Carevasăzică tovarăși, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) susține, așadar, că afirmațiile unor politicieni, ale reprezentanților unor instituții publice, ale unor formatori de opinie sau jurnaliști, privind sentința în cazul disidentului Gheorghe Ursu ar fi încălcat independența puterii judecătorești, fiind afectată încrederea publică în sistemul de justiție.

Dacă nu ar fi tragic, ar putea fi chiar comic.

De fapt, ceea ce aduce grave prejudicii Justiției și încrederii cetatenilor în această Justiție este chiar decizia în cauză, nicidecum reacțiile îndreptățite ale opiniei publice de la noi. Motivarea care a stat la baza deciziei în cazul Ursu, este o demonstrație indubitabila a afinităților ICCJ cu retorica publică securistoida.

Textul este, de fapt, mai mult un eseu manipulator, un comentariu cu veleități publicistice sulfuroase, decât o expunere de motive judicioasa, tehnică, fundamentata exhaustiv prin apel la articole de lege, la raționamente juridice irefutabile și perfect capabile argumentativ referitoare la speță.

Afirmațiile de rit eseistic blasfemiant ale acestor judecători despre minunata – vezi, Doamne! – lume ceaușista a anilor ’80 sunt revoltătoare și aduc insurmontabile prejudicii Justiției și încrederii cetățeanului în Justiție, căci sunt vădit sfidătoare la adresa unui întreg popor, care în virtutea „binelui” și a „armoniei” în care trăia cu regimul ceaușist, a ieșit în stradă scandând “Vom muri și vom fi liberi!“, în decembrie 1989.

Și, tot grație armoniei și „absenței” conflictului societal cu dictatura comunistă ceaușista – cum, altfel? – s-a tras în manifestanți în decembrie 1989, la Timișoara, București, Brasov, Sibiu, Constanța, etc., etc., etc., și au murit sau au fost răniți mii de oameni nevinovați iar cadavrele unora dintre eroi au fost aruncate la canal!

Și, tot pentru că în anii ’80 nu mai exista niciun conflict între popor și dictatură – așa cum susține năucitor ICCJ -, tatăl meu, Anton Uncu, a fost arestat de Securitate și condamnat la 25 de ani de închisoare în 1989, pentru acțiuni ostile regimului ceaușist. Nu…!?

Absolut!

Gravitatea acestei decizii a ICCJ, despre care văd că se încearcă să se argumenteze în continuare că ar fi fost luată în spiritul și în beneficiul adevărului și al dreptății, transcende tragic discuției referitoare la erori judiciare.

Ea devoaleaza, în ceea ce mă privește, o stare de dizgrație și de corupție morală, ranforsata cu abjecte interese de sorginte comunistoida, care populează copios spre nenorocirea acestui popor, o bună parte a mecanicii instituționale și a expoziției de putere din România.

Decizia ICCJ în cazul Ursu vine să argumenteze, fie și colateral – dar cu autoritatea, iată, schimonosita de infecția ceausismului, comunismului și securismului, a celui mai înalt for judecătoresc autohton – retorica publică scabroasa a unor partide, a unor grupări informative și a unor ticăloși nostalgic-ceaușiști, dedicată unui segment de populație, vai! , insalubru intelectual – sau/și, mai grav, moral -, precar informat, lesne manipulat, înfricoșat și, de aceea, incapabil democratic.

Decizia aceasta abjecta, care l-a asasinat pentru a doua oară pe Gheorghe Ursu așa cum am mai spus, afirmă demonstrativ, fără doar și poate, întru apărarea unui segment social provenit din zona profitorilor și a torționarilor, că formatul ceaușist al comunismului ar fi fost de-a dreptul plăcut și acceptat de întreaga societate. Ea încearcă să culpabilizeze astfel și să acuze indirect de complicitate la ceaușism și, pe cale de consecință, la motivarea unei decizii judecătorești derapate, un întreg popor.

Abjectă stare de fapt a Justiției, la cel mai înalt nivel!

Despre devastatoarea deconstrucție din interior a statului român…

Daniel Uncu