Ideile sunt lucruri atât de imateriale, încât parcă‑ți vine greu să crezi că au avut un impact uriaș asupra celor ce nu sunt intelectuali și care, în multe cazuri, au acordat foarte puțină atenție respectivelor idei. Dar cu toate astea, ideile seculare și religioase i-au mișcat emoțional pe mulți – și au mișcat conducători care și-au pus armatele-n mișcare.
Atunci când privim înapoi în istorie la Inchiziția spaniolă, la Cruciadele trecutului și la Jihadurile trecutului și prezentului, vedem exemple șocante ale efectelor punerii în aplicare a acelor ideilor. Dar chiar și comparate cu acestea, ideologiile seculare ale secolului XX au ucis cu mult mai mulți oameni – de ordinul milioanelor – în Germania, în Rusia și China, tot pentru atingerea unor țeluri mai înalte, chiar dacă respectivele idealuri au fost folosite în mod cinic de cei aflați la putere, cum s‑a întâmplat în trecut.
Dacă istoria ideilor ne poate învață ceva, lecția ar fi că bunele intenții nu ne spun nimic despre consecințele concrete ale respectivelor idei. Ceea ce constatăm însă este că intelectualii care generează idei nu sunt nevoiți să sufere consecințele punerii lor în aplicare – intelectualii din lumea universitară sunt protejați de principiile libertății academice, iar jurnaliștii din societățile democratice sunt protejați de principiul libertății presei. Rareori se întâmplă ca cei care generează sau răspândesc idei periculoase, sau de‑a dreptul mortale, să plătească vreun preț, cel puțin printr-o știrbire a credibilității.
Cine o învinovățește pe Rachel Carson, o figură emblematică a ecologismului, pentru cruciada ei publicistică împotriva DDT‑ului, care a dus la interzicerea acestui insecticid în multe țări de pe glob – interzicere urmată de o recrudescență a malariei, care a ucis și continuă să ucidă milioane de oameni în țările Lumii a treia de la tropice?
Chiar și liderii politici au fost judecați în funcție de cât de nobil sunau ideile lor, în loc să fie judecați în funcție de cât de dezastruoase au fost consecințele punerii lor în aplicare. Woodrow Wilson – singurul nostru președinte cu doctorat – a fost ani la rând un intelectual activ în lumea academică înainte să intre în politică, iar ideile lui despre necesitatea unui război care să pună capăt tuturor războaielor, despre pregătirea lumii pentru sistemul democratic, precum și despre dreptul popoarelor la autodeterminare, au fost venerate desconsiderându‑se complet ceea ce s‑a întâmplat când concepțiile lui Wilson au fost puse în aplicare în lumea reală.
În zilele noastre nimeni nu ia în serios ideea că Primul Război Mondial a fost un război care să pună capăt tuturor războaielor, ba din contră, mulți consideră că nu a făcut decât să pregătească terenul pentru un Al doilea Război Mondial.
E adevărat că la acea vreme au existat voci care au prezis că așa se va întâmpla, dar nu li s‑a dat ascultare, darmite ca respectivii să fi fost tratați ca niște vedete, așa cum a fost tratat Woodrow Wilson.
La fel ca mulți alți intelectuali, Woodrow Wilson trăia cu ideea că dacă lucrurile stau rău, “schimbarea” le va face automat să “stea” bine. Dar guvernele autocratice din Rusia și Germania, pe care Wilson le detesta, au fost succedate de regimuri totalitare atât de tiranice și criminale, încât i‑au făcut pe despoții de dinaintea lor să pară niște îngerași.
Cât despre autodeterminarea popoarelor, în practică s‑a dovedit să nu însemne altceva decât că soarta unor popoare întregi a fost hotărâtă de niște străini, ca de exemplu de către Woodrow Wilson, care și‑a adus contribuția la dezmembrarea imperiilor din vremea lui, cu consecințe cumplite resimțite în anii ’30, pe măsură ce Hitler a cotropit una după alta micile și vulnerabilele țări nou create – o operațiune care ar fi fost mult mai periculoasă dacă ar fi fost nevoit să dea piept cu imperiile mai mari din care acestea făcuseră parte înainte de Primul Război Mondial.
Pe lângă asta, până‑n ziua de azi suferim de pe urma divizării Imperiul Otoman, divizare făcuta pentru a crea în Orientul Mijlociu state care s‑au dovedit a fi mult mai instabile și mai periculoase.
Ei, dar cuvintele lui Woodrow Wilson sunau nemaipomenit de bine – și ăsta e factorul în funcție de care el și alți intelectuali sunt judecați.
Ar putea părea ciudat faptul că atât de mulți oameni de mare intelect au spus și au făcut atât de multe lucruri ale căror consecințe au variat de la contraproductiv la catastrofic. Dar de fapt, nu-i deloc cazul să ne mire asta, când ne întrebăm dacă a existat vreodată cineva care să fi avut vasta arie de cunoștințe necesare pentru a lua genul de decizii de mare impact pe care atât de mulți intelectuali sunt predispuși să le ia, mai ales atunci când nu plătesc nici un preț dacă greșesc.
Deseori intelectualii și adepții lor au fost mult prea impresionați de faptul că intelectualii tind să dețină, în general, mai multe cunoștințe decât alți indivizi din respectiva societate. Ceea ce ei trec cu vederea e faptul că intelectualii au mult mai puține cunoștințe decât volumul total de cunoștințe deținut de milioanele de oameni pe care aceștia îi disprețuiesc și peste a căror voință vor să treacă.
A trebuit să învățăm pe propria piele care sunt consecințele tratamentului preferențial acordat elitelor– și mulți dintre noi încă n‑am învățat lecția.
Thomas Sowell, Intellectuals and Society: Part II | Traducere: Bogdan Oancea
