euNuke, un comentator ocazional pe Patrupedbun, ne-a trimis acest articol inspirat de un comentariu lăsat recent. Îl publicăm aşa cum l-am primit. Eventualii colaboratori sunt încurajaţi să trimită texte la adresa blogului pe temele consacrate. În curând vom veni cu un sistem care să permită diferenţierea articolelor semnate de colaboratori, probabil prin introducerea unei noi categorii de articole şi etichete. Detaliile urmează a fi stabilite.

Nimeni nu poate să afirme cu certitudine cîţi si care dintre liderii Europei unite sunt adepţii neabătuţi ai marelui profet paşoptist, mai ales că în rarele lor apariţii publice evită cu graţie şi disciplină orice subiect ce ar atinge viaţa lor privată şi convingerile intime de cetăţeni model. Dar putem deduce din reacţiile lor sau din lipsa de reacţie că o doctrină cu fundament mistic, obscură şi comună îi ghidează in edificarea politicilor cotidiene din moment ce niciun document public al UE sau al statelor membre nu îi îndrituieşte să abandoneze datoria constituţională de a asigura apărarea şi siguranţa propriilor cetăţeni periclitată de un val imigraţionist fără precedent (acum o sută de ani acest val de populaţie ar fi fost numit fără scrupule ‘invazie’).

De ce o doctrină mistică şi obscură şi nu pur şi simplu o idee sau un set de idei ce fundamentează niste politici publice? Pentru că realitatea a demonstrat că afirmarea onestă a ideologiei (mai ales dacă se pretinde salutară si vizionară propunînd modificarea realităţii sociale intr’un mod violent) este falimentară pentru partidul/grupul de partide care o propune, pentru că realitatea macabră a instaurării unei ordini statale bazate pe acea ideologie deja a distrus imaginea idilică a stadiului final al revoluţiei, iar icoana marelui proroc a ieşit profanată din lupta de clasă, momentan pierdută cu ocazia intrării Europei în epoca glaciară postbelică.

Daca n-am cunoaşte latura misticoidă si obscurantistă ce caracterizează încă din perioada sa timpurie aceasta sectă, am putea concluziona greşit că avem de’a face cu o conspiraţie a imbecililor ce’si propune săvîrşirea unor infracţiuni în forma continuă (setul de mişcări ondulatorii şi aleatorii cunoscut între membri sectei sub numele pompos de ‚revoluţie’) orientate îndeosebi impotriva patrimoniului privat; însă acţiunile lor si mai ales inacţiunea arată că nu există un plan concret, raţional străbătut de o finalitate clară antisocială, ci mai degrabă ei se lasă călăuziţi de slovele cuprinse în cărţile sfinte ale prorocului care descriu lucrătura Domnului (mai precis: a Doamnei, e vorba de Doamna Natură) ca fiind inevitabilă, implacabilă, orice împotrivire a burgheziei fiind zadarnică (capitaliştii fiind ei inşişi uneltele istoriei în sens dialectic), prin urmare singurul lor rol şi în acelaşi timp datorie sacră fiind propaganda întru conştientizarea proletariatului.

Lupta cu arma in mînă cere curaj, eroism, vînă, ridicarea in fruntea maselor presupune sacrificiu de sine, revolta aduce cu sine năruirea micilor bucurii cotidiene, iar acesti mici poltroni îmburgheziţi sunt totuşi fiinţe raţionale, moderne, dependente de materialitate, iar valorile lor sunt cele comune oamenilor obişnuiţi: personale, modeste şi pămîntene; interesele imediate cît se poate de egoiste şi desigur, poate că ar renunţa la ele cu condiţia ca şi restul lumii să procedeze întocmai şi in acelaşi timp, ca de pildă nudiştii dintr-o colonie care respectă convenţia detextilării intr-un anume spaţiu şi dintr-un anume moment.

Prin urmare abundenţa scrierilor cu tentă pronunţat escatologică, mistice dar în mod hilar pretins atee, nu trebuie să ne mire: e plină reţeaua de revoluţionari de birou, de arhangheli de laptop ce se duelează cu tartorii capitalismului, de mici proroci de mahala virtuală ce-şi diseminează grotesc apocalipsele văratece, de moralişti nocturni şi inchizitori lunatici ce arată cu deş’tu la decadenţa şi aroganţele occidentului, de istorici şi cărturari anonimi ce scot la iveală aspectele cele mai atroce ale imperialismului şi colonialismului alb.

Din păcate pentru aceşti apostoli computerizati ai apocalipsei se pare că proletariatul european al ultimelor decenii s-a cam săturat să fie ‘conştientizat’ şi impulsionat de cuvîntările exaltate ale camarazilor strînşi în şedinţele de taină şi balamuc, încet dar sigur prezenţa la aceste întruniri a început să fie percepută ca o corvoadă, iar mijloacele umane de producţie au migrat către activităţi gregare mai puţin solicitante nervos: scandatul şi aplaudatul în tribunele stadionelor, ciocnitul halbelor în cîrciumi burgheze, ţopăitul şi fredonatul la concertele marilor artişti populari. Secta şi-a pierdut pe nesimţite impactul de masă, revoluţionarii de carton intrînd astfel într-un şomaj nerecunoscut, dar chinuitor şi contraproductiv. Edificarea preconizată de marele proroc al raiului pe pămînt trebuia să fie din nou amînată dată fiind trădarea neaşteptată a clasei muncitoare. Din cazna acelor zile de căutări febrile şi disperate s-a născut o întîlnire ideologica de zile mari, o alianţă strategică de care sărmanii agenti ai turbulenţei sînt şi astăzi extrem de mîndri: forumul iubitorilor de pace mondială, în care adepţii modernului proroc-cu-barbă cooperează nestingheriţi şi dezvoltă principii călăuzitoare comune cu supuşii profetului medieval Macho-mad. S-ar putea ca unii cititorii mai naivi să creadă că acest forum este real şi nu doar o figură de stil si că poate fi accesat undeva la o adresă de internet sau audiat într-una din casele de rugăciune şi extaz colectiv ale acestei secte iudeo-crestine (fondatorii săi atei au apărut şi au fost educaţi în familii creştine sau mozaice, iar manifestările lor furioase au fost permise si tolerate înlăuntrul lumii creştine). Forumul este o himeră atractivă pentru activiştii din ambele tabere unite dar irealizabilă dată fiind aversiunea, ba chiar duşmănia lumii civilizate şi conduse încă de raţiune faţă de organizaţiile revoluţionare; există însă o sumedenie de organizaţii si institute ‘civile’care se ocupă cu strîngerea mîinilor şi întărirea relaţiilor de prietenie şi pace cu dictatori siniştri din sudul Mediteranei, legături create şi cu aportul de pionierat al unui cizmar carpatin de renume mondial incă de acum 3 decenii.

Creaturile ţicnite cocoţate pe jilţurile aurite ale Orientului sînt mîngîiate drăgăstos pe creştet de ori de căte ori se produce vreun one-man-show suprarealist pe scenele stradale ale Europei unde spectatorii sînt forţaţi să participe efectiv la finalul tragic al pieselor. Este ultima modă a spectacolelor interactive în care publicul ingrat ce nu a binevoit să plătească biletul de intrare este pedepsit să intre în scenă şi să execute un număr de adio pentru telejurnalul de seară. După ce cortina se lasă funebru drăgăstoşii şi zeloşii apărători ai artiştilor păcii apar in studiouri şi încep cavalcada justificării şi apologiei crimei aruncînd ca într-un antic ritual cu cenuşă destinată albilor puturoşi şi vinovaţi. Işi cer public iertare pentru crimele imaginare sau reale ale altora de-o culoare cu ei şi îşi indeamnă spectatorii supravieţuitori să procedeze aidoma, să se identifice cu proprii strămoşi albi cuceritori, să-şi accepte culpa ca pe o moştenire culturală firească şi să se supună nevoii de expiaţie colectivă. În ochii lor crimele nu mai sînt crime, ci jertfe necesare purificării finale, iar călăii trebuie acceptaţi ca martiri pentru că ei împlinesc voinţa divină aşa cum s-a revelat –coincidenţă miraculoasă- profeţilor celor două secte complementare (pentru că una dintre ele l-a eliminat pe Dumnezeu din ecuaţia escatologica se va căi acum şi-l va primi pe Creatorul adorat de ceilalţi ca pe un element necesar cel puţin temporar pentru faza finală a noii revoluţii).

Ar putea fi această isterie în masă începutul unei noi forme de rasism de sorginte religioasă? Un rasism al albilor îndoctrinaţi şi uniţi de o ideologie alienantă suprapus pe un rasism afro-asiatic de natură mistică, un rasism întemeiat pe ideea de inferioritate morală a rasei albe ce se manifestă, in consecinţă, ca o demonizare continuă a civilizaţiei europene în discursurile publice ale indivizilor din afara aparatului public sau, în cazul oficialilor şi birocraţilor, ca o autoflagelare simbolică însoţită de asumarea ridicolă a unui trecut ruşinos, blamabil şi de afirmarea răspicată a nevoii de reparaţii morale şi materiale, de compensări legale pentru aşa-numitele discriminări şi opresiuni istorice suferite de non-europeni? Cînd ura de sine este exacerbată-n bombe lacrimogene colective, cînd instigarea la ură de sine capătă dimensiunile unui rasism programatic autodistructiv, cînd cei care proferează acest delir expiator ocupă funcţii importante în structurile politice şi militare euro-americane (a se vedea discursul de la Cairo al unui asemenea lider politic) devine evidentă caraghioşenia escadroanelor poltrone ale revoluţiei ce speră că asalturile lor asupra conştiinţei europenilor vor avea drept urmare adoptarea modelului sinucigaş şi rezolvarea implicită a crizei de personal la Departamentul Răzmeriţe şi Măceluri al Internaţionalei.