Marţi, 20 ianuarie 1981

D-le Senator Hatfield, D-le Ministru al Justiţiei, D-le Preşedinte, D-le Vice-Preşedintele Bush, D-le Vice-Preşedinte Mondale, D-le Senator Baker, D-le Preşedinte al Camerei Reprezentanţilor O’Neill, D-le Reverend Moomaw, concetăţeni:

Pentru noi, cei cîţiva care ne aflăm astăzi aici, acesta este un moment de o mare importanţă şi solemnitate; şi totuşi, în istoria naţiunii noastre, acesta este un eveniment banal. Transferul paşnic al autorităţii, aşa cum a fost cerut de Constituţie, se desfăşoară într-o rutină neschimbată de aproape două secole şi puţini dintre noi mai realizează că asistăm de fapt la un eveniment excepţional. În ochii multora de pe acest pămînt, această ceremonie care se repetă la fiecare 4 ani şi pe care noi o privim ca fiind banală, în ochii lor aceasta este un adevărat miracol.

Domnule Preşedinte, concetăţenii noştri trebuie să ştie cît de mult aţi contribuit pentru a continua această tradiţie. Prin cooperarea dvs. plină de solicitudine în cursul procesului de tranziţie, aţi arătat întregii lumi care ne priveşte cu atenţie că sîntem o naţiune unitî, hotărîtă să ocrotească un sistem politic care garantează libertatea individuală într-o măsură mai mare decît oricare altul; vă mulţumesc dvs. şi echipei dvs. pentru tot ajutorul oferit în menţinerea acestei continuităţi, acestui bastion al Republicii noastre.

Povestea naţiunii noastre merge mai departe. Statele Unite se confruntă acum cu o năpastă economică de mari proporţii. Suferim cea mai lungă şi una dintre cele mai grave inflaţii susţinute din istoria noastră naţională. Deciziile noastre economice sînt denaturate de ea, ne afectează prosperitatea, îi zdrobeşte pe tinerii care se zbat să reuşească şi pe bătrînii cu venituri fixe deopotrivă. Ameninţă să distrugă vieţile a milioane de oameni.

Lipsa de comenzi din industrie a aruncat muncitorii în şomaj, într-o viaţă de mizerie şi lipsită de demnitate personală. Cei care lucrează nu primesc retribuţii echitabile pentru munca lor într-un sistem fiscal care penalizează succesul şi împiedică susţinerea unei productivităţi mari.

Dar, oricît de mare ar fi povara fiscală, aceasta nu a reuşit să ţină pasul cu cheltuielile publice. De zeci de ani am acumulat deficit peste deficit, am ipotecat viitorul nostru şi viitorul copiilor noştri pentru comoditatea trecătoare a prezentului. A continua mai departe pe această direcţie ar însemna garantarea unor extraordinare răsturnări sociale, culturale, politice şi economice.

Tu şi cu mine, ca indivizi, putem, cu ajutorul împrumuturilor, să trăim dincolo de mijloacele noastre, însă doar pentru o perioadă limitată de timp. De ce, atunci, să ne imaginăm că în colectiv, ca naţiune, nu sîntem limitaţi de aceleaşi obligaţii?

Trebuie să acţionăm astăzi pentru a ocroti ziua de mîine. Şi nu vreau să fie nici o neînţelegere – vom începe să acţionăm, şi chiar de astăzi.

Problemele economice care ne afectează s-au acumulat de-a lungul cîtorva decenii. Nu vor dispărea în cîteva zile, săptămîni sau luni, dar vor dispărea. Vor dispărea pentru că noi, ca americani, avem capacitatea şi acum, ca şi în trecut, să facem ce trebuie făcut pentru a ocroti acest ultim şi cel mai înalt bastion al libertăţii.

În criza actuală, nu guvernul este soluţia problemei.

Din cînd în cînd sîntem tentaţi să credem că problemele societăţii actuale au devenit prea complexe pentru a putea fi gestionate de un om obişnuit autonom, că guvernarea asigurată de un corp de elită este superioară guvernării pentru, prin şi de către oameni. Dar dacă nici unul dintre noi nu este capabil să se autoguverneze, atunci cine dintre noi are capacitatea de a guverna pe altcineva? Noi toţi, împreună, dinăuntrul şi din afara guvernului, trebuie să purtăm această povară. Soluţiile pe care le căutăm trebuie să fie echitabile, nici un grup nu trebuie să plătească un preţ mai mare.

Auzim într-una vorbindu-se despre grupuri de interese. Preocuparea noastră trebuie să fie pentru un grup de interese care a fost neglijat pentru prea mult timp. Acesta nu cunoaşte graniţe şi împărţiri etnice sau rasiale şi se întinde de-a lungul întregului spectru politic. Acesta este alcătuit din bărbaţi şi femei care ne furnizează hrană, care patrulează pe străzile noastre, care lucrează în minele şi în fabricile noastre, care îi învaţă pe copiii noştri, care se îngrijesc de casele noastre şi care ne vindecă atunci cînd sîntem bolnavi – profesioniştii, industriaşii, negustorii, funcţionarii, taximetriştii şi şoferii de camioane. Aceştia sînt, pe scurt, „Noi poporul”, aceştia sînt rasa numită americani.

Ei bine, obiectivul acestei administraţii va fi o economie sănătoasă, viguroasă şi dinamică, care să ofere şanse egale pentru toţi americanii, fără vreo barieră născută din bigotism sau discriminare. A pune America la lucru înseamnă a-i pune pe americani, pe toţi americanii, la lucru. Stoparea inflaţiei înseamnă eliberarea americanilor de sub teroarea costului vieţii scăpat de sub control. Trebuie să participăm cu toţii la producerea acestui „nou început” şi trebuie, de asemenea, să beneficiem cu toţii de beneficiile unei economii renăscute. Cu idealismul şi corectitudinea care stau la baza sistemului şi a puterii noastre, putem obţine o Americă puternică şi prosperă, împăcată cu sine şi cu restul lumii.

Acum, înainte de porni, să facem un mic inventar. Sîntem o naţiune care are un guvern – şi nu invers. Acest lucru ne face speciali printre celelalte naţiuni ale Pamîntului. Guvernul nostru nu are nici o putere, cu excepţia celor acordate de către cetăţeni. Este momentul potrivit pentru un control şi pentru schimbarea sensului de creştere a guvernului, care dă semne că a crescut dincolo de acordul celor guvernaţi.

Intenţia mea este să reduc dimensiunea şi influenţa sistemului Federal şi să cer recunoaşterea şi aplicarea distincţiei între puterile acordate guvernului federal şi cele rezervate statelor sau cetăţenilor. Trebuie să ne reamintim că nu guvernul federal a creat statele membre; statele membre au creat Guvernul Federal.

Acum, ca să nu fie nici o neînţelegere, eu nu doresc să dispară guvernul. Ce doresc este, mai degrabă, să-l fac să funcţioneze – să lucreze împreună cu noi, nu deasupra noastră, să fie alături de noi, nu călare pe spatele nostru. Guvernul poate şi trebuie să ofere oportuntăţi, nu să le sufoce; să stimuleze productivitatea, nu să o sugrume.

Dacă ne întrebăm de ce, pe parcursul atîtor ani, am realizat atît de multe, am prosperat mai mult ca oricare altă naţiune a Pamîntului, ei bine, aceasta s-a întîmplat pentru că aici, pe acest pămînt, am eliberat energiile şi geniul indivizilor într-o măsură mai mare decît s-a făcut vreodată înainte. Libertatea şi demnitatea individuală au fost la îndemînă şi au fost ocrotite aici mai mult decît în oricare alt loc de pe Pamînt. Preţul pentru această libertate a fost mare uneori, dar am fost întotdeauna gata să plătim acest preţ.

Nu este nici o coincidenţă că acum necazurile noastre vin în paralel şi sînt proporţionale cu intervenţia şi intruziunea în viaţa noastră care rezultă din creşterea inutilă şi excesivă a guvernului. Este momentul să ne dăm seama că sîntem o naţiune prea mare pentru a ne limita la vise mici. Nu sîntem, cum ar dori unii să credem, condamnaţi la un declin inevitabil. Eu nu cred într-o fatalitate care ne va pune la pămînt indiferent de ceea ce facem. Însă cred într-o fatalitate care ne va pune la pămînt dacă nu facem nimic. Şi atunci, cu toată energia creatoare care e în puterea noastră, să pornim o eră de reînnoire naţională. Să ne reînnoim hotărîrea noastră, curajul nostru şi puterea noastră. Şi să ne reînnoim credinţa şi speranţa noastră.

Avem tot dreptul să visăm la fapte mari. Cei care spun că trăim într-o epocă în care nu mai există eroi, nu ştiu unde să-i caute. Puteţi vedea eroi în fiecare zi intrînd şi ieşind pe porţile fabricilor. Alţii, o mînă de oameni, produc alimente în cantităţi suficiente pentru a ne hrăni pe toţi şi chiar pe alţii dincolo de graniţele noastre. Puteţi întîlni eroi la ghişee – şi există eroi de ambele părţi ale ghişeelor. Există antreprenori care au încredere în ei înşişi şi în idei care creează locuri de muncă noi, noi bogăţii şi noi oportunităţi. Ei sunt indivizii şi familiile ale căror taxe întreţin Guvernul şi ale căror donaţii voluntare întreţin biserica, filantropia, cultura, arta, şi educaţia. Patriotismul lor este discret, însă profund. Valorile lor întreţin viaţa naţiunii noastre.

Am folosit cuvintele „ei” şi „lor” cînd am vorbit despre aceşti eroi. Aş putea spune „voi” şi „vostru” pentru că mă adresez tocmai eroilor despre care vorbesc – voi, cetăţenii acestui pămînt binecuvîntat. Visele voastre, speranţele voastre, obiectivele voastre vor fi visele, speranţele şi obiectivele aceastei administraţii, aşa să mă ajute Dumnezeu.

Noi trebuie să reflectăm compasiunea care se vede pe chipul vostru. Cum ne putem iubi ţara şi să nu-i iubim pe concetăţenii noştri şi, iubindu-i, să le întindem o mînă atunci cînd se clatină, să-i alinăm atunci cînd suferă şi să le oferim oportunităţi pentru a deveni autonomi, astfel încît să fie egali în fapt şi nu doar în teorie?

Putem rezolva problemele cu care ne confruntăm? Ei bine, răspunsul este un clar şi categoric „da”. Ca să-l parafrazez pe Winston Churchill, jurămîntul de mai devreme nu l-am depus cu intenţia de a prezida peste disoluţia celei mai puternice economii ale lumii.

În zilele următoare, voi propune eliminarea obstacolelor care au încetinit economia şi care au redus productivitatea. Vor fi luate măsuri menite să restabilească echilibrul între diferitele niveluri ale guvernării. S-ar putea ca progresul să fie lent – să-l măsurăm în centimetri sau în metri, şi nu în kilometri – dar vom progresa. Este momentul să trezim acest gigant industrial, să readucem guvernul înapoi în ţarcul său şi să uşurăm povara fiscală. Acestea vor fi primele prioritaţi şi asupra acestor principii nu va fi nici un compromis.

În apropierea luptei noastre pentru independenţă un om care ar fi putut fi unul dintre marii Părinţi fondatori, Dr. Joseph Warren, preşedinte al Congresului din Massachusetts, a declarat în faţa concetăţenilor săi americani: „ţara noastră este în pericol, dar nu trebuie să disperăm… De voi depinde soarta Americii. Voi trebuie să decideţi în chestiunile importante de care depind fericirea şi libertatea a milioane de oameni încă nenăscuţi. Acţionaţi vrednici de voi înşivă.”

Ei bine, eu cred că noi, americanii de azi, sîntem gata să acţionăm vrednici de noi înşine, gata să facem ceea ce trebuie făcut pentru a asigura fericirea şi libertatea pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru copiii copiilor noştri.

Şi, pe măsură ce vom renaşte aici, în ţara noastră, vom fi văzuţi ca avînd putere mai mare în întreaga lume. Vom fi din nou modelul de libertate şi raza de speranţă pentru cei care nu au această libertate.

Cu vecinii şi aliaţii care împărtăşesc libertatea noastră ne vom întări legăturile istorice şi îi vom asigura de sprijinul şi angajamentul nostru ferm. Vom răspunde loialităţii cu loialitate. Vom lupta pentru relaţii reciproc avantajoase. Nu vom folosi prietenia noastră pentru a afecta suveranitatea lor, deoarece suveranitatea noastră nu este de vînzare.

Iar pentru duşmanii libertăţii, cei care ne sînt potenţiali adversari, acestora le vom reaminti că pacea este cea mai înaltă aspiraţie a poporului american. Vom negocia pentru pace, vom face sacrificii pentru pace; dar nu ne vom preda pentru pace – nici acum şi niciodată.

Toleranţa noastră nu trebuie să fie înţeleasă greşit. Reticenţa noastră de a ne angaja în conflict nu trebuie să fie judecată greşit, ca fiind ezitare. Cînd va fi necesar să acţionăm pentru menţinerea securităţii noastre naţionale, vom acţiona. Vom menţine suficientă putere pentru a triumfa dacă este necesar, ştiind că dacă facem acest lucru avem cele mai mari şanse de a nu fi nevoiţi să folosim forţa.

Mai presus de toate, trebuie să realizăm faptul că nici un arsenal şi nici o armă din arsenalele lumii nu sînt atît de formidabile ca voinţa şi curajul moral al barbaţilor şi femeilor liberi. Aceasta este o armă pe care adversarii noştri din lumea de astăzi nu o au. Aceasta este o armă pe care noi, americanii, o avem. Să fie un lucru bine înţeles de către cei care practică terorismul şi care îşi atacă vecinii.

Mi s-a spus că zeci de mii de întîlniri de rugăciune au loc în această zi şi sînt profund recunoscător pentru acest lucru. Suntem o naţiune sub mîna lui Dumnezeu şi cred că voia lui Dumnezeu este să fim liberi. Ar fi bine şi potrivit, cred, ca fiecare Zi a Jurămîntului din anii viitori să fie declarată zi de rugăciune.

Aceasta este prima dată în istorie cînd această ceremonie are loc, aşa cum vi s-a spus, în aripa de vest a Capitoliului. Stînd aici, avem în faţa ochilor o privelişte magnifică asupra frumuseţii speciale şi a istoriei acestui oraş. La capătul terasei sînt altarele giganţilor pe umerii cărora stăm.

Direct în faţa mea, un monument închinat unui om monumental: George Washington, Părintele naţiunii noastre. Un om plin de smerenie care a atins măreţia fără să o caute. El a condus America de la victoria revoluţiei în primii săi paşi ca naţiune. Într-o parte, monumentul impunător al lui Thomas Jefferson. Declaraţia de Independenţă arde cu flăcările elocvenţei sale.

Dincolo de Reflecting Pool, măreţele coloane ale Lincoln Memorial. Oricine ar vrea să înţeleagă în profunzime semnificaţia Americii o va găsi în viaţa lui Abraham Lincoln.

Dincolo de aceste monumente închinate eroismului este rîul Potomac, iar pe malul celălalt se află dealurile Cimitirului Naţional Arlington, cu rînduri şi rînduri de pietre albe care poartă semnele simple ale crucii sau ale stelei lui David. Ele dezvăluie doar o mică parte din preţul care a fost plătit pentru libertatea noastră.

Fiecare dintre aceste semne este un monument închinat acelui tip de eroi despre care am vorbit mai devreme. Vieţile lor s-au încheiat în locuri numite Belleau Wood, Argonne, Omaha Beach, Salerno sau, de cealaltă parte a lumii, la Guadalcanal, Tarawa, Pork Chop Hill, Chosin Reservoir şi pe sute de plantaţii de orez sau în jungle dintr-un loc numit Vietnam.

Sub un astfel de semn se odihneşte un tînăr – Martin Treptow – care şi-a lăsat locul de muncă dintr-o frizerie a unui mic oraş, în 1917, pentru a pleca în Franţa alături de faimoasa Rainbow Division. Acolo, pe frontul de vest, a fost ucis pe cînd ducea un mesaj între batalioanele aflate sub focul artileriei grele.

Se spune că asupra sa a fost găsit un jurnal. Pe prima pagină, sub titlul „Jurămîntul meu”, erau scrise aceste cuvinte: „America trebuie să cîştige acest război. Prin urmare, voi lucra, voi salva, mă voi jertfi, voi îndura, voi lupta cu bucurie şi voi depune toate eforturile, ca şi cînd întreaga victorie ar depinde doar de mine.”

Criza cu care ne confruntăm astăzi nu cere din partea noastră sacrificii de felul celor pe care Martin Treptow şi atîtea alte mii au fost chemaţi să le facă. Dar cere, cu toate acestea, eforturile noastre cele mai mari şi dorinţa de a crede în noi înşine şi în capacitatea noastră de a realiza fapte mari; şi cere credinţa că, împreună şi cu ajutorul lui Dumnezeu, putem şi vom rezolva problemele cu care ne confruntăm.

Şi, la urma urmei, de ce nu am crede asta? Doar sîntem americani. Dumnezeu să vă binecuvînteze şi vă mulţumesc.