CândOrbán sau Putin critică Occidentul, o fac de pe poziții revizioniste (halucinante, fiindcă Ungaria Mare și URSS sunt cadavre istorice).

În schimb, conservatorii polonezi, care denunță cu egală vehemență ingineriile sociale “progresiste” și cârdășia iresponsabilă cu Putin în UE, au dreptate pe toată linia, cum recunosc acum doar pe jumătate oficialii UE (să vedem când vor înțelege și celălalt adevăr).

Războiul din Ucraina a revelat mizeria lui Orbán și dreptatea polonezilor.

La fel și în România: unii dintre noi sunt de ani de zile pe baricadele conservatoare ale polonezilor, inspirate din europenism real, nu recent, ideologizat și stipendiat. O facem din credință creștină și din aversiune față de totalitarismul și imperialismul neosovietic. Nu vrem dizolvarea UE, ci reformarea ei, în interesul lumii libere și al țării noastre.

Alții au picat însă în capcana lui Putin și Orbán, iar acum își agravează lipsa de discernământ și generează în jur numai confuzie.

Pentru mine activiștii progresei, care în general sunt astăzi de partea corectă a baricadei ucrainene, sunt la fel de vinovați ca pseudo-conservatorii seduși de Putin. Primii au redus violent Europa la stângismul lor radical, ceilalți compromit conservatorismul. Cele două isterii se alimentează oricum reciproc.

Reamintesc: esența conservatorismului este prudența, sau scepticismul. Nu e nimic prudent sau sceptic în isteria antioccidentală a pseudo-conservatorilor. Dimpotrivă, aceasta e o altă specie a urii de sine, la fel ca isteria anticreștină a stângiștilor.

În fine, ca să închei: e jalnic dacă, dorind să aperi credința creștină de asaltul stângist, te arunci în brațele celor care o instrumentalizează cinic și criminal.

Adrian Papahagi