FUNDATIA IOAN BARBUS LOGO SM

Cristian Grosu: Prinsă între Rusia agresoare și cozile ei de topor din UE, România mai are câteva zile să găsească o soluție pentru aderarea la Schengen

Etichete:

Jurnalistul Cristian Grosu scrie pentru Curs de Guvernare un articol despre motivele opoziției Austriei la aderarea României la Schengen.

Și tu, Austria? Ghinionul României și intrarea în Schengen

„Disputa privind aderarea României are trei componente: una politică, una pur economică și, mai nou, una geopolitică (…)  miza sunt gazele din Marea Neagră, cu capătul lor de conductă cu tot.

(…)

După eliminarea dintre investitori a companiei americane Exxon – prin tergiversarea legislației  off-shore – Austria revine la Marea Neagră  în perimetrul de gaze unde ar trebui să investească, dar nu vine cu mâna goală: ci cu lungul și bizarul istoric al relațiilor cu Rusia, țară care, în urmă cu câteva luni, își făcuse bază militară la 45 de km. de Sulina.”

Jurnalistul Cristian Grosu scrie pentru Curs de Guvernare un articol despre motivele opoziției Austriei la aderarea României la Schengen.

La ora publicării acestui text (04 decembrie 2022) încă nu e sigur că România va fi primită în Schengen la Consiliul JAI din 8 decembrie.
Dacă aderarea se va amâna (așa cum prudent fac aluzii președintele Iohannis și ministrul de externe Aurescu), este știut  că asta se petrece din cauza opoziției Austriei.
Dacă Austria se răzgândește în următoarele 4 zile, atunci intrarea în Schengen se va face cu un preț foarte concret și foarte economic – preț care se va vedea în anii ce vor urma cum va fi el plătit de economia românească: iar România chiar are experiență suficientă cât să poată evalua prețul la care lucrează Austria.

Disputa privind aderarea României are trei componente: una politică, una pur economică și, mai nou, una geopolitică – e cazul acestui decembrie 2022. Ele pot fi intercalate pentru a construi tabloul plin de gri-uri din spatele acestei controverse. Să le luăm la rând.

În primul rând, aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007 – cu decizia din anul 2004 – a fost însoțită de un ghinion:
Așa cum statele foste comuniste au intrat fiecare, la aderare, sub influența unei puteri economice occidentale, care le-au copleșit cu investiții, know-how și asistență în integrarea în piața unică europeană, și România a intrat în siajul unui astfel de stat.

Iar ghinionul s-a numit Austria – țara sub influența căreia a intrat România.
Cu o forță politică slabă, cu o voce întotdeauna în bemol în ce privește deciziile politice din jurul meselor rotunde ale UE și cu o politică internă aliniată la interesele economiei rusești în UE, Austria și-a rezumat ”mentoratul” față de România la componenta economică. Aspectul e important azi, când se vorbește despre prezumtivul veto austriac pentru Schengenul românesc – pentru că pelteaua tot în această zonă se învârte:

Din punct de vedere economic, interesele Austriei în România nu au vizat investiții în sectoarele cu trancțiune a PIB, sau cu aliniere la viitorul economiei românești:

investiții în industrie? Nesemnificative – Austria însăși nu e o țară relevantă în industria europeană.
Tehnologie? N-are nici pentru ea – se lucrează sub patente străine ca în mai toată Europa – deci transfer insignifiant de know-how și ce mai urmează din punct de vedere al tehnologiei în economia mondială.
Piață sau parteneriate sectoriale de anvergură? E-o țară mică – dacă cei cel puțin 4 milioane de români plecați afară ar produce în România, aceasta ar avea un PIB mai mare.
Niciun transfer în vreun sector inovativ, niciun domeniu cu valoare mare adăugată spre viitor, nimic, chiar nimic…

Aportul Austriei – adică al ”mentorului” României – la economia românească nu a însemnat și asigurarea unei trancțiuni și alinieri la trendurile economice europene – iar acesta e ghinionul principal. Pentru că mai e unul:

Interesele mentorului european al României au vizat sectoarele  strategice: resursele naturale și banii – caimacul, adică. De la păduri – și sunt binecunoscute scandalurile, care nu se mai termină, cu Holzindutrie – la petrol și gaze naturale.
Marea majoritate a acestor ”asset”-uri austriece s-au făcut chiar cu banii României, iar cei care-și mai amintesc de nebunii ani 2000 nu au cum să fi uitat de acoperirea găurilor din sectorul bancar cumpărate de Austria cu banul pe care românii îl plăteau – fără să știe – la achiziția fiecărui litru de carburant – bani care se decontau apoi între entitățile austriece.

Desigur, profiturile obținute din OMV Petrom de către statul român nu au fost de lepădat, însă ele au avut și o parte foarte nocivă pentru economia românească în ansamblul ei:
la această oră, deficitul comercial al României pe produse petro-chimice (atenție, fără îngrășăminte, aia e altă poveste) este mai mare chiar decât deficitul comercial total (și ăla cel mai mare din UE, ca procent din PIB!): adică sectoare întregi din economie exportă pentru a atenua ce se scurge din petro-chimie. Nu e aici locul de intrat în detalii cu Arpechimul închis de OMV, de Oltchim, de companiile dependente pe verticală și pe orizontală de ele. (O analiză detaliată – și oarecum înspăimântătoare – AICI-LINK).

Dealtfel, OMV-Petrom se află în topul companiilor deținute de Austria – asta ca să se înțeleagă despre ce economie vorbim.

După eliminarea dintre investitori a companiei americane Exxon – prin tergiversarea legislației  off-shore – Austria revine la Marea Neagră  în perimetrul de gaze unde ar trebui să investească, dar nu vine cu mâna goală: ci cu lungul și bizarul istoric al relațiilor cu Rusia, țară care, în urmă cu câteva luni, își făcuse bază militară la 45 de km. de Sulina.

România a fost pentru Austria doar o țară de extracție la modul cel mai pur cu putință – astfel încât sprijinul politic într-un moment cheie precum aderarea la Schengen ar fi fost de la sine înțeles.

*

Dar nu e de la sine înțeles – și asta pentru că România mai are ceva de plătit: prinsă între Rusia agresoare și cozile ei de topor din Uniunea Europeană – Germania, Austria, Ungaria, Olanda – România mai are la dispoziție doar câteva zile să găsească o soluție:

Vineri, 18 noiembrie, ministrul austriac de interne, dl. Gerhard Karner, declară pentru cotidianul Kurier, că Austria se opune aderării României la Schengen, pe motiv că Austria e copleșită de imigranți care vin prin România (LINK). Desigur, e doar o coincidență faptul că luni, 21 noiembrie, urma să fie primit la Palatul Cotroceni, de însuși președintele României,  dl. Alfred Stern – președintele executiv al OMV, căruia Klaus Iohannis i-ar fi cerut să înceapă urgent investițiile la Marea Neagră.  ”Vedem mai la vară” – a fost mesajul transmis de delegația austriacă (LINK).

Președintele Klaus Iohannis cu delegația OMV, 21.11.2022. Foto: Administrația Prezidențială


A doua zi a ieșit public și cancelarul Austriei, dl. Karl Nehammer: Nu România în Schengen.(LINK)

Despre asta vorbim, de fapt:
prinsă într-o depedență sălbatică de Rusia – de energia, gazul și petrolul rusești,  Germania tocmai organizează o cale de ieșire din această situație, iar interpușii săi – Ungaria, Olanda și Austria – sunt folosiți pentru a găsi o alternativă la GNL-ul american, tot mai scump nu din cauza că vine de peste Ocean, ci pentru că e suprataxat (la propriu și la figurat) de însăși companiile europene care-l preiau și-l distribuie.

Croația a înțeles jocul și și-a cumpărat aderarea la Schengen:  își face conductă cu Austria și Germania (LINK-AICI) – astfel încât mai rămân la ușă două state: România și Bulgaria.

Bulgaria are și ea ceva de ”cotizat”: accesul la interconectorul  Grecia-Bulgaria, inaugurat în urmă cu două luni, care crează o intrare de gaze către Europa de Sud, din Azerbaidjan – adică o variantă diferită de interesele Germaniei, care a blocat cu ani în urmă conducta Nabucco pentru a face Nord Stream 2. (LINK). Rămâne de văzut dacă vecinii noștri de la Sud se vor mișca la fel de repede precum Croația și le vor pune în mână, Austriei și Germaniei, celălalt capăt al conductei. Pentru că despre celălalt capăt al conductei vorbim.

Cât despre România – miza sunt gazele din Marea Neagră, cu capătul lor de conductă cu tot. La cumpărarea Petrom de către OMV în 2004, contractul trebuia revizuit la 10 ani. Ceea ce s-a și făcut – cu prelungirea lui în interesul Austriei, care a ținut energia românească în siajul politicii energetice a Rusiei –  dar fără să fi obținut, din partea Austriei, garanții privind sprijinul politic în momentele cheie. Așa cum e acum – când cancelarul austriac și șeful OMV își sincronizează discursul și interesele – era și atunci: dacă legații comerciali ai Austriei de la București băgau cheia în contact și luau piciorul de pe ambreiaj, mașina o pornea singură spre Palatul Victoria.

Ce e oarecum hilar în cazul României: în timp ce ea își crește cheltuielile militare la 2,5% din PIB pentru a face față amenințării Rusiei în Marea Neagră – adică înclusiv pentru a proteja prezumtiva investiție a OMV în Marea Neagă – Austria, o țară aflată în siajul energetic al Rusiei, beneficiază de această protecție fără să cheltuiască niciun ban: de la Rusia afacerile, de la România banii:
la urma urmelor, prea se lăuda și România de-o vreme încoace cu independența energetică față de Rusia…

*

Mai rămâne întrebarea dacă România n-ar fi trebuit să negocieze din capul locului cu Germania – care să-și țină  sateliții sub control – fiind poate, de preferat, o relație directă.
Genul acesta de înțelegeri politico-economice (cum exact politico-economic a fost și costisitorul, ba chiar penalul  contract cu EADS-ul franco-german de securizare a frontierelor României) sunt  ceva perfect uzual în ”marea familie europeană”, chiar și când marile economii europene fac înțelegeri cu Rusia agresoare peste capul ”esticilor” care au graniță cu Rusia.

Pentru că în acest moment puțini sunt cei care mai iau în serios argumentele de neluat în serios ale Austriei, Olandei și ale altora privind migrația: dacă vrea să afle care sunt traseele migranților orientali către Europa cancelarul Nehammer ar trebui să citească istoria propriei țări – asalturile turcilor asupra Vienei  au ocolit Valahia și au preferat, sute de ani, așa cum stă bine georgrafiei, să meargă pe calea cea mai directă și mai scurtă, pe ”sub” cursul Dunării. Dealtfel, date europene oficiale, citate de europarlamentarul Siegfried Mureșan arată că mai putin de 2% dintre imigranții din Austria au ajuns prin România.

Acum, însă, se resetează ecuația energetică europeană – marii moraliști ai energiei din hidrocarburi, care militau până mai ieri pentru trecerea cât mai repede la energia verde în timp ce construiau Nord Stream 2 și paralizau energetic sudul european, își dau jos blana de oaie: nu însă fără prejudicii:

Încerc să-mi închipui ce mană cerească ar fi pentru extremiștii de toate culorile, îndeosebi pentru partidul AUR, neintrarea României în Schengen – mai ales că, așa cum s-a văzut la alegerile precedente, au în diaspora o bază electorală foarte puternică.

Iar asta conteză enorm:
4 milioane de inși așteaptă, vară de vară, ore în șir în arșița zilelor, cu cozi de kilometri de mașini, să iasă din România: nu se duc în vacanță, nu merg la furat portofele sau tăiat lebede din parcurile marilor Capitale:
merg să facă PIB tocmai acestor țări care, chiar și când vin la muncă, îi țin la ușa Ungariei. Știm care Ungaria: țara aia cu probleme cu statul de drept, cu democrația, cu iliberalismul, cu … . Dar care n-a avut ghinionul României.

***

Cristian Grosu, cursdeguvernare.ro

Monitorul Neoficial

Monitorul Neoficial

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *