Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,
La pamânt dormea tinându-si capatâi mâna cea dreapta;
Dara ochiu-nchis afara, înlauntru se desteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dânsul preschimbata în fecioara.

…………

Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste într-o clipa ca în veacuri, mereu creste,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;
Umbra lui cea uriasa orizontul îl cuprinde
Si sub dânsul universul într-o umbra se întinde;
Iar în patru parti a lumii vede siruri muntii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrâna –
Umbra arborelui falnic peste toate e stapâna.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Si corabiile negre leganându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie leganându-se pe lanuri,
Marile tarmuitoare si cetati lânga limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un urias covor,
Vede tara lânga tara si popor lânga popor –
Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac
În întinsa-mparatie sub o umbra de copac.

…………

La un semn, un tarm de altul, legând vas de vas, se leaga
Si în sunet de fanfare trece oastea lui întreaga;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii
Vin de-ntuneca pamântul la Rovine în câmpii;
Raspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.

Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n vârf de bat.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreaba cu dispret:
– Ce vrei tu?
– Noi? Buna pace! Si de n-o fi cu banat,
Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul împarat.

La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort
Un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port.
– Tu esti Mircea?
– Da-mparate!
– Am venit sa mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini.
– Orice gând ai, împarate, si oricum vei fi sosit,
Cât suntem înca pe pace, eu îti zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinarii însa, Doamne, sa ne ierti;
Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Ori vei vrea sa faci întoarsa de pe-acuma a ta cale,
Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.
– Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gândesti ca pot
Ca întreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, batrâne, câti în cale mi s-au pus!
Toata floarea cea vestita a întregului Apus,
Tot ce sta în umbra crucii, împarati si regi s-aduna
Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasa a cuprins pamânt si mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Si Apusul îsi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri,
Ori din codri rascolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adânca ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se miscau îngrozitoare ca paduri de lanci si sabii,
Tremura înspaimântata marea de-ale lor corabii!…
La Nicopole vazut-ai câte tabere s-au strâns
Ca sa steie înainte-mi ca si zidul neînvins.
Când vazui a lor multime, câta frunza, câta iarba,
Cu o ura ne’mpacata mi-am soptit atunci în barba,
Am jurat ca peste dânsii sa trec falnic, fara pas,
Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas…
Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedec de-un mosneag?

– De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce privesti
Nu e om de rând, el este domnul Tarii Românesti.
Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti,
Nici ca Dunarea sa-nece spumegând a tale osti.
Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa –
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,
Cum venira, se facura toti o apa s-un pamânt.
Te falesti ca înainte-ti rasturnat-ai valvârtej
Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul înainte ti s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau sa-i smulga de pe funtea ta de fier,
A credintei biruinta cata orice cavaler.
Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Nu mă voi supune