PNL şi PSD se înţeleg perfect asupra unui singur lucru: controlul strict al trecutului recent, de care trebuie să se ocupe numai băieţii deştepţi desemnaţi în acest sens. Par mai mulţi, dau impresia că au stiluri şi orientări diferite, însă reuşesc să se coordoneze astfel încât să respecte prioritatea numărul zero: omerta privitoare la anticomuniştii democraţi şi antifascişti. Pentru ca lucrurile să fie ţinute în mână şi să se poată elabora şi urmări un plan strategic, cel mai simplu ar fi ca guvernanţii noştri să înfiinţeze un Minister al Adevărului Istoric, pornind de la instituţiile şi ONG-urile care începând din 2012 au dovedit că sunt fidele politicii de partide (PSD şi PNL) şi de Stat.

Faptul că societatea noastră nu e singura în care se joacă fotbal cu trecutul recent nu e o consolare, însă experienţa altora ne poate folosi şi nouă.

Legea Gayssot

În 2012, Consiliul Constituţional din Franţa a decis că legile care penalizează negarea genocidelor recunoscute legal nu sunt constituţionale. Ca urmare, a fost pusă în discuţie şi Legea Gayssot, care condamnă negarea crimelor pedepsite în urma proceselor de la Nürenberg.

Jean-Claude Gayssot, iniţiatorul legii, are o pregătire intelectuală modestă chiar dacă s-a descurcat în politică. A intrat la 19 ani în Partidul Comunist Francez (PCF), pe când era ucenic electrician la SNCF (căile ferate franceze), unde nu a avut decât funcţii de execuţie. Şi-a asumat însă “importante responsabilităţi sindicale şi politice”, mai întâi în Regiunea Languedoc-Rousillion şi apoi la nivel naţional. A activat în PCF şi CGT, Confédération Générale du Travail, un sindicat foarte de stânga, apropiat de PCF şi, cel puţin în anii 50, de Moscova. Nu este franc-mason iniţiat, însă poate fi considerat un tovarăş de drum. A fost invitat să participe la „tenues blanches ouvertes” (reuniuni în care profanii pot să asculte conferinţe ţinute de franc-masoni) şi a animat cu ajutorul „fraţilor” un club de reflexie intitulat „Economie, dezvoltare şi cetăţenie”. Din datele pe care le-am găsit nu reiese dacă şi-a completat studiile, deci e foarte posibil să nu aibă bacalaureatul, ca şi alţi politicieni şi părerişti la modă, precum Martin Schultz sau Alain Soral. Studiile modeste nu l-au împiedicat însă să ajungă ministru al transporturilor (1997-2002).

În 1990, Jean-Calude Gayssot a propus şi aleşii poporului francez au votat legea care pedepseşte negarea crimelor condamnate la procesele de la Nürenberg. Deşi mulţi consideră că Legea Gayssot este “memorială”, iniţiatorul ei insistă că nu este, ci că scopul său este să combată rasismul, xenofobia şi antisemitismul. Între istoricii care s-au opus acestei legi pot fi amintiţi Pierre Nora, François Furet, François Bédarida, Dominique de Villepin (numai după ce şi-a încheiat mandatul de prim-ministru) şi scriitorii Michel Tournier, Michel Houellebecq, Jean Daniel şi Alain Robbe-Grillet. Deşi Gayssot a avut probabil intenţii bune, e mândru de legea lui şi vrea să o “universalizeze” în Europa şi în lume, nu ştie totdeauna să o apere. De câteva ori declaraţiile sale pe această temă au fost criticate sau luate în derâdere de public şi de presă.

Adoptarea Legii Gayssot a fost urmată, evident, de mediatizare, discursuri, excursii şi fotografii cu elevii şi liderii politici la monumentele Holocaustului etc. Poate că s-au bifat şi câteva din măsurile cerute de lege, însă roadele practice sunt departe de a fi convingătoare. În Franţa antisemitismul creşte, îngrijorător de mulţi evreii francezi părăsesc ţara, la manifestaţii se strigă Juif hors de France!. După atentatele din ianuarie trecut de la Paris, tot francezul de bon ton era Charlie, dar mai nimeni nu spunea Je suis juif, deşi teroriştii îi vizaseră în mod clar şi pe evrei.

Începând din 2012, de când Consiliul Constituţional francez a decis că nu este constituțională condamnarea negării genocidelor recunoscute legal, Legea Gayssot a fost pusă din nou în discuţie, cu argumente mai mult sau mai puţin bine fondate. Revistele culturale publică din când în când articole savante, care ating pe ocolite şi aspectele morale ale legii. Altfel, legea e contestată cu aplomb de diverse categorii de revoltaţi, de la « tinerii proveniţi din imigraţie » care nu cred în nimic, la islamiştii fanatici, Alain Soral şi liota lui de apucaţi, amicii Frontului National, (care azi e finanţat pe faţă de ruşi, ca şi alte partide de « dreapta ») şi câţiva intelectuali, între care cel mai vocal este Noam Chomsky, care a şi semnat o petiţie împotriva acestei legi.

Pentru cine nu ştie, Noam Chomsky este un cunoscut lingvist american şi un şi mai cunoscut activist politic. Evreu antisemit, stângist radical, urăşte Vestul, Israelul şi cultura iudeo-creştină. A fost de partea comuniştilor în timpul războiului din Vietnam şi împotriva lui Bush în războiul din Irak. Este şi niţeluş paranoic. A spus ca are un dosar greu la CIA, deşi după câteva verificari, nu s-a găsit nimic. Dezamăgit că CIA nu îl bagă în seamă, a anunţat ulterior că are totuşi la FBI un mare dosar, a cărui existenţă nu a fost dovedită încă.

Aşadar, Legea Gayssot a fost iniţiată de un politician zelos, dar modest intelectual. Este combătută nuanţat şi aproape inaudibil de câţiva moderaţi şi foarte gălăgios de extremişti şi de ciudaţi. Un francez de rând, raţional şi cinstit din punct de vedere moral, trebuie să caute insistent poziţia moderată. Altfel, ajunge să creadă că nu are de ales decât între argumentaţia precară a lui Gayssot şi cea plină de ură antioccidentală a lui Alain Soral şi Noam Chomsky. Dacă se uită, aşa cum e normal şi la amiciţiile politice ale lui Gaysssot, Soral şi Chomsky, va vedea că Gayssot e amicul stângii celei mai roşii şi partener de etapă cu „fraţii”, Soral e admiratorul lui Alexander Dughin, ideologul lui Putin şi operele politice ale lui Chomsky au fost repere intelectuale pentru Osama Bin Laden, alături de publicaţiile porno şi de cărţile pe teme conspiraţioniste şi antioccidentale găsite în casa sa de la Abbottabad .

Alain Soral pezentând cartea lui A. Dughin A Patra Teorie Politică:

Mesajul moral al eroilor administrat prin filtrul moral al PSD şi PNL

Cum stau lucrurile la noi? Gayssot ai noştri sunt Crin, Scutaru si Gerea. Continuatori postmoderni şi mediocri ai lui Tătărăscu, sunt susţinuţi de un Parlament corupt dominat de PD-ul lui Iliescu şi Ponta, de stângiştii care doresc să rezolve orice problemă prin noi legi şi cei care cred că în 2015 se mai pot accepta abuzurile politice şi procedurale care au însoţit toată activitatea Tribunalelor Poporului. Cine îi combate? Distant şi preţios, câţiva intelectuali care nu vor să intre prea mult în lupte energofage şi, confuz şi mediatizat, Radu Preda, avocatul autocefaliei Bisericii moldoveneşti, care este susţinut de AFDPR. Lor li se adaugă radicalii legionaroizi care fac propagandă prorusă pe internet, câţiva “reprezentanţi ai societăţii civile” (Asociaţia Terra Naturalis, Asociaţia socio-culturală Prahova Excelsior, Mişcarea pentru Apărarea Ortodoxiei) şi nişte nostalgici ceauşişti de la Partidul National pentru Patrie (PNpP), care au depus nu demult un protest la Avocatul Poporului . Nou înfiinţatul PNpP este varianta politica a sindicatului lui Mircea Dogaru, format din foste cadre ale armatei care ard de patriotism, mor de grija sfinţilor închisorilor şi ne anunţă ultimativ că “Aşa nu se mai poate! Globalizarea nu ne este favorabilă. Este timpul să ne trezim!”. Avocatul Poporului, Victor Ciorbea încheie şirul mediocrităţilor (procuror ceauşist, candidat pe listele partidului lui Ilie Verdeţ în 1990, lider sindical, primar, lider PNŢCD conflictual şi perdant, şi deputat USL).

Legea-lui-Crin, ca şi Legea Gayssot, e însoţită de dezbateri în care moderaţii timizi şi neimplicaţi sunt acoperiţi de scandalagii vizibili şi guralivi. La noi ca şi în alte părţi, subiectul este sensibil politic, deci vulnerabil la manipulare. În plus, de obicei este abordat foarte prost, adică fără să se ţină seama de perspectiva biblică, singura care poate da o explicaţie satisfăcătoare pentru unicitatea Poporului Ales, a Israelului şi a Holocaustului. Neincluderea în discuţie a principiilor biblice îngreunează şi înţelegerea legii naturale, care stă de fapt la baza judecăţilor de la Nürenberg. Evitând deci esenţialul, dezbaterile se pierd în detalii tehnice juridice şi în teorii politice şi istorice complexe, iar când reşesc cu greu să treacă de acestea degenerează în conspiraţii, victimizări sau comparaţii forţate.

Motivaţiile morale şi alianţele (chiar involuntare) care apar în spaţiul public în legătură cu Legea-lui-Crin sunt foarte importante. Cei care afirmă calm că legea e un exemplu de legislaţie proastă pentru că reglementează, cu formulări vagi, un domeniu care ţine de conştiinţa oamenilor, sunt foarte diferiţi de ce care dau cu pumnul în masă că legea ne văduveşte de moştenirea legionară, de care nu ne putem lipsi pentru că ne regăsim în ea şi ne mândrim cu ea. E adevărat că din punct de vedere juridic ambele poziţii sunt defavorabile legii. Din punct de vedere moral însă sunt incompatibile. Cei care cer calitate şi predictibilitate în legislaţie, apără statul de drept, libertatea şi civilizaţia europeană. Cei care scuză legionarismul sau chiar îl ridică la nivel de cultură naţională, pângăresc istoria ţării, justifică ideologia şi crimele sale şi redeschid calea barbariei.

Similar, cei care cer combaterea antisemitismului şi mai ales a numărului crescut de mesaje antisemite din spaţiul electronic, nu au aceeaşi opţiune morală cu cei care acceptă procedurile Tribunalelor Poporului şi legiferează internetul fără să facă studii asupra frecvenţei, provenienţei, temelor şi formulărilor mesajelor amintite, când se ştie bine că acesta e domeniul trolilor şi al războiului informaţional. În primul caz se alege civilizaţia (şi în ultimă instanţă planul şi pedagogia alese de Dumnezeu pentru relaţia cu oamenii). În al doilea caz, se trece cu vederea barbaria stalinistă, se alimentează teoriile conspiraţioniste şi se dovedeşte lipsă de profesionalism în actul legislativ. Din nou, în ambele situaţii poziţiile sunt asemănătoare din punct de vedere juridic, însă din punct de vedere moral sunt radical opuse.

Nu cred că mai e cazul să refac în detaliu demonstraţia şi pentru cazul legii propuse de Sorin Ilieşiu. Portretul pe care i-l face Vladimir Tismăneanu spune foarte multe: „vijelios, impulsiv, intempestiv, insistent pană la saţiu… Insomniac, îi face şi pe alţii să nu doarmă… Nu explică, nu demonstrează, ci somează, exclamă, imperativ şi apodictic… Sorin Ilieşiu trăieşte sub semnul unei permanente agitaţii, se consideră stalpul moral al Cetăţii. Crucea pe care o visează în mijlocul Pieţii Universităţii este, fie-mi permis să o spun, culmea kitschului istoric, o parodie penibila a ceea ce inseamnă compasiune, empatie, memorie. După ani de zile de anticomunism vociferant, iată-l senator PSD, cerând, în compania lui Ion Iliescu, decomunizarea ţării.”.

Ilieşiu face politica PSD-ului care şi-a arătat în nenumărate rânduri intenţia clară de a monopoliza lectura trecutului recent şi de a impune oamenii săi în fruntea instituţiilor care îl gestionează. Măsurile propuse sunt cel puţin discutabile. Este necinstită înlocuirea raportului deosebit de valoros realizat de Comisia Tismăneanu, cu unul făcut de oameni agreaţi de amicii politici ai lui Ion Iliescu. (E ca în versurile lui Iordan Chimet: „pe vulpoiul cel isteţ, îl pun paznic la coteţ”.) De asemenea, un imens gadget ce nu poate depăşi simbolismul unui obiect de neon chinezesc nu va îndemna niciodată la recunoştinţă faţă de eroi, însă va arăta prostul gust şi neseriozitatea celor care aruncă banii contribuabilului pe inepţii.

Muzeul, desigur, este necesar, însă aşa cum a fost lansată ideea, pune serioase semne de întrebare. Radu Preda, alt om ales de PSD, care a promulgat demiurgic decalogul muzeului (încălcat deja de Ilieşiu) este şi favoritul Fundaţiei Adenauer, ONG finanţat în principal de bani publici germani. Ori, Germania nu are autoritatea morală să dea tonul în gestionarea trecutului recent al României. Germania nu are o poziţie neutră faţă de istoria noastră recentă. Întâmplător sau nu, institutul se raliază la politica istorică a Germaniei faţă de ţările din Est de a accentua importanţa extremismelor locale şi de a ignora moderaţii. IICCMER are iniţiative minore, de expunere mediatică, în legătură cu liderii democraţi ai rezistenţei anticomuniste, însă nu ia poziţie faţă de josniciile care se afirmă public despre principiile morale şi politice şi despre activitatea celor care au fost împotriva Germaniei hitleriste şi a URSS deoportivă, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi colaboratorii lor, mai ales cei care au menţinut contactele cu Aliaţii în timpul războiului, ca Augustin Vişa şi echipa sa şi diplomaţii din Ministerul de Externe care au pregătit Actul de la 23 August 1944. Avem deci motive serioase să credem că un muzeu gestionat de un parteneriat gen PSD-Ilieşiu-Preda-Fundaţia Adenauer nu va prezenta adecvat crezul şi popularitatea ce care s-au bucurat democraţii anticomunişti.

În războiul informaţional la care asistăm este esenţială prezentarea barbariei revoluţionare ca unică mântuire pentru decăderea şi dezordinea Vestului. Înfăţişarea mişcării anticomuniste ca o ciocnire între răzvrătiţii legionari şi răzvrătiţii comunişti alimentează propaganda antioccidentală, dănează grav prestigiului României şi e o mare minciună. Rezistenţii anticomunişti nu au fost nişte exaltaţi iubitori de moarte, ci oameni obişnuiţi, cumsecade, iubitori de ţară şi temători de Dumnezeu, care nu voiau ca România să încapă pe mâna celor mai cruzi criminali şi a celor mai ticăloşi hoţi. Au murit cu „Hristos a Înviat!” pe buze, nu strigând „Trăiască moartea!”. În imensa lor majoritate au fost neînarmaţi şi s-au împotrivit paşnic instaurării comunismului. Chiar dacă au existat şi exaltaţi printre ei, aceştia au rămas o minoritate.

Astăzi manipularea istoriei nu se mai face autoritar ca pe timpul lui Roller. Momentul actual e cel al confuziei şi îndoielii, nu cel al minciunilor sfruntate şi al agresiunilor stridente. Acum se schimbă puţin contextul, se exagerează câteva proporţii, se marginalizează elitele reale şi se transformă în conducători naţionali persoane care poate au avut unele calităţi, însă nu şi leadership. Istoricii care au alte păreri decât cele votate în Parlament şi în structurile create de tandemul PSD-USL pentru clienţii lor nu sunt mediatizaţi. Victimele care nu deranjează trendul oficial sunt tolerate, însă apărarea lor este asigurată şi trâmbiţată de diverse soiuri de urmaşi politici ai comuniştilor. Prin urmare, cei are adoptă poziţii publice în legătură cu memoria rezistenţilor anticomunişti au responsabilitatea de a transmite un mesaj foarte clar, care să înlăture interpretările nedorite. Publicul de azi şi de mâine va ţine seamă de motivaţiile morale şi juridice şi de alianţele ce se vor observa între cei care susţin o anumită poziţie.

PS: Nu am înţeles cum a rămas cu muzeul de la închisoarea Râmnicu Sărat, care urma şi el să fie dedicat victimelor comunismului. În 2013, când era ministru al culturii, anti-anticomunistul Daniel Barbu, actual membru al Consiliului ştiinţific al IICCMER, vorbea de „un muzeu interactiv” (nu scăpăm de obsesia beculeţelor…!). Andrei Muraru, actual consilier al Preşedintelui Iohannis, fost şef al IIICMER, se bucura atunci că Guvernul Ponta promisese bani în acest scop. A fost abandonat acest proiect? Se amână? E vreo concurenţă între finanţarea pentru muzeul de la Râmnicu Sărat şi cel de la Bucureşti? Cred că plătitorii de taxe au dreptul să cunoască evoluţia lucrurilor.