În ceea ce priveşte conţinutul ideologic general, naţionalismul american este, în esenţă, un conservatorism angajat în a menţine vie tradiţia constituţională şi moştenirea Părinţilor Fondatori (Founding Fathers). Aceasta înseamnă că, în perspectiva naţional-conservatoare, Constituţia trebuie interpretată în funcţie de intenţia autorilor săi, nu deformată prin aranjamente ulterioare care, sub pretextul de a face din ea un “document viu” (expresia lui Al Gore), încearcă apoi să o îngroape.

Ideologia fondatorilor Republicii Americane a fost o sinteză extrem de originală care armoniza revendicările practice ale Iluminismului cu exigenţele şi principiile creştinismului biblic. Inspiraţia creştină explicită a Constituţiei şi a legilor americane a fost atât de bine documentată în mia de pagini a cărţii clasice a lui Benjamin F. Morris, The Christian Life and Character of the Civil Institutions of the United States (1864), încât orice încercare de a o pune sub semnul întrebării sau de a o relativiza este de o evidentă rea-credinţă.

“Constituţia noastră – a spus cel de-al doilea Preşedinte american, John Adams – a fost făcută numai pentru un popor moral şi religios. Ea este total inadecvată pentru guvernarea oricărui alt popor.”

Americanii sunt unicul popor din întregul univers condus de o Constituţie creştină, iar ei sunt conştienţi de acest fapt, continuând să vadă în aceasta o sursă majoră de inspiraţie pentru luptele lor, până într-atât încât chiar şi politicienii ostili sau indiferenţi faţă de creştinism se văd obligaţi să facă pe creştinii pentru a nu pierde voturi (Barack Obama, anti-creştin şi pro-musulman, s-a supus acestei gimnastici doar până în ziua alegerilor; imediat ce s-a simţit asigurat în funcţie, a încetat să mai frecventeze slujbele de duminică, chiar şi pe cele ale Black Liberation Theology). Aceasta este deja suficient pentru a arăta cât de falsă este opinia Prof. Aleksandr Dughin, potrivit căreia iluminismul materialist şi individualist promovat de către Sir Karl Popper în The Open Society and Its Enemies este ideologia dominantă a SUA. Cum ar putea două secole de constituţionalism creştin să fie şterse peste noapte printr-o carte pe care un austriac a publicat-o la Londra în 1945, şi care, ca număr de exemplare vândute în America, nu a fost niciodată comparabilă nici măcar cu discursurile lui Billy Graham, cu atât mai puţin cu cele ale lui George Washington, Thomas Jefferson şi John Adams, ca să nu mai vorbim de King James Bible?

De fapt, popperismul este într-adevăr ideologia dominantă a elitei globaliste, dar dovada că aceasta nu reprezintă populaţia americană sau tradiţiile Statului american este că ea reuşeşte – atunci când reuşeşte – doar să-şi impună politicile camuflându-le bine în limbajul tradiţional al naţionalismului conservator (Lyndon Johnson a fost un artist în domeniu; Barack Obama a arătat doar ceva talent la această practică în timpul campaniei electorale; după ce a fost ales, a făcut gafă după gafă şi s-a dat de gol).

Dacă pentru un observator străin viziunea dughiniană asupra americanismului pare verosimilă, aceasta e dintr-un motiv pe care deja l-am menţionat de o mie de ori: naţionalismul conservator este în continuare opinia majoritară în rândul americanilor, dar are public numai în interiorul SUA şi nu are nicio proiecţie în media internaţională, amplu dominată de elita globalistă şi asociaţii săi din Europa şi America Latină. Cine vrea să se lămurească, să vină aici şi să urmărească dezbaterea politică internă: forţa naţionalismului conservator este atât de mare încât reuşeşte deja să arunce în aer chiar manevrele cu care globaliştii şi-au tot infiltrat subtil, încă din anii ’50, oameni de-ai lor în Partidul Republican, teoretic bastionul conservatorilor. Sub imboldul mişcării Tea Party, în GOP (Great Old Party) are loc un ritual discret, dar eficient, de auto-epurare şi cu cât va scăpa de trădători şi vânduţi, cu atât mai bune vor fi performanţele sale în alegeri.

Olavo de Carvalho Diário do Comércio, 22 martie 2011, Traducerea: Anca Cernea