Muzeul Gulagului care funcţiona pe locul lagărului Perm-36, lângă Perm, Rusia, ce fusese destinat deţinuţilor politici recalcitranţi din URSS, a fost reorientat. După ce în 2012 finanţările externe au redevenit suspecte în Rusia lui Putin, muzeul nu a mai putut să plătească facturile curente. Anul trecut, apa şi electrica au fost oprite şi muzeul a trecut în administraţia autorităţilor locale. În ultimele luni, presa a acuzat muzeul, între altele, de fascism şi de rescrierea istoriei. Foşti gardieni au apărut la televiziune şi au spus că lagărul Perm-36 funcţiona doar pentru spioni occidentali, nu pentru deţinuţi politici. Muzeul este acum în proces de reorganizare şi se va transforma dintr-un muzeu al terorii staliniste într-unul al sistemului penitenciar. Acum, la Perm 36, nu se mai vorbeşte despre represiunile lui Stalin.

Trectul comunist nu poate fi eliminat din istoria secolului 20, dar poate fi manipulat oricât – cel puţin aşa cred kaghebiştii înrăiţi ca Putin, bătrânii din PSD sau agenţii ruşi de pretutindeni. Ei nu lasă niciodată gestionarea trecutului la întâmplare. Ca dovadă, prima grijă lui Ponta, după ce a pus mâna pe putere, a fost să schimbe modul în care funcţiona IICCMER, nu DNA, deşi şi acesta îi stătea în coastă. De atunci, a ţinut sub control toate instituţiile şi persoanele care gestionează trecutul recent, ba chiar, prin 2013, a vorbit (cam o lună) de decomunizare şi de reducerea pensiilor torţionarilor în favoarea victimelor.

Cu tot interesul lui Ponta pentru victimele comunismului şi cu toată mediatizarea disperată şi trasă de păr de care se bucură, IICCMER nu încetează să decadă şi să îşi piardă prestigiul. S-a făcut de râs cu Lista Torţionarilor – din cei 35 anunţaţi cu surle şi cu tobe în 2013, astăzi sunt inculpaţi doar doi. Şi-a arătat incompetenţa răspunzând ezitant şi tărziu la solicitările de informaţii pentru Procesul Vişinescu (ca să nu mai spun că judecătoarea a trebuit să îi pună la punct pe tinerii de la IICCMER care şuşoteau în timpul şedinţelor). Luptele interne nu au încetat niciodată. Până şi Ernu a fost invitat să vorbească – și a vorbit – la un eveniment al IICCMER. Nu a lipsit mult să nu fie invitat şi Ion Iliescu, la 25 de ani de la căderea comunismului. Consiliul ştiinţific e din ce în ce mai nereprezentativ, devenind chiar primitor cu „anti-anticomuniştii”.

Toate au avut loc sub privirile Dlui Dinu Zamfirescu şi ale membrilor Consiliul ştiinţific al IICCMER, dintre care câțiva s-au autosuspendat acum câteva zile. Până acum, au fost mulțumiți, cel puțin în mare, de gestionarea trecutului recent. Au acceptat modul mârlănesc în care a fost înlăturat de la conducerea institutului Prof. Vladimir Tismăneanu şi echipa sa. Nu i-a deranjat Ernu. Nu i-a deranjat că Lista Torţionarilor (pregătită de echipa Tismăneanu) a ajuns un inacceptabil „exerciţiu de expunere mediatică”. Nu i-a deranjat că institutul se ocupă de filme confuze despre Frăţiile de Cruce, dar nu şi de memoria marilor eroi anticomunişti democraţi. Nu au băgat de seamă că de la dispariţia PNŢ-ului din viaţa publică nu se mai vorbeşte despre Iuliu Maniu, despre Ion Mihalache şi despre Brătieni. Nu s-au simţit obligaţi să apere onoarea diplomaţilor care au pregătit Actul de la 23 August 1944, şi care sunt încă ţinta celor mai josnice abjecţii. Li s-a părut normal ca despre democraţii interbelici să vorbească, rareori, numai străinii, dar Nae Ionescu şi discipolii săi să fie publicaţi în română, in extenso, în condiţii superbe. Nu au avut nimic de spus împotriva cultului Mareşalului Antonescu şi al Căpitanului, care e exacerbat — în spaţiul cibernetic de ani buni. Nu i-a deranjat că memoria eroilor a fost subiect de bătălii politice înainte de ultimele alegeri prezidenţiale. Nu au remarcat că Muzeul Ţăranului se transformă cam des într-un cuibuşor pestriţ de neolegionari, neostângişti şi nostalgici comunişti. Nu au găsit timp să se deplaseze la şedinţele procesului Vişinescu sau să asiste măcar la pronunţarea sentinţei. Pentru simplul motiv că pur şi simplu nu le-a păsat niciodată de cei care au fost închişi la Râmnicu Sărat. După cum, de fapt, nu le-a păsat de mărturia tuturor celor 2.500.000 de deţinuţi politici. Dacă le păsa, nu ar fi permis agenţilor putinişti şi zurbagiilor să repete ad nauseam că toți au fost legionari.

Însăşi numirea lui Radu Preda e o problemă serioasă, singurul argument cunoscut până acum fiind relaţiile bune pe care le are acesta cu şeful Fundaţiei Adenauer, Hans Ioachim Irmer, care i-a „sugerat” lui Ponta să îl numească şi să îl menţină în funcţie pe Preda. Cum e săritor şi are la suflet decomunizarea, premierul i-a făcut pe plac lui Irmer. Nimeni de la IICCMER nu a fost deranjat de acest mare abuz şi nimeni nu s-a întrebat de ce oare Dl. Preda se referă numai la legionari când vorbeşte despre „sfinţii închisorilor”, de ce dă interviuri blogurilor putiniste şi nostalgic ceauşiste, sau de ce militează pentru emanciparea ortodoxiei moldave „de presiunea rusească şi de tutela românească în egală măsură”.

Poziţiile şi prezenţa Dlui Preda în fruntea IICCMER sunt produsul logic şi firesc al tăcerii membrilor Consiliului ştiinţific. Atât ei, cât şi nepermis de mulţi alţi intelectuali au acceptat cu seninătate ca şi după 1989 deţinuţii politici, în bloc, să fie umiliţi şi menţinuţi la marginea societăţii, ca şi cum ar fi fost nişte ciudăţenii, buni doar de studiat la microscop şi de prezentat pe la conferinţe. Altminteri analişti și comentatori ai trecutului recent, nu au avut curajul şi priceperea să arunce o privire morală asupra mărturiei luptătorilor anticomunişti şi să facă – atunci când se puteau face cu tact – diferenţe şi comparaţii între alternativele la dictatura comunistă propuse de democraţi şi de legionari. Nu au ştiut să vorbească despre eroi ca despre nişte persoane adevărate, împlinite, al căror model este credibil şi poate fi urmat. Dimpotrivă, au acceptat să fie bagatelizaţi de cei care i-au numit (fără nici cel mai mic motiv) Conţi de Monte Cristo. Așadar, membrii Consiliului ştiinţific al IICCMER nu ar trebui să se plângă de situaţia actuală. Sunt părtaşi la crearea ei, pentru că deşi au avut nenumărate indicii că lucrurile se înrăutăţesc, nici măcar nu au încercat să discute problemele.

Acum, brusc, unora li s-a rupt filmul. S-au autosuspendat pentru că nu mai pot să îl suporte pe Dl. Preda, la trei săptămâni după ce acesta a spus la un eveniment despre Nae Ionescu, organizat la Muzeul Ţăranului, că Legea-lui-Crin e pro-comunistă. Ani de zile nu au făcut efortul de a-şi asuma o atitudine personală clară, dar acum îi dă revolta afară din casă. (Cred că publicul ar fi meritat nu doar un comunicat telegrafic, ci o argumentare structurată şi detaliată a poziţiei lor, măcar acum, în al doisprezecelea ceas). Eu una nu îi cred. Cred că le-a păsat doar de scaunul lor, nu de eroi.

AFDPR s-a distanțat de poziţia lor și aceasta ar trebui să le dea de gândit, pentru că arată cât de departe sunt de foştii deţinuţi politici şi cât e de slabă comunicarea între ei, nu de acum, ci de foarte multă vreme. Intelectualii au mutat de mult istoria noastră pe Academiei. Au adoptat o poziţie simplistă şi comodă de infatuaţi, etern morocănoşi, care nu văd decât găurile din caşcaval. Această atitudine le-a permis şi să nu îşi mai încarce memoria cu lucruri triste, ca cele care au ieşit la iveală la procesul Vişinescu. Nefiind mulţumiţi de nimeni şi nimic, nu a mai trebuit nici să îşi rănească orgoliile pentru a arăta gratitudine celor care s-au jertfit pentru libertate. Dispreţuind toată istoria ţării şi înţelegând patriotismul numai în varianta sa amărâtă, intelighenţia a cedat aceste teme extrem de importante ticăloşilor şi i-a jignit profund pe cei care şi-au lăsat tinereţile în închisori.

Evident, mă dezamăgeşte faptul că foştii deţinuţi politici au ales să-i ţină trena omului lui Ponta. Poate că atitudinea lor este explicată de sila pe pe care o vâd în jurul lor faţă de tot ceea ce preţuiesc ei. Spiritul de sacrificiu, eroismul, atitudinea morală au devenit nişte frivolităţi. (Nu ne îndemna acum câţiva ani D-na Zoe Petre să o lăsăm mai moale cu morala în politică?). În plus, actualii membri ai AFDPR nu sunt generaţia celor pe care i-am văzut în 1990. Nu mai au acelaşi mesaj. Ei au cunoscut prea puţin România normală şi pe marii săi lideri. Au cunoştinţe politice fragmentare, dobândite din discuţii informale cu alţi deţinuţi. După 1964, nu au putut să îşi desăvârşească formarea, poate nici măcar nu au ascultat regulat Europa Liberă, fiind obligaţi să muncească din greu pentru a-şi câştiga existenţa. Şi aşa destul de marginalizaţi, de câteva săptămâni trăiesc cu teama reală că în curând li se vor lua indemnizaţiile dacă se vor găsi cumva în dosarul lor acuzaţii de legionarism. Cel care a lansat zvonul a ştiut ce vrea: să panicheze nişte oameni care au în jur de 80 de ani, trăiesc modest şi au fost persecutaţi aproape toată viaţa.

Faptul că AFDPR este condusă acum de Dl. Bjoza e o neşansă. Demnitar în Guvernul Ponta, absent de la Procesul lui Vişinescu, un traseist politic în fond, preşedintele AFDPR e imun la critici, are abilităţi de comunicare foarte modeste şi cunoştinţe de teorie politică şi de istorie cel puţin confuze, lucruri care indică, din nefericire, că poate fi destul de uşor manipulat. Ignoră complet aspectele de politică istorică şi nu înţelege că dacă acceptă că mişcarea anticomunistă a fost dominată de adepţi ai legionarismului, nu doar falsifică istoria, ci neglijează grav contextul mult mai larg şi mai actual al mesajului rezistenţei anticomuniste. Deschizând calea anexării acesteia la legionarism, face jocul războiului informaţional actual al Rusiei, care insistă foarte mult pe versiunea sa asupra istoriei României, în special pe orice poate motiva o acuzaţie de fascism.

Luând ca referinţă exclusiv amintirea experienţelor sale personale de acum câteva zeci de ani şi reţinând din experienţa închisorilor comuniste numai „moralitatea legionară”, Dl. Bjoza arată (pe lângă orgoliu) că, de fapt, are anumite reticenţe faţă de crezul luptătorilor anticomunişti democraţi. Se poate lipsi atât de uşor de mesajul ţărăniştilor şi al liberalilor pentru că nu s-a eliberat încă de privirea nihilistă asupra limitelor democraţiei, preluată de la mentorii săi legionari, care, ca toţi adepţii mentalităţii revoluţionare, se săturaseră de „păcatele” libertăţii şi voiau să elimine slăbiciunile acestei lumi haotice, smulgând, pe loc, tot răul din rădăcini. Cum altfel se poate interpreta faptul că preşedintele AFDPR reacţionează (tardiv, când scandalul e în toi) doar dacă e în joc memoria legionarilor? De ce nu se desolidarizează de chemările la luptă, ridicole şi fanatice, de pe site-uri legionaroid-schizoide de genul „Nu mai acceptăm să se hotărască în numele Neamului Românesc, asupra istoriei Naţionale a României… FRICA NU NE MAI APARŢINE! SUNTEM NEAM DE DACI NEÎNFRICAŢI!”? De ce nu s-a simţit obligat să îşi arate solidaritatea cu victimele lui Vişinescu? De ce o fi uitat cu totul de cei care au fost închişi la Sighet? Pentru că sunt deja suficient de cunoscuţi şi respectaţi sau pentru că la Sighet nu au fost legionari?

Atitudinea faţă de eroii din închisorile de exterminare de la Sighet şi Râmnicu Sărat şi faţă de procesul Vişinescu arată nivelul de maturitate al înţelegerii trecutului recent. Nu are legătură cu numărul de clase de şcoală, ci cu un minim de dorinţă de dreptate şi cu câteva cunoştinţe elementare de istorie. La oamenii de rând am văzut interes şi judecăţi de bun simţ: eroii sunt respectaţi şi criminalii respinşi. Nu am întâlnit aceeaşi atitudine clară la mărimile IICCMER şi nici la preşedintele AFDPR. Mă întreb ce ar fi trebuit să mai facă pentru România Ion Mihalache, Victor-Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu, Augustin Vişa, Ilie Lazăr, Ion Lugoşanu, Ion Diaconescu sau Ioan-Ovidiu Borcea pentru ca să merite aprecierea publică a Dl. Bjoza şi a IICCMER?