: nu spun ca imaginea mea asupra protonului este cea reala, dar incerc sa obtin o imagine – fie ea abuziva/falsa, care sa fie exprimabila in termeni comunicabili unei masini suficient de inteligente)
Daca as spune „Absolut”, nu m-as lasa pana nu as obtine o reprezentare de asemenea clara si limpede – sau cel putin o tentativa de. In schimb, nu pot intelege modul de explicare bazat exclusiv pe metafore, sugestii si recursul la notiuni similar de confuze. Sigur ca se poate spune: nu se pot intelege rational Absolutul, Divinitatea etc – e nevoie de un mecanism special, numit, sa zicem, „revelare”, dar ce facem daca cei cu care comunicam nu sunt capabili sa declanseze mecanismul respectiv? Vrand-nevrand, protocolul de comunicare intre doi oameni, mai ales pe un forum, este cel rational, indiferent de subiectul transmis. „O iubesc pe Matilda” e probabil arational, dar mecanismul de transmitere e rational: e foarte clar care e intelesul propozitiei, nu?
Revin, de aici, asupra problemei initiale: exista un tip special de oameni („conservatori”), care pretind a se supune unui tip special de legitati, pretins de inspiratie „divina”. Ei, la intrebarea „ce inseamna principii de inspiratie divina” ne cam impotmolim: nu mi se poate (pana acum) raspunde in modul standard de comunicare. Mi se cere, in schimb, sa
inteleg, printr-un mecanism arational, „sminteala” teoriei intoarcerii celuilalt obraz (careia, sincer, nu ii gasesc niciun sens; faptul ca pare paradoxala nu o legitimeaza) sau acceptarea „desavarsirii” nu stiu carui individ pe motivul bunei sale conditii psihice/fizice la o varsta inaintata (halal inferenta). Samd.
Punctul meu de vedere era ca nu avem in conservatorism decat o miscare pur politica si orice misticism (desi benign in spatiul personal), poate pleca acasa. Renuntarea la el nu ne face „stangisti”, „radicali, „revolutionari” etc – cu alte cuvinte nu poate avea implicatii intr-un spatiu pur politic.
Ajung la punctul 2: discutia teologica. Nu am in niciun fel pretentii de cunoscator in ale teologiei, cultura mea se rezuma la ce au popularizat Gilson si altii. E doar cultura generala – dar nici nu are vreo relevanta, deoarece expertiza in acest domeniu este una pur istorica. Un teolog si-i cunoaste foarte bine pe Scotus sau Ieronim – scrieri, argumentatie, pozitie fata de doctrina oficiala – dar nu are vreo alta arie de expertiza speciala. Daca teologia nu este o istorie specializata, atunci nu e nimic. Nu e o „stiinta a Divinitatii” – de ce cred asta: vezi punctul 1 (pana nu e explicat ceea ce intelegeti prin „Divinitate”, nu am cum sa subscriu sau nu)
Fara a intra deci in vreo disputa teologica, m-am mirat ce anume deplange conservatorul crestin atunci cand vorbeste de „revolutia” liberala si de stricarea vechii Europe. Cand anume a avut loc aceasta Epoca de Aur a vietii supuse principiilor divine si traditiilor, distrusa de liberalism? Mi s-a raspuns prin enumerarea cazurilor catorva oameni considerati „sfinti” si prin marturii ale „sfinteniei” lor. Or, fie ca acesti oameni au fost sfinti (orice am intelege prin asta), fie nu, are putina relevanta aici: Europa si-a trait crestinismul departe de adevaratii crestini, cazuri izolate si cu influenta cel mult locala. Europa a continuat sa poarte razboaie, sa scrie, sa citeasca si sa cante, sa ucida si sa produca capodopere, departe de orice comandament inchipuit divin. Asa-zisa Epoca de Aur pre-liberala nu a existat niciodata, e o post-istorie mitica. O suprastructura crestina, evidenta in dogma oficiala si in ritual, a comandat continentul timp de un mileniu, dar n-a fost crestina mai mult decat e haina lui Mos Craciun Mos Craciun insusi.
Or, de unde pana unde clamata libertate crestina in mentinerea acestei uniforme publice obligatorii? Singura „revolutie” liberala care a avut loc a fost renuntarea la ea.
Ca Europa de azi nu e Europa pe care am vrea-o, nu e rezultatul acestei dezbracari de haina. Noi, astazi, traim tot aceeasi Europa din 1300, numai ca avem net, carti, ziare si aceeasi ireverenta pe care lipsa acestor mijloace de comunicare in masa o facea cvasiinvizibila in 1300. „Iti place Europa?” ma intreaba Vlad. Da, mai mult decat Coasta de Fildes, Yemenul sau Turkmenistanul. Daca ma raportez la un deziderat – as vrea ca Europa sa aiba o pozitie mai puternica fata de invazia „soft” islamica, as vrea ca Europa sa aiba o armata proprie, as vrea ca Europa sa-si apere mai apasat mostenirea culturala (incluzand-o pe cea crestina) – atunci nu-mi place Europa… Dar nici nu vad in asumarea unei pozitii explicit religioase corectarea acestor deficiente.
Vlad P.
26 October 2010Chiar crezi că ar putea cineva să-ți explice ce anume înseamnă Absolut sau Divin? Fiecare înțelege pe pielea sa, prin suferință, așa cum focul călește metalul. Studiul teologiei poate limpezi unele concepte, dar atât. Îți poate furniza instrumentarul prin care să te raportezi intelectualicește la sistemul de credințe, nimic mai mult.
Epoca de aur pre-liberală? Cine a afirmat asta? În epoci de aur crede naivitatea stângist-liberal-progresistă. Creștinul nu are asemenea himere în acest scurt interval numit Viață. Vorbeam de o pervertire a doctrinei creștine (care în primul mileniu a reușit să se păstreze intactă) prin infiltrarea liber-cugetătorilor în textele scripturistice, stimulați de filosofie și contactul cu exotismul comentariilor arabe la Aristotel.
Ce nu vreți să înțelegeți voi, fanii științei (nu e întâmplătoare ”casa bună” dintre progresiști și acești fani) este că nu noi determinăm Adevărul, nici măcar silogistic. Pur și simplu suntem traversați de el, iar uneori îl recunoaștem, îl primim. Faptul că ne și înșelăm, după ce am decretat ceva ca fiind adevărat științific (hilar oximoron: oamenii de știință au dogme care pot să cadă, spre deosebire de creștin, dar tot se simt mai legitimați în a prezenta adevăruri ”probate”), demonstrează că nu jucăm un rol în determinarea adevărului/obiectivității. Suntem permeabili, uneori. Atât.
Toată viața suntem traversați de adevăr, dar performanța noastră se reduce la a reține din el puțin spre nimic.
Anca Cernea
26 October 2010Cu parere de rau, iti spun ca ai cam sacrificat deja rigoarea discursului tau public, cel putin in discutia de fata. Rigoarea discursului cere in primul rand sa citesti intai textul pe care il comentezi, sau comentariul la care raspunzi, si sa stii ce inseamna cuvintele pe care le folosesti.
Caracterul dogmatic al definirii liberalismului nu e nicaieri in articol. Ti-am mai explicat asta odata, desi era evident. Toata argumentarea ta se bazeaza pe o premiza falsa, fara nicio legatura cu textul.
Sensul in care este folosit termenul liberal in articol nu e inventia lui Olavo de Carvalho. Toata lumea stie ca liberal in SUA inseamna de stanga; americanii nu au luat intelesul asta din enciclici. In Europa, si se vede ca si in Brazilia, termenul e folosit intr-un sens mai larg si mai confuz, in care Toqueville si Crin Antonescu ar putea sta alaturi.
Dintre aceste variante, ambele consacrate, si aflandu-se in circulatie, mult inainte de a le folosi el, Olavo de Carvalho alege una, parandu-i-se mai potrivita pentru claritatea comunicarii. Asta nu are nici legatura cu papii.
Iar enciclicile nu sunt documente interne ale papalitatii, nu sunt neaparat parte din dogma catolica, si nu sunt legi. Dreptul canonic este cu totul altceva decat enciclicile. Iar dogma infailibilitatii papei nu afirma ca tot ceea ce spune sau scrie un papa este dogma sau lege.
Cand critici vehement articolul pentru ceva ce nu e scris in el, construindu-ti reprosurile cu termeni utilizati in sens impropriu, rigoarea discursului e absenta si ies la iveala doar idiosincrazii care nu au nimic rational.
euNuke
26 October 2010Carvalho, din textul de mai sus:
Şi mă abţin să mai comentez pe acest subiect, pe această pagină.
oaie2000
26 October 2010Am inteles la ce liberalism se refera autorul si mai ales la ce context. Acest context nu are nimic de a face cu zona in care traim si nici cu stanga / dreapta asa cumexista ele in europa de est.
In primul rand socialistii nostri, psd-isti, pd-isti sau ce or mai fi ei nu sunt nici pro avort, nici sustinatori ai homosexualilor si nici nu se inscriu in vreun fel in disputele considerate ese ntiale de carvalho. La fel, dreapta nu e anti avort, homofoba samd, aceste teme nefiind relevante pentru zona aceasta de lume.
Temele relevante sunt etatismul,interventionismul in economie samd. Teme mai degraba econo ice si de organizare a statului. Stanga si dreapta nu se inteleg la noi cand e vorba de impozitare, de taxe si de prioritati de cheltuire a banilor, nu la politica fata de imigranti, poponari sau biserica.
Vlad M.
26 October 2010Fals, oaie, cat se poate de fals, dar nu caut prin arhiva pentru a iti demonstra contrariul. Imi lipseste timpul pentru a o face.
Politica romaneasca se aliniaza repejor la modelul socialist ieurocrat, dovada alianta liberalo-socialista, atat de vie si vocala, mai ales in vitriol. Homosexualitatea si avortul nu sunt inca teme numai pentru ca lupii tineri si scolitii imbecilizati in „facultati” n-au ajuns sus, in presa, ONG-uri si partide. Vor ajunge. Cat despre asa-zise dreapta romaneasca, avem de a face cu un soi de aripa de dreapta a socialismului romanesc care crede ca totul e economie, o gandire fundamental marxista. Lumea se schimba sub ochii nostri, iar „dreptacii” romani se cearta pe varianta de socialism pe care doresc sa o pastoreasca. Ridicol, marunt.
Dar ma tem ca ai ratat tot ce a spus Olavo.
Costin A.
26 October 2010oaie, ai un pic de rabdare.noua generatie de progresisti deja a inceput sa isi faca simtita prezenta, firav, dar a inceput.
de exemplu, grupul din jurul criticatac va conta politic in citiva ani. pe criticatac.ro acum se distileaza ideile esentiale si se produce alinierea cu stinga occidentala (aliniere care in mare parte este completa). Apoi mai avem personaje caricaturale cum e Remus Cernea, care in 2009 a trezit multe entuziasme printre tineri, chiar si printre cei care se credeau de dreapta.
despre Remus si „modernizarea” PSD: Verde pe dinafară şi roşu pe dinăuntru, Remus Cernea face frumos la USL
Tot caraghiosul de Remus Cernea e cel care spunea in campania pentru prezidentiale din 2009 ca „Romania va fi cu adevarat o tara democratica atunci cand va avea presedinte o femeie membra a etniei rrome, lesibana si atee”
Pentru acest „om politic”, care inca locuieste cu parintii, daca nu ma insel, alinierea e desavirsita.
astea sint doar exemplele distractive.