FUNDATIA IOAN BARBUS

CELE MAI CITITE

Perversiuni definitorii ale mentalității revoluționare

1. Introducere
Vom continua seria de studii care au inceput cu tema paralaxei cognitive, dar care in mod firesc, s-au raspandit de atunci la un numar de teme asemanatoare.

De exemplu, pentru a conduce acest studiu a fost necesar sa caracterizam cat mai aproximativ posibil inceputul procesului istoric pe care am incercat sa il descriem.

Fireste ca sunt multe studii care caracterizeaza trecerea de la asa numitul Ev Mediu la Timpurile Moderne sau inceputul Modernitatii, din mai multe puncte de vedere; de exemplu din punctul de vedere al istoriei filosofiei sau istoriei ideilor in care este descrisa modificarea doctrinala care a avut loc in acele epoci.

Totusi, chiar de la inceput, m-am vazut confruntat cu aceeasi dificultate cu care s-a confruntat si Eric Voegelin in timp ce lucra la Istoria Ideilor Politice, adica in mod riguros, nu exista o istorie a ideilor. Cineva nu poate presupune pur si simplu ca exista o trecere directa de la o idee la alta, deoarece intre momentul in care cineva enunta pentru prima oara o idee si momentul in care altcineva reactioneaza la acea idee au loc o serie de intermedieri.

Adica, ne referim la prima idee ca la o serie de experiente la care un al doilea, al treilea sau un al patrulea individ reactioneza in asa fel incat raspunsul lor la experienta va lua forma unui raspuns la acea idee determinata.

Apoi reactia este intotdeauna la un set de factori reali si nu numai la o idee in mod particular.

Daca exista un raspuns la o idee in mod deosebit – ceea ce se si poate intampla in anumite cazuri – chiar si asa acest raspuns va fi filtrat de seria de experiente pe care individul respondent o va lua ca si context pentru a-si articula sau fundamenta reactia.

Asadar conceptul insusi de istorie a ideilor este intr-un fel ciudat. Deoarece istoria ideilor e in mod necesar o istorie discontinua, o istorie care este scrutata de abisuri intregi de experiente care nu sunt inregistrate in lumea ideilor si nu fac parte din lumea ideilor, ci sunt doar reflectate in aceasta lume intr-un mod indirect dar care, sunt de fapt fundalul din care apar ideile. Idei care mai tarziu vor aparea ca raspunsuri reciproce.
In acest caz, studiul paralaxei cognitive a avut mult de a face cu inceputurile miscarii revolutionare din Vest.

Adica aceeasi intrebare care a pus problema paralaxei cognitive a pus de asemenea problema originilor si continuitatii miscarii revolutionare.

2. Unitatea miscarilor revolutionare
Faptul ca miscarea revolutionara are propria identitate si continuitate este ceva ce nu trebuie sa fie dovedit de catre mine, deoarece este deja confirmat de catre reprezentantii miscarii revolutionare.
Deoarece a inceput aceasta mare succesiune a transformarilor in panorama europeana, fiecare noua generatie implicata in miscarea revolutionara se raporteaza la predecesorii sai; de exemplu, au constiinta ca sunt succesorii unui lucru care s-a facut mai inainte.

In fiecare generatie se afla pe de o parte un reflex al atitudinilor, faptelor si ideilor generatiei precedente; pe de alta parte exista o reflectie critica in privinta generatiei precedente. Si exista intotdeauna o transformare, adica izbucnirea unei noi perspective dezvoltate din mosternire si de asemenea din reflectia critica asupra acestei mosteniri.

Astfel, putin cate putin se formeaza un fel de traditie revolutionara; care traditie este perfect preocupata de secolele optsprezece si nouasprezece.

Fiecare revolutionar – nu conteaza daca este parte a unui curent socialist, anarhist, liberal sau orice alt curent – este constient ca apartine unei traditii, si anume aceea a continuarii unei miscari istorice incepute cu secole in urma. Este foarte interesant ca atunci cand citesti “Demonii” de Dostoievsky iti dai seama ca acei revolutionari, care nu sunt totusi bolsevici in sensul formal al termenului (deoarece unii dintre ei sunt socialisti si altii anarhisti), se refera in permanenta la miscarea revolutionara in general folosind doar termenul simplu de “miscarea”.

Deci “miscarea” era un fel de entitate schimbatoare ale carei actiuni au putut fi recunoscute de-a lungul timpului si care a avut un caracter destul de unitar pentru a fi denumit printr-un singur substantive, “miscarea”. Si au fost de asemenea constienti de un alt lucru: la un anumit moment in acest roman, unul dintre personaje explica altuia ca numarul participantilor la miscare depaseste cu mult numarul celor care sunt militanti “de profesie”, adica a acelora care stiu ca sunt militanti.
Adica exista o infinitate de colaboratori informali, unii dintre ei mai mult sau mai putin constienti de statutul lor, care formeaza o retea ce ii cuprinde pe aceia care vor fi numiti mai tarziu “tovarasi de calatorie “, “simpatizanti” si in cele din urma aceia pe care Lenin i-a numit “idioti folositori”.

Acest lucru inseamna ca idiotii folositori sunt o parte integranta a miscarii – si fiecare decizie strategica luata aici sau acolo, ia intotdeauna in considerare aceasta imensa armata de rezerva. Acesti idioti utili vor colabora cu miscarea intr-o directie cunoscuta dinainte, dar fara sa observe clar ce fac sau care este participarea lor. Incepand cu secolul nouasprezece exista deja o speculatie a miscarii de catre miscarea insasi; unitatea miscarii revolutionare devine obiectul speculatiei si discutiei. Acest lucru ofera dovada clara ca aceasta unitate este preocupata, ca miscarea revolutionara isi cunoaste propria unitate si ca propriile analize si decizii sunt sursa acestei unitati.

Nimeni nu a negat vreodata existenta miscarii revolutionare chiar daca majoritatea istoricilor o vor caracteriza astfel doar incepand cu secolul XVIII (si decadele care au pregatit Revolutia Franceza). Totusi cand trasam originea acestor lucruri, ne dam seama ca nu ar fi gresit sa vorbim despre o miscare revolutionara inca din secolele XIV –XV.

La inceput este ceva ce nu atrage atentia ca un fenomen al dimensiunilor europene dar apare numai sub forma unei serii de revolte locale. Mai tarziu o abundenta de miscari diferite se concentreaza pentru a forma aceste identitati istorice precum asa-zisele Renastere, Reforma precum si ContraReforma (care dupa parerea mea face parte din procesul revolutionar si aceasta va fi tema unei alte prelegeri). Totusi majoritatea istoricilor fac diferente intre aceste miscari – atat revoltele locale din sec. XIV, XV si XVI cat si Renasterea si Reforma – si etapa revolutionara propriu-zisa. Dar consider ca astazi suntem deja in situatia de a ne da seama de unitatea din spatele tuturor acestor miscari.

Aceasta unitate nu a aparut dinainte deoarece aceasta chestiune a fost intotdeauna tratata din punctul de vedere al istoriei politico-sociale, istoriei filosofiei, istoriei ideilor sau istoriei religiilor; si cred ca nici una dintre aceste discipline nu este foarte bine echipata pentru a cuprinde exact procesul care ne intereseazape noi: unitatea interna .

Pentru a vorbi despre unitatea unui proces istoric este necesar sa cuprinzi un factor permanent a carui prezenta este identificabila prin intregul proces. Adica ceva trebuie sa ramana: ceva ce caracterizeaza unitatea acelui proces.
Insa din punctul de vedere al istoriei ideilor, acest lucru este imposibil de realizat deoarece in ultimele patru sau cinci secole a fost o abundenta halucinanta de doctrine, scoli filosofice, miscari politico-religioase, etc.
Apoi pentru a cuprinde un fel de unitate din punctul de vedere al continutului ideilor este absolut imposibil. Si atat istoria filosofiei cat si istoria ideilor si istoria politico-social-culturala nu sunt bine echipate pentru a cuprinde o astfel de unitate.
Numai dupa o succesiune de analize foarte profunde a expresiilor variate ale miscarii revolutionare am inteles putin cate putin cateva caracteristici constante. Iar aceste caracteristici constante nu apartin domeniului continutului de idei. Ele nu apartin ideologiilor, ele nu apartin filozofiilor, nu apartin doctrinelor si nu apartin planurilor de actiune.

Cateva dintre caracteristicile constante pe care le-am inteles vor fi prezentate astazi, aici in aceasta prelegere. Dar toate au de-a face cu o diferenta specifica intre perceptia generala asupra lumii – care poate fi observata la protagonistii miscarii revolutionare incepand cu sec. XIV – si nu numai tot ceea ce stiuse omenirea dintotdeauna de dinainte, dar si perceptia lumii care continua sa fie in forta printre asa-numitii oameni obisnuiti, in randul multimii. Adica sunt anumite aspecte ale realitatii pe care revolutionarii, intr-o masura mai mare sau mai mica, o percep intr-o maniera diferita nu numai de cea pe care a avut-o omenirea inainte, dar si fata de cea pe care oamenii obisnuiti, care nu sunt implicati in miscarea revolutionara, continua sa o aiba si astazi exact la fel.

3. Inversiunea temporala
Primul dintre aceste subiecte se refera la perceptia timpului. Ceea ce vreau sa spun este ca toti revolutionarii, toti membrii miscarii revolutionare din secolul XIV si pana in present, au avut o perceptie a timpului care este diferita de aceea a oamenilor obisnuiti si a restului umanitatii.

Fireste fiintele umane percep timpul ca pe un flux liniar in care trecutul este legat de viitor printr-un prezent a carui durata este mai mult sau mai putin indefinita. Nu putem masura prezentul, dar il putem identifica. De exemplu, stim ca aceasta prelegere este situatia noastra prezenta. Cand vorbim de prezent nu ne referim la un moment atomistic, ci la o situatie a carei unitate temporala si spatiala este recunoscuta ca una care este inaintea ta si in care esti implicat in acest moment. Deci acest timp prezent nu este un punct atomistic, ci mai degraba o anumita fractie si aceasta fractie se afla intre doua extensii nelimitate: extensia nelimitata a trecutului care urca spre originea timpului, si extensia nedefinita a viitorului, care teoretic se continua pana la “sfarsitul timpului”- “sfarsitul timpului” este o expresie care trebuie sa fie folosita intotdeauna intre ghilimele si vom vedea de ce curand .

Astfel, timpul apare sub forma unei linii ireversibile. In toate limbile exista expresii precum “fugit ireparabile tempus” adica timpul zboara si nu se mai intoarce. In portugheza exista un vers al lui Camoes care spune “ca moartea povesteste ceea ce trece prin viata”, adica moartea povesteste fiecare minut care trece. Deci minutul care trece nu este recuperabil. Este recuperabil doar imaginar, dar va trebui sa fie recapatat intr-un alt moment viitor care nu va fi repetarea primului moment.
Acest trecut, atat cat poate fi amintit, va deveni doar un fragment al unui nou moment in timp.

Aceasta este mai mult sau mai putin opinia universala asupra timpului. Este o experienta pe care o au toate fiintele umane; nu exista nici o fiinta umana care sa nu stie ca ceea ce s-a intamplat nu mai poate avea loc din nou. Poate fi modificat in viitor, dar nu poate fi anulat. Deci aceasta ireversibilitate, aceasta ireparabilitate a timpului este o parte a experientei universale a timpului. Este chiar experienta universala a timpului.

Cand primele miscari revolutionare incep sa apara in Vest, ele apar din interiorul Crestinismului si apar fundamentate fie pe idea grabirii Judecatii de Apoi, fie pe cea a indeplinirii efective a acesteia. Adica sunt fundamentate pe idea pedepsirii celor rai, a suprimarii nedreptatii, a pedepsirii pacatosilor si stabilirii in lume a unei ordini a dreptatii care, teoretic va dura la nesfarsit. Deoarece aceasta conceptie a unei ordini politico-sociale drepte se afla mereu plasata in viitor – adica traiesti intr-o stare pe care o recunosti ca fiind o stare de coruptie si pacatosenie si intentionezi sa implinesti o ordine dreapta in viitor – nu ai cunoasterea acestei stari de dreptate ca pe un element de experienta: nu face parte din realitatea traita. Este o conceptie care crezi ca va avea loc in viitor si este, intr-un fel, o asteptare, o speranta, o promisiune sau ceva de genul acesta; si o stii doar in acest fel.

Totusi, bazarea pe aceasta propunere pentru viitor pleaca de la faptul ca repeta in termeni umani, istorici, promisiunea biblica a Apocalipsei, promisiunea Judecatii de Apoi. In Biblie, Judecata de Apoi nu este sub nici o forma un eveniment al timpului istoric. Este absorbtia intregii temporalitati in eternitate. Absorbtie care, de fapt, va avea loc doar din punct de vedere uman deoarece, metafizic vorbind, adica conform structurii obiective a realitatii, toate timpurile sunt continute in eternitate.

Aceasta este definitia eternitatiii data de filozoful Boethius: “Este posedarea intreaga, perfecta si simultana a vietii fara sfarsit.” Adica toate momentele care se succed in timp unul dupa altul se afla in eternitate intr-o forma simultana.
Haideti sa facem o analogie nesigura. Daca luam in calcul partitura muzicala, sa zicem, a Simfoniei a Cincea a lui Beethoven, toate notele se afla acolo in acelasi timp. Adica, acea simfonie constituie o structura, iar aceasta structura este recunoscuta imediat intr-o maniera mai mult sau mai putin matematica sau spatiala. Daca n-ar fi posibil sa recunosti acea structura simultan, n-ai sa stii niciodata care este acea simfonie a lui Beethoven, deoarece ai putea sa identifici doar fragmente rare, care se succed unul dupa altul in timp. Dar deoarece poti sa le concepi in acelasi timp, percepi structura simfoniei. Si acea structura este exact identitatea acelei opere, forma acelei opere, care totusi nu poate fi cantata in intregime dintr-o data: nu poti canta toate notele in acelasi timp; trebuie sa le canti una dupa alta. Adica, simfonia va avea o durata mai mult sau mai putin determinata. Dar luati aminte: daca aceasta bucata muzicala ar putea fi recunoscuta doar temporal (si nu ca o structura fixa), nu ar putea fi identificata nici macar asa: nici macar nu ti-ai da seama ca e vorba de aceasta simfonie si nu de cealalta, deoarece ar fi doar un flux de note, un flux de sunete de care nu-ti dai seama unde incep si unde se termina.

Dar cand asculti acea simfonie pentru prima data, dupa ce termini de ascultat, iti raman in memorie cateva puncte de referinta printre care percepi asemanari, conexiuni structurale.
Si acea structura, acea forma spatiala, ca sa zic asa, a simfoniei, constituie identitatea ei. Cu alte cuvinte recunosti Simfonia a V-a a lui Bethoven si poti sa o diferentiezi de alte bucati muzicale deoarece o percepi ca pe o structura permanenta care nu numai ca nu depinde de timp, ci este si independenta de faptul daca este executata sau nu. Nu este lipsit de importanta faptul ca nici un compozitor nu isi poate compune muzica nota cu nota, ci trebuie mai intai sa o conceapa in structura ei.

Mai intai, structura operei ii apare in intregime intr-un moment de sclipire si numai atunci o va pune pe hartie, ca sa spun asa: el va scrie seria de note care exprima exact acea structura asa cum a conceput-o.
In acelasi mod, un arhitect care isi imagineaza o cladire, trebuie sa o construiasca caramida cu caramida, sau piatra cu piatra, dar el nu o poate concepe asa: trebuie sa conceapa structura intregii cladirii dintr-o privire, desi este imposibil sa construiesti un edificiu instantaneu.

Constructia va continua pentru o perioada de timp “X” ghidata de viziunea unei structuri permanente care o precede si care ramane dupa ea, deoarece, daca cladirea se prabuseste sau este daramata, planul ei, ordinea ei ramane. Adica aceasta ordine este inca imaginabila dupa aceea si daca incerci sa reconstruiesti edificiul, acest lucru va putea fi facut pornind de la viziunea avuta asupra structurii ei.

Apoi, eternitatea, deoarece se identifica cu infinitul, cuprinde toate momentele timpului pentru simplul fapt ca eternitatea este structura permanenta a sirului de posibilitati. Eternitatea nu este nimic mai mult decat structura Posibilitatii Universale, considerata desigur in simultaneitatea ei, desi succesiunea de evenimente poate fi contientizata doar bucata cu bucata. Adica prezenta unui moment exclude prezenta unui alt moment: daca traiesti momentul prezent inseamna ca trecutul si viitorul sunt excluse. Dar sunt excluse doar din momentul prezent; sunt incluse in structura generala a evenimentului.

Nu stiu daca acest lucru devine clar. Acest subiect in sine ar fi suficient pentru un curs separat. Totusi daca intelegi definitia lui Boethius – ca eternitatea este posedarea in intregime, intreaga prezenta a tuturor momentelor – intelegi de asemenea ca eternitatea este structura lumii intregi a posibilitatii, adica a fiecarei combinatii posibile si imaginare a ceea ce ar putea sa se intample.

Asadar, dintr-un punct de vedere logic si metafizic, este clar ca timpul este inclus in eternitate. Timpul este doar succesiunea posibilitatilor care au fost actualizate pana acum si potrivirea lor in posibilitati ulterioare. Toate acestea trebuie sa faca parte din eternitate, deoarece daca toate acestea fac parte din posibil, sunt incluse in structura posibilului. Adica, cand Biblia ne spune despre o Judecata de Apoi – adica a unei zile de rafuiala intre totalitatea fiintelor umane si totalitatea faptelor lor – se presupune ca au incetat sa le mai savarseasca, ca succesiunea faptelor a luat sfarsit. Nu mai sunt fapte! Atunci ce exista? Exista reabsobtia timpului in eternitate. Ceea ce a supravietuit de-a lungul timpului nu va mai fi privit ca un moment in timp, ca o succesiune, ci ca o structura simultana care, asadar, poate fi vazuta ca unitate si judecata. De aceea se numeste Judecata de Apoi. Deci este precum faimosul vers al lui Mallarme din “Mormantul lui Edgar Poe”: “Ca de pilda in sine insusi eternitatea il schimba in cele din urma.”. Adica eternitatea il transforma in final in ceea ce era, in ceea ce a fost mereu. Inseamna ca atunci cand succesiunea faptelor si situatiilor care alcatuiesc viata ia sfarsit, obtii intreaga viata, viata finita, nu se mai petrec transformari. Aceasta viata poate fi privita acum ca o ordine sau ca o structura permanenta care caracterizeaza exact acea singularitate, acel individ.
Acelasi rationament il putem extinde in mod analogic la totalitatea speciilor umane si la totalitatea universului. Adica ordinea timpurilor nu a fost niciodata dincolo de eternitate deoarece se afla inauntrul eternitatii. Nu este nimic altceva decat o modalitate de manifestare a posibilitatilor care se afla inauntrul eternitatii.

Deci toate acestea accentueaza faptul ca Judecata de Apoi nu este vazuta sub nici o forma de catre Biblie ca un eveniment al timpului, ci ca un fel de supereveniment, ca absorbtia sirului de evenimente in structura eterna care o precede si care o face posibila. Cand intre secolele XIV si XV incep sa apara miscarile eretice si revolutionare in Vest, ideea lor este de a intemeia regatul dreptatii.

In primul rand acest lucru inseamna ca isi atribuie functia lui Hristos Razbunatorul: nu va trebui sa astepti pana la sfarsitul timpului sau reabsorbtia timpului in eternitate pentru a-i rasplati pe cei buni si a-i pedepsi pe cei rai, dar vei face acel lucru in istoria insasi. Cu alte cuvinte, mai intai Judecata de Apoi devine un capitol al timpului: nu este ceva ce are loc in eternitate, ci este un eveniment.

In al doilea rand, acest eveniment va fi provocat cu ajutorul actiunii umane, actiunii organizate (si in special prin actiune politica, culturala si militara). Dar in acelasi timp, acest moment din viitor, pe care il asteapta ca sa le aduca regatul dreptatii, apare in ochii actorilor si protagonistilor ca si cum ar fi punctul culminant, apogeul.

Intreaga succesiune istorica a dus la acel moment care va fi perfectiunea timpului, adica implinirea timpului, si va fi in acelasi timp dobandirea de catre umanitate a unei stari de perfectiune morala si psihologica. Deci acest moment al timpului viitor devine pentru actorii care vor sa il determine un moment diferit de toate celelalte. Deoarece toate momentele precedente sunt doar o tranzitie: o istorie lunga de greseli, suferinte, pacate si toate acestea trebuie sa convearga catre regatul ultim al dreptatii. Adica venirea acelui regat, desi privita ca un eveniment in cadrul timpului (si nu ca o trecere catre eternitate), este un moment, un timp diferit de celelalte – si unul diferit din punct de vedere calitativ, deoarece nu mai este o simpla trecere a timpului. In ochii acestor actori, un astfel de moment are stabilitate, permanenta. Asa cum spune Biblia: “Imparatia lui va fi vesnica”. Deci regatul dreptatii care va fi adus de acei indivizi, acei participanti ai miscarii revolutionare, va fi de asemenea vesnic.

Nu ca timpul se va opri – intradevar, este imposibil sa descrii structura timpului viitor asa cum o concept revolutionarii – dar, in general, o percep ca pe o stare de dreptate si perfectiune, care, desi continua sa existe in timp, nu mai este o temporalitate cu final deschis (precum cea de dinainte), ci este o temporalitate in care cursul lucrurilor este prestabilit, predefinit de catre propria perfectiune. Adica “Am creat regatul dreptatii si acum lucrurile se vor intampla in concordanta cu regulile admise in regatul dreptatii. Nu va mai exista acea incertitudine, acele absurditati, acele pacate si toata acea nebunie a istoriei anterioare”. Deci va fi trecerea timpului catre un alt nivel de existenta. Si genul literar pe care il denumim “Utopie” arata exact acest lucru. Adica atunci cand acele societati perfecte sunt descrise – cand Thomas More descrie societatea perfecta, cand Tommaso Campanella descrie orasul perfect – se sugereaza ca acest oras este perfect si va ramane asa. Intr-un anumit fel, va fi indepartat din haosul si incertitudinea istoriei. Va fi, ca sa zic asa, trecerea de la un timp haotic la unul stabilit: de la un timp in care multe lucruri depind de sansa la unul in care, intr-un anumit fel, totul este planificat si prevazut si poate avea loc doar potrivit liniilor calauzitoare ale perfectiuni concepute de catre revolutionari.

Luati aminte, acest moment viitor, aceasta societate perfecta, acest oras perfect, nu este cunoscut ca un element de experienta deoarece nimeni nu a fost vreodata acolo – nici macar revolutionarii insisi nu au fost vreodata acolo – dar chiar si asa, ei il concep ca pe ultimul rezultat al istoriei si leaga de acea idee aceeasi certitudine asa cum Biblia ataseaza Apocalisei Judecata de Apoi.

Putem spune ca, din punct de vedere metafizic, afirmatia biblica cu privire la Apocalipsa este indiscutabila. Trecerea timpului in eternitate este inevitabila deoarece timpul nu exista singur. Timpul exista doar in cadrul eternitatii, in cadrul structurii Posibilitatii Universale. Timpul este inconjurat de Posibilitatea Universala si nu poate fugi de ea. Deci in acest sens, Apocalipsa, asa cum este vazuta in Biblie, este inevitabila. Totusi Apocalipsa, asa cum este vazuta de miscarea revolutionara, nu este trecerea de la timp spre eternitate, ci este un moment al timpului. Este un schimb de nivel al timpului insusi. Si acest schimb de nivel, pe care nimeni nu l-a trait ca pe un element al realitatii, este trait doar ca o ipoteza, o promisiune sau o speranta, dar chiar si asa, revolutionarii il unesc de aceasi certitudine asa cum face Biblia la Apocalipsa. Deci, acest lucru inseamna ca, daca istoria omenirii, sirul de experiente umane a dus spre un moment privilegiat catre care o noua societate perfecta va aparea – o societate unde toate dramele umane si toata suferinta umana vor fi depasite si unde va avea loc consolidarea ordinii umane – daca totul se concentreaza catre acest final, deci acest final, fiind obiectivul istoriei umane, este de asemenea baza explicatiei ei. Adica istoria exista ca o functie a acestui viitor care trebuie sa fie atins.

Ca si in Biblie, explicatia si justificarea finala a tuturor lucrurilor va fi data de ultima venire a lui Christos – care va separa atunci oile de capre si ii va trimite pe unii in iad, iar pe altii in rai, separandu-i astfel pe cei condamnati de cei alesi – de asemenea, din perspectiva revolutionara, venirea societatii perfecte va fi obiectivul si asadar ratiunea existentei intregii istorii anterioare. Deci, cu acel lucru poate fi observata o inversiune radicala a semnificatiei timpului, deoarece restul omenirii si aproape totalitatea oamenilor din ziua de azi – oameni care nu sunt totalmente implicati in procesul revolutionar – au aceasta, sa spunem, experienta traditionala, normala a timpului si stiu ca trecutul nu mai poate fi schimbat.

In aceasta privinta, trecutul este singura certitudine; indiferent cat de greu este sa il cunosti, stim ca nu putem sa il schimbam; pe cand viitorul este cu siguranta acela care nu este hotarat, acela care este probabil. Logic vorbind, probabil inseamna ceea ce poate sau nu poate sa fie. Chiar si viitorul apropiat… De exemplu, acolo, in acea camera, sunt multi oameni care imi asculta prelegerea cu ajutorul Internetului, si aici in aceasta camera sunt de asemenea alti cativa oameni care asculta aceasta prelegere. Care dintre acesti oameni vor intelege si care dintre ei nu vor intelege explicatia mea? Nu am nici cea mai mica idee. S-ar putea intampla ca cineva care a urmarit totul pana la un anumit punct sa piarda firul si sa nu mai inteleaga nimic. S-ar putea intampla ca cineva care a dormit, sa se trezeasca , sa aiba o inspiratie si totul se leaga. Adica, nu sunt capabil sa prevad nimic din toate astea.

Voi putea sa predau restul prelegerii, sa zicem, intr-o modalitate clara si prestabilita asa cum presupun ca am facut-o pana in acest moment? Nu stiu. S-ar putea intampla sa devin confuz peste ceva vreme, sa uit totul, ca mintea mea sa nu isi mai aminteasca nimic si sa nu mai stiu ceea ce urma sa spun. La urma urmei, sunt deja batran si boala Alzheimer imi da acest drept. Si apoi totul se poate petrece in urmatoarele doua, trei sau patru minute; si inca mai mult in cateva secole si milenii de acum inainte.

Asadar, trecutul este ireversibil si viitorul este probabil. Si prezentul este o certitudine, dar este o certitudine schimbatoare care dispare in mod constant din fata noastra. Aceasta este experienta obisnuita a timpului: experienta obisnuita, traditionala si universala a timpului. Pentru un revolutionar dimpotriva, ceea ce este sigur este viitorul si aceasta certitudine este ceea ce il pune in miscare.

Acum semnificatia a tot ceea ce s-a intamplat si a tot ceea ce se intampla ajunge sa depinda de acel viitor. De exemplu evenimentele care au grabit, usurat, si au ajutat aparitia schimbarilor asteptate au o semnificatie; in timp ce cele care au tulburat, intarziat sau au facut imposibila dezvoltarea procesului au o alta semnificatie. Si oare cum putem sti dinainte daca astfel si astfel de lucruri au ajutat sau au defavorizat venirea societatii perfecte din moment ce, de fapt, societatea perfecta este doar o ipoteza? Nu stim. Dar curand dupa aceea, deoarece miscarile grupului revolutionar au fost ajutate sau impiedicate de vreun eveniment, un asemenea eveniment va dobandi retroactiv o semnificatie “x” sau “y” in virtutea rolului pe care cineva isi imagineaza ca il are in producerea viitorului asteptat. Asadar viitorul devine singura certitudine: venirea regatului dreptatii. Si acest lucru devine premisa, criteriul fundamental pentru judecarea a tot ceea ce s-a intamplat inainte. Acest lucru inseamna ca semnificatia evenimentelor trecute devine complet schimbatoare. Pe masura ce miscarea revolutionara avanseaza, evenimente care au fost considerate negative, ar putea deveni pozitive si vice-versa.
Semnificatia a ceea ce s-a intamplat devine complet schimbatoare, deoarece in fiecare moment avansarea procesului revolutionar ii confera semnificatii noi neincetat. Va voi da un exemplu tipic pentru acest lucru.

Cand Dostoievski a scris “Crima si pedeapsa”, “Demonii”, etc., scopul lui era destul de clar: sa denunte in termenii cei mai vehementi rautatea intrinseca a miscarii revolutionare. Dostoievski, dupa o scurta aventura cu miscarea revolutionara in tinerete – a participat la o miscare politica, a fost arestat si deoarece in inchisoarea in care a fost, Biblia era singura carte permisa, a citit-o in intregime si s-a convertit la crestinism – s-a convertit la crestinism si apoi a inteles oroarea miscarii revolutionare. Apoi isi scrie toate operele pentru a arata ca revolutionarii sunt oameni nebuni si periculosi si ca sunt scursoarea omenirii.
Asadar, in mod evident, semnificatia operelor lui – semnificatia imediata a operelor lui – se opune, in cea mai flagranta maniera, operei altor scriitori care aveau un punct de vedere futuristic, revolutionar sau modernist, precum Ivan Turgheniev, de exemplu. Turgheniev a visat sa elibereze Rusia de vechile traditii religioase si sa o modernizeze transformand-o intr-un fel de Franta. Perspectiva lui este exact opusul celei a lui Dostoievski. In acelasi mod Lev Tolstoi, care intotdeauna a avut viziunea unei utopii viitoare; adica a fost un revolutionar in acest sens.

Atunci Dostoievski ar fi anti Turghenev sau anti Tolstoi. In sec. XX a existat un savant, Gyorgy Lukacs, un filosof ungur, care, examinand opera lui Dostoievski, stabileste o serie de interpretari care transforma universul lui Dostoievski intr-o analiza critica a capitalismului din vremea lui. Deci ce face el? Introduce un inteles comunist-revolutionar in propria opera a lui Dostoievski. Acest lucru inseamna ca Dostoievski, care era un dusman al miscarii revolutionare, poate fi deja citit ca si cum ar fi un prieten sau aliat.

Au fost multi scriitori si ganditori care l-au citit pe Dostoievski si care nu s-au putut abtine sa nu aprecieze frumusetea si profunzimea operei lui Dostoievski (desi era contrara convingerilor lor).  Din acel moment s-au simtit mai usurati, deoarece erau deja autorizati de ideologia revolutionara sa-l admire pe Dostoievski. Ceea ce i-a facut Lukacs lui Dostoievski este mai mult sau mai putin ceea ce-i facuse deja Karl Marx lui Balzac. Balzac a fost de asemenea un conservator reactionar, dar Karl Marx rasuceste interpretarea operelor lui Balzac si arata ca punctul de vedere al lui Balzac cu privire la capitalism coincide cu al lui. De fapt, ceea ce s-a intamplat este opusul, deoarece Marx a fost cel care a plagiat punctul de vedere al lui Balzac – in afara de cazul cand Balzac a dat un inteles mai conservator propriilor lui analize.

Karl Marx a folosit punctele de vedere al lui Balzac, dar le-a dat un inteles revolutionar. Deci Marx il deformeaza de asemenea pe Balzac, astfel incat scriitorul francez, in loc sa fie un opozant al miscarii revolutionare, devine unul dintre aliatii si tovarasii ei, fara ca Balzac sa aiba cea mai mica idee ca i se intampla acest lucru.

Acest lucru arata ca, potrivit rolului pe care, in fiecare moment, fiecare eveniment trecut este stabilit in producerea presupusei societati viitoare, intelesul si perceptia fiecarui eveniment sunt modificate.

Ordinea fireasca a timpului care trece de la un trecut stabil, imuabil la un viitor probabil este inversata. De data aceasta viitorul este dat ca ceva evident si sigur (deoarece viitorul este finalitatea, obiectivul istoriei), care vine sa puna accent pe intreaga istorie. Putem intelege viitorul prin ceea ce s-a intamplat in trecut, bazat pe un rationament cauza si efect, in care includem chiar si planurile noastre pentru viitor, deoarece au capacitatea doar de a ne modela viitorul daca se afla in trecutul nostru.

Adica planurile voastre au o istorie de asemenea si aceasta istorie s-a dezvoltat deja pentru o vreme si de aceea aceste planuri pot exercita actiune in viitor. Un plan care a fost doar o licarire, o perceptie instantanee care dupa o perioada de timp a disparut pentru totdeauna, nu va exercita nici o functie: ai avut acea idée, acea perspicacitate, si ai uitat-o imediat, si a disparut. Chiar si planurile pentru viitor pot avea influenta doar aupra viitorului daca au deja un trecut. Va spun asta pentru a accentua ca notiunea normala a timpului este de a vedea viitorul prin trecut, din moment ce planurile tale de viitor fac parte din prezentul tau si au un trecut in urma lor. Daca ai un proiect, stii cand l-ai conceput, cat timp ti l-ai hranit, dar nu stii daca il vei realiza sau nu in viitor, deoarece viitorul este probabil, iar probabil este ceea ce poate sau nu poate fi implinit. Dar chiar si istoria planului tau, deoarece deja s-a terminat, este neschimbatoare. Daca ai avut o idee cand aveai 15 ani, nu poti schimba acest lucru, nu poti face ca aceasta idee sa-ti fi venit la 7 ani sau la 5 ani sau cand vei avea 93 ani. Ai avut idea in acea zi si nu poti sa nu mai ai acea idee; nu poti anula acel trecut. Chiar si planurile pentru viitor au propria lor istorie trecuta si o astfel de istorie nu este schimbatoare. Poate fi uitata sau distorsionata, si poate fi, intr-o anumita masura, reinterpretata pe masura ce te maturizezi. Dar acel lucru nu o va schimba substantial.

In perspectiva revolutionara, intregul trecut a dus la un viitor ipotetic…Asteptati un minut, tocmai am primit o intrebare. Intrebarea suna asa: “Nu este fiecare tanar in mod firesc revolutionar? Este aceasta intelepciune gresita? Cand imbatranim, nu devenim mai conservatori? Si daca asa stau lucrurile, n-ar fi mentalitatea revolutionara, in loc de un fenomen nascut in sec. XIV, inerenta in fiecare fiinta umana in orice perioada istorica?”. Ei bine, aceasta intrebare cuprinde deja raspunsul. In primul rand, daca miscarea revolutionara are o origine datata, asta inseamna ca nu este o informatie permanenta in istoria omenirii. Si daca ar fi o informatie permanenta, conceptul insusi de trecut ireversibil si de viitor probabil nu ar fi existat, deoarece trecutul ar fi atunci probabil si viitorul ar fi, sa spunem, ireversibil. Aceasta este o idee care apare doar intr-o anume civilizatie – civilizatia europeana – si dintr-un anumit moment. In al doilea rand, nu mi se pare deloc ca conducatorii miscarii revolutionare sunt tineri. Este absolut imposibil. Batranii concep asta. Sau cel putin ei sunt persoane mature.

Luati ca exemplu activitatea lui Lenin: cand avea 20 de ani, era irelevanta, dar cand avea 40 de ani a devenit importanta. Si in ceea ce-l priveste pe Stalin, lucrurile stau la fel. Si Mao Tse-tung. Cu cat imbatranesc, cu atat sunt mai puternici. Cred ca varsta biologica…analogia insasi dintre tinerete si mentalitatea revolutionara este un element al mentalitatii revolutionare. Este o data stiintifica a discursului revolutionar si o analogie biologica gresita. Daca masele de militanti revolutionari sunt stranse in principal printre tineri se intampla deoarece batranii au nevoie de ei. Batranii nu pot actiona singuri si au nevoie de o masa de manevre si evident, de tineri, datorita lipsei lor de experienta si cultura, sunt cei mai usor de pacalit si manipulat. Dar tinerii nu sunt factorul activ al procesului. Sunt doar un instrument. Sunt mereu un instrument. Aceasta analogie biologica gresita, precum si multe altele care vor aparea mai tarziu, va constitui tot irealul ideii revolutionare, toate aceste lucruri sunt in interiorul miscarii revolutionare, formeaza o parte din ea, si nu sunt realitati permanente ale vietii umane, ci pur si simplu elemente ideologice.

Mai e o intrebare aici: “Am o intrebare cu un inteles opus celei de dinainte. Intr-o emisiune recenta la radio, ati comentat un sondaj de opinie, publicat de Washington Post, in care se dovedea ca oamenii prefera siguranta simtului practic – chiar si cand este gresit – unei confruntari cu adevarul. Presupunand ca acest lucru este adevarat, nu ar fi un nonsens faptul ca miscarea revolutionara exista din sec. XIV? Cum se explica o astfel de contradictie dintre existenta unui fenomen revolutionar si dovada stiintifica mai sus mentionata?”.

Luati aminte: ceea ce face miscarea revolutionara este, in esenta, incercarea de a schimba simtul practic. Acea stare de spirit care este impartasita de revolutionari este transmisa societatii prin mijloace culturale. Si fireste, pe masura ce cucereste cercuri tot mai mari de sustinatori, constienti sau nu, acea stare de spirit devine simt practic. Actualul simt practic, asa cum poate fi vazut din intrebarea precedenta, este puternic determinat de ideologii revolutionare. Este important sa intelegeti ca afirm cu tarie faptul ca unitatea miscarii revolutionare nu poate fi inteleasa la nivelul discursurilor ideologice sau al strategiilor, sau al propunerilor politice concrete. Trebuie sa fie inteleasa la nivelul unei structuri permanente a perceptiei, care ramane stabila de-a lungul istoriei miscarii revolutionare, si intr-un anumit fel, o defineste – fiind din acest motiv, modelul unitatii ei.

O astfel de structura este caracterizata de o serie de diferente specifice, si prima diferenta este aceasta transformare in perceptia timpului. Apoi, veti vedea ca tendinta de a justifica trecutul ca o functie a viitorului ipotetic, dat ca certitudine sau premiza – care in sec. XIV si XV este o noutate absoluta – incepe sa devina ceva din ce in ce mai obisnuit.

Idea generala de progres, care nu implica un punct de sosire hotarat, este aceasta. Presupunerea ca maine va fi mai bine decat astazi. Aceasta presupunere conduce punctul de vedere pe care il ai despre trecut. Dar, de fapt, nu stii ce se va intampla in viitor. De exemplu, este normal sa afli in zilele noastre, intiparita in cultura, faimoasa idee exprimata de Benedetto Croce – care dupa parerea mea este una gresita – si anume ca istoria este istoria libertatii, ca libertatea oamenilor creste in timp, si ca, de exemplu, procesul expansiunii drepturilor umane, etc., amplifica libertatea oamenilor. Ei bine, acest lucru este adevarat doar daca-l privesti din punct de vedere juridic. Dar daca-l privesti nu numai din punctul de vedere al transformarii juridice existente, adica al noilor drepturi care au aparut, ci si din cel al distributiei eficiente a puterii si al mijloacelor de actiune puse la dispozitia celor care au puterea, contrariul este adevarat: libertatea a fost mult retinuta. Statul modern detine mijloacele de a controla viata cetatenilor care intrec cu mult pe cele pe care tiranii antichitatii si le-ar fi putut imagina. De exemplu controlul asupra vietii tale intime: ceea ce le poti da sau nu copiilor tai sa manace, ceea ce poti sau nu spune. Acestea sunt mijloace de actiune care au crescut si le-au dat autoritatilor instrumente de control mult mai mari decat ambitiile lui Attila barbarul, Iulius Cezar, Genghis Khan, etc. In acest inteles, istoria este istoria tiraniei si nu istoria libertatii.

Ideea istoriei ca istorie a libertatii se bazeaza pe ideea unui viitor ipotetic – un viitor de tip liberal cum l-a conceput Croce – care fiind obiectivul istoriei este in acelasi timp si baza explicatiei lui.

Prin prisma unei examinari obiective a structurii timpului, ceea ce stim este ca nu stim cum va fi viitorul. In primul rand din cauza unui motiv foarte simplu: nu pot sti care sunt intelesul si obiectivul viitorului deoarece nu stiu cand se va termina istoria. Pot sti care este semnificatia finala a unei tragedii de Shakespeare pentru ca exista un act final si in acest act final se afla o hotarare. Si stii cu aproximatie durata piesei. Dar in ceea ce priveste istoria omenirii: cine stie cum se va sfarsi? Sau cand se va sfarsi? Nimeni nu stie cand se va sfarsi. Si daca nu sti cand va fi sfarsitul, nu are rost sa faci diferenta dintre ce insemna si ce a fost un sfarsit.

Tot ceea ce a fost privit ca obiectiv pentru o miscare istorica devine mijloc pentru miscarea istorica urmatoare. Nu exista, sa spunem, inceput, mijloc si final. Finalul este o simpla ipoteza si nu stii cand va veni. Asadar nu vei sti daca ceea ce se va intampla luna viitoare va fi sfarsitul istoriei sau doar un alt capitol din istorie, al unei istorii care va avea un alt final in fata, care final, cand soseste, s-ar putea sa nu fie finalul, ci doar o alta secventa.

Deci ideea unei structuri a timpului orientata catre indeplinirea unui obiectiv dinainte hotarat este o notiune care se sprijina pe o baza gresita. Stim doar ca istoria merge mai departe. Acesta este elementul permanent al conditiei umane: traiesti o istorie care nu sti cand se va sfarsi. Daca nu sti nici macar cand se va sfarsi viata ta, cu atat mai putin cand va lua sfarsit viata omenirii.

Structura timpului cu privire la viitor este o structura cu final deschis si nu una cu final inchis. Si daca este cu final deschis, nu poate exista o semnificatie a istoriei. De exemplu, aceea care, pentru o generatie, a fost semnificatia eforturilor lor – si sa presupunem ca au indeplinit-o – pentru urmatoarea generatie, nu este semnificatia, ci starea lucrurilor in care traiesc si care poate fi judecata negativ de catre ei. Adica, tot ceea ce pentru generatia anterioara a insemnat cele mai frumoase sperante, pentru ei pot fi prostii deoarece se afla in ea si este doar o stare a lucrurilor, o situatie reala. Dar cand facem aceasta analogie intre miscarea revolutionara si tineret, cadem in aceeasi capcana. De ce este analogia biologica a istoriei gresita? Deoarece viata biologica a oamenilor are o durata dinainte hotarata, are o durata medie dinainte hotarata si o succesiune de etape care nu sunt interschimbabile. Nu poti fi adolescent inainte sa fii copil. Nu poti fi batran inainte sa fii matur si cu atat mai putin sa fii ramolit inainte de copilarie, adolescenta, maturitate etc., numai daca nu esti Lula (presedintele Braziliei) – dar acesta este un fenomen superistoric. Deci putem privi viata umana ca pe o dezvoltare ce se indreapta catre o anume realizare care ar trebui sa fie atinsa intre maturitate si batranete, deoarece stim ca exista o durata predeterminata, o durata maxima posibila.

Dar in ceea ce priveste istoria, nu avem nici cea mai mica idee in legatura cu asta, deoarece istoria este un proces cu final deschis. Deci nu are sens sa vorbim despre semnificatia istoriei. Aceasta inversiune a semnificatiei timpului este prima caracteristica structurala a miscarii revolutionare. Aceasta inversiune este prezenta de la acele miscari mesianice din sec. XIV, XV si XVI pana la Forumul Social Mondial. Acesta este un element permanent al miscarii revolutionare, prin care miscarea se diferentiaza de tot ceea ce s-a intamplat mai inainte.

4. Inversiunea morala
A doua inversiune este cea morala. De ce? Deoarece se presupune ca acest viitor ce trebuie sa fie indeplinit reprezinta dreptatea si binele. Totusi nu poate fi indeplinit cu ajutorul dreptatii si binelui. Trebuie sa fie indeplinit prin mijloacele politice si militare obisnuite, adica, folosind toate mijloacele crude, rele si violente necesare. Nimeni nu se asteapta sa creeze o societate utopica mangaind dusmanii si iertandu-I pentru pacatele lor. De exemplu, daca comunistii isi aduc aminte ca capitalistii sunt fratii lor in Hristos si se poarta cu ei frumos, ei nu vor pune capat capitalismului. Daca incep sa-i ierte pe capitalisti, se termina socialismul. Deci trebuie sa-i pedepseasca, si pentru a face acest lucru trebuie sa-i omoare, pentru ca daca sunt pedepsiti doar o singura data, recidiveaza, deci trebuie sa termine cu ei. Idea de a da nastere unui viitor bun printr-o cufundare adanca in rau care, dus la extrem, va schimba situatia si o va transforma intr-una buna in viitor este de asemenea o idée inerenta in structura miscarii revolutionare. Totusi acest lucru se sfarseste prin a avea consecinte mult mai profunde decat si-ar putea imagina cineva la prima vedere. Deoarece binele care este imaginat in viitor este definit potrivit unui criteriu moral mostenit din traditiile religioase din crestinism. Ar fi o lume in care cele Zeci Porunci ar deveni o practica obisnuita. Adica nimeni nu fura, nimeni nu comite adulter, nimeni nu aduce marturie mincinoasa, nimeni nu exploateaza orfanii si vaduvele, etc. Aceasta lume a dreptatii, presupusa lume viitoare a dreptatii, este conceputa potrivit invataturilor biblice.

Societatea perfecta exista ca sa produca acel ideal de dreptate, de dragoste pentru aproapele tau, etc., care se afla in Biblie. Totusi nu vor fi produse prin aceste mijloace, ci mai degraba prin razboi, violenta, cruditate, dictatoriat, etc.
Astfel omenirea se imparte in doua tipuri de oameni. Locuitorii viitorului, care vor locui intr-o luma a dreptatii, iubirii, caritatii, etc., si care vor folosi in mod obisnuit aceste virtuti, deoarece vor fi raspanditi in mediul social. Toata lumea va fi buna. Si oamenii care, astazi, traind in cadrul lumii inca corupte si rele, lupta ca sa creeze lumea viitoare.

Acesti oameni sunt revolutionarii. Oamenii viitorului sunt beneficiarii pasivi ai venirii unei lumi la a carei creatie nu au ajutat. Acest viitor va fi munca revolutionarilor. Revolutionarii din toate timpurile s-au considerat dintotdeauna mai buni decat alti oameni. Asa cum a spus Che Guevara: “Suntem prima categorie a omenirii”.

In cadrul literaturii revolutionare, exista o mare bibliografie a autoglorificarii revolutionarului ca tip uman superior. Si in special Che Guevara a scris pagini elocvente despre autoglorificare. Daca revolutionarii sunt tipuri superioare, sunt chiar mai presus decat cei ce vor beneficia de actiunile lor. Revolutionarul este o persoana care se sacrifica pe el insusi si pe altii pentru a crea o lume mai buna. Face acest lucru prin cruzime, violenta, pe ascuns, prin minciuna si orice altceva. In viitor nimeni nu va fi obligat sa faca nimic din toate acestea deoarece toata lumea va trai intr-o societate dreapta. Toata lumea va fi buna.

Dar daca revolutionarul este tipul superior, inseamna ca raul, pacatul, crima, violenta si minciuna pe care le comite azi sunt din punct de vedere moral superioare virtutilor generale ale locuitorilor viitorului. Deoarece vor fi simpli beneficiari pasivi. Daca perfectiunea umana este deja realizata in mod superior in revolutionar, inseamna ca membrii societatii viitoare, in comparatie cu el, vor fi doar o decadere morala.

Luati exemplul pe care l-am dat intr-un articol saptamana aceasta. De exemplu Mao Tse-tung este faimos – intr-o biografie scrisa de doctorul lui personal, si aceasta informatie a fost recent cofirmata intr-o alta biografie de catre un jurnalist chinez – pentru ca a violat un numar mare de femei tinere de la tara. In acelasi timp a fost bineinteles revoltat impotriva mosierilor care au abuzat sexual de femei tinere de la tara. Adica Mao a violat multe femei tinere de la tara ca sa nu faca mosierii acest lucru in viitor. El, cel care a fost numit Marele Carmaci, a fost cel care a dus China intr-o noua ordine agrara dreapta si divina. Dar ca sa faca acest lucru, a violat multe femei tinere de la tara, a purtat Razboiul Opiumului impotriva propriului popor, facand ca provincii intregi sa devina dependente de opium ca sa poata sa-l vanda, sa faca bani, si sa faca Revolutia. Si in cele din urma a ucis 60 de milioane de chinezi. Si Mao, deoarece a facut acele lucruri, este din punct de vedere moral superior acelora care nu vor face nici unul din acele lucruri pentru ca vor locui intr-o societate dreapta. Acest lucru inseamna ca etica revolutionarului este inversata chiar in temelia ei: plaseaza raul, atata timp cat este exercitat de catre revolutionari, in varf. Si toate virtutile, fie ale oamenilor prezenti fie viitori, sunt plasate sub rau sau pacat cand sunt savarsite de revolutionari.

A existat un studiu facut de Paul Johnson in cartea lui “Intelectualii”, care a fost tradus in Brazilia “Os Intelectualis” si publicat de Imago, in care ia viata mentorilor lumii moderne, guru lumii moderne, si pune aceasta intrebare: cine sunt acesti oameni? Care este autoritatea morala cu care se prezinta ca ghizi ai omenirii?

El sfarseste prin a vedea ca printre acei oameni se aflau o multime de violatori, pedofili, hoti, escroci, criminali si asa mai departe. Este o istorie groaznica, pur si simplu groaznica. Nu a existat nici macar o persoana care a fost (n-o sa zic buna) cel putin normala si mediocra, adica mediocra din punct de vedere moral. Toti au fost foarte rai. Au fost rai, mincionosi, falsi, etc. Si nu datorita acelor mici fatarnicii pe care noi toti le comitem in fiecare zi, sau datorita micilor pacate, ci datorita unor lucruri cu adevarat remarcabile. De exemplu stim cu totii ca Karl Marx a facut un baiat cu ingrijitoarea lui. Ei bine, este un lucru care i se poate intampla oricui. Intr-un moment de slabiciune, orice barbat poate face sex cu ingrijitoarea lui. Dar in cazul lui Marx, a fost o diferenta. Nu a acceptat niciodata sa-l trateze omeneste pe fiul pe care l-a zamislit cu ingrijitoarea lui. Nu l-a acceptat nicodata pe acest fiu la masa luata in familie. Fiul lui a mancat la subsol, si niciodata nu a intrat sau vazut…, nu a fost niciodata lasat sa traiasca cu fratii lui.Marx si-a tratat fiul ca pe un caine. Adica, fiecare om poate fi un pic ipocrit, dar aceasta duplicitate continua care condamna propriul fiu la o viata inumana, doar pentru a salva aparentele, este deja un grad mai inalt de rautate. Si luati aminte: aceasta ingrijitoare, chiar si asa, a ramas credincioasa familiei Marx pana la sfarsit. A fost extrem de buna cu famila. Ca rezultat, a obtinut doar aceasta taratare inumana a fiului pe care i-l zamislise seful. Si asa mai departe.

Cand a fost publicata aceasta carte, raspunsul multor oameni a fost inevitabil: ideile unei persoane nu pot fi judecate de viata lui. Adica, ceea ce a facut Paul Johnson este ceea ce se numeste un atac ad homunen. In loc sa atace ideile persoanei, a atacat persoana care le-a enuntat. Luata in calcul doar dintr-un punct de vedere logic-formal, aceasta critica este corecta. Dar ceea ce se intampla este faptul ca revolutionarul ca atare nu actioneaza doar in lumea ideilor. Revolutia nu este o idee, ci un proces real. Este un proces real al transformarii comportamentului. Deci, comportamentul revolutionarului este mult mai important decat ideile lui pentru tocmai acel motiv ca comportamentul lui este o interpretare pe care o da ideilor lui.

Luati aminte: cum am putea explica faptul ca Karl Marx a scris pagini asa de entuziaste impotriva capitalistilor care si-au abuzat ingrijitoarele, daca el a facut nu numai acelasi lucru, ci ceva chiar mai rau? Istoria Braziliei este plina de mosieri care au lasat gravide multe din sclavele lor. Dar ce au facut cu fiii lor? Si-au acceptat fiii ca si cum erau legitimi. De fapt aceasta este originea unei mari parti din populatia Braziliei. Si-au acceptat fiii ca membrii ai familiei, i-au protejat si cateodata au platit sa studieze in strainatate. In cele din urma, acesti copii, nepoti au sfarsit prin a fi integrati in societate ca oricine altcineva.

Acum, ce s-a intamplat cu saracul om pe care l-a zamislit Karl Marx din pantecele lui Helen Demuth? A disparut, a fost aruncat in cosul de gunoi al istoriei. Cum vom explica acest lucru? Fie intelegem fapta lui Karl Marx ca pe o expresie a modului lui revolutionar de a fi, fie ca pe o contradictie existenta in propria personalitate a lui Karl Marx. Deci il vom imparti pe Karl Marx in doua parti: pe de o parte, Karl Marx, teoreticianul revolutiei; pe de alta parte, Karl Marx, seful lui Helen Demuth. Astfel o singura persoane devine doua persoane. Ca sef al lui Helen Demuth, Karl Marx era inca un membru si mostenitor al burgheziei, si asadar a participat la pangarirea innascuta a burgheziei. Apoi apare ca mostenitor si victima a unui rau burghez. Totusi, din moment ce, in acelasi timp, ca revolutionar lupta impotriva acestui rau, a fost apoi sanctificat datorita luptei revolutionare si iertat de pacatul burghez ca a lasat-o insarcinata pe ingrijitoarea lui. Aceasta este explicatia obisnuita.

In acelasi fel, Mao Tse-tung, care a fost un descendent al mosierilor vechi, a fost de asemenea afectat de pangarirea originala a mosierilor, si de aceea nu a violat acele taranci ca revolutionar, ci ca mostenitor al pangaririi innascute a clasei lui sociale. Este usor de inteles ca aceasta este o teorie, o distinctie facuta ex post facto (dupa intamplarea faptelor), si nu ceva ce exista in structura realitatii insasi. Deoarece Karl Marx nu a fost doua persoane diferite, si nici Mao Tse-tung.
Barbatul care a condus Revolutia si a impuscat milioane de oameni a fost acelasi care a violat taranci, si a infaptuit toate aceste lucruri fara a face nicio diferenta intre ele. Cred ca inversiunea morala a revolutiei atinge cea mai pura expresie a ei intr-o afirmatie a lui Che Guevara. Cand a fost intrebat de ce au trebuit sa moara asa de multi oameni ca sa poata fi creata o societate mai buna, Che Guevara a raspuns: “Trebuie sa facem acest sacrificiu.” (Ca si cum el ar fi fost sacrificat). Adica el a fost victima de sacrificiu si nu victimele lui. Cel care ucide devine victima. Aceasta structura, acest argument, aceasta intorsatura a limbii a fost universal adoptata de limbajul revolutionar.

Violentele revolutiei sunt intotdeauna atribuite acelora care rezista revolutiei si nu acelora care le practica. Adica: “Te vom ucide deoarece ne obligi sa facem acest lucru. Deoarece nu accepti comenzile noastre, trebuie sa te ucidem. Si esti rau deoarece nu vrei viitorul minunat si de aceea te vom ucide. Asadar vina ca te ucidem nu este a mea, ci a ta.”

In fiecare saptamana pot fi gasite exemple ale acestor intorsaturi ale limbii. Fostul sef de cabinet al Presedintelui Braziliei, Jose Dirceu a spus recent intr-un articol ca presedintele Columbiei, Uribe este vinovat pentru ostaticii FARC care se afla inca in captivitate, deoarece nu accepta conditiile cerute de FARC. “Farcii” sunt innebuniti sa elibereze ostaticii, dar Uribe, neacceptand conditiile, nu le permite sa ii elibereze. Dar daca Farcii doreau asa de mult sa ii elibereze, de ce i-au mai capturat? De ce as captura pe cineva doar pentru a-l elibera? Deci acest rationament este caracteristic inversiunii revolutionare.

Aceasta structura este in permanenta prezenta in toate discursurile revolutionare de-a lungul secolelor. Adica: ”Vina pentru faptele noastre este intotdeaunala a celorlalti. Si suntem oameni superiori cand inselam, ucidem, mintim, etc. Suntem primul fel de omenire. Asadar suntem de asemenea superiori celor ce vor fi beneficiarii viitorului si care vor putea duce o viata a virtutilor multumita pacatelor noastre.” In mod automat, impreuna cu aceasta inversiune, exista si inversiunea logicii dintre adevar si greseala, adevar si minciuna.

5. Inversiunea dintre adevar si minciuna
Potrivit conceptiei commune a omenirii, adevar este ceva ce poate fi verificat. Ce este verificarea? Ai o idee, crezi ca lucrurile sunt asa sau altminteri, si te intorci in lumea faptelor, in lumea experientei pentru a verifica daca lucrurile sunt cu adevarat asa. Acesta este criteriul adevarului existent in toate taramurile actiunii umane. Cand acel paralitic ii spune lui Isus Hristos: “ Uite, nu ma pot vindeca singur, dar tu poti deoarece esti Fiul lui Dumnezeu, deci te rog vindeca-ma.” Care este testul de adevar a misiunii lui Isus Hristos? Este faptul ca paraliticul a plecat mergand. Daca paraliticul nu mergea, nu ar continua sa creada ca Isus Hristos avea puterea de a-l vindeca.
In acelasi fel, cand cumparati pastile pentru raceala de la o farmacie de pe colt, care este testul medicamentului? Testul este daca vindeca raceala eficient sau nu. Deci fie in taramul tehnico-stiintific, fie in cel miraculos, testul adevarului este intoarcerea la lumea experientei, care spune da sau nu la ceea ce ai crezut.

Totusi in perspectiva revolutionara, adevarul nu se afla in lumea experientei, deoarece semnificatia experientei este schimbatoare in orice moment. Ceea ce tocmai s-a intamplat poate capata o semnificatie noua si complet diferita deoarece miscarea revolutionara desfasoara ziua urmatoare.

Deci care este criteriul adevarului? Criteriul adevarului este revelatia finala a intregului inteles al procesului. Adevarul apare doar la sfarsitul procesului. Si ce este adevarul? Adevarul este societatea dreapta pe care a creat-o miscarea revolutionara. Acesta este singurul adevar. Toate celelalte sunt un amestec de adevar si minciuna a carui semnificatie va fi elucidata doar la final. Acest lucru inseamna ca relatiile normale dintre premizele reale si concluziile ipotetice sunt inversate. Concluzia ipotetica devine premisa pentru judecarea premiselor. Si aceasta este o alta structura a ideii care este de asemenea prezenta in fiecare discurs revolutionar de la un capat la celalalt al timpului.

Poate fi observata la teoreticienii Revolutiei Franceze, la filozofii care au pregatit Revolutia Franceza, precum Diderot si Voltaire. Este prezenta la Marx, Lenin, Forumul Social Mondial, Emir Sader, este prezenta in tot acest grup in mod uniform. Ceea ce inteleg ei prin adevar este revelatia viitoare a semnificatiei istoriei. Semnificatia istoriei este revolutia si crearea societatii drepte. Toate celelalte nu sunt nimic altceva decat pregatirea, deghizarea si crepusculul. Acestea sunt doar trei inversiuni. Nu stiu daca v-ati dat seama deja, dar exista o a patra care este subinteleasa in inversiunea morala, adica inversiunea dintre subiect si obiect.

6. Inversiunea dintre subiect si obiect
Daca in actul de ucidere a unui dusman al revolutiei, revolutionarul este victima sacrificata, deci in mod automat victima care a fost dusa la zidul de executie devine calau. Prin urmare, subiectul actiunii devine obiect si obiectul devine subiect. Si acest lucru este de asemenea prezent in fiecare discurs revolutionar, si separat de uriasele variatii ideologice, politice, strategice si culturale care exista in cadrul miscarii revolutionare.
Este important sa subliniez faptul ca oriunde vedeti idea unei societati drepte in viitor justificand faptele rele din prezent, acolo este prezenta mentalitatea revolutionara. Sensurile ideologice conteaza putin deoarece sunt doar variatii ocazionale si locale in relatie cu aceasta structura constanta. De exemplu, daca cineva crede ca societatea viitoare este eliminarea burgheziei, ca toata burghezia trebuie omorata, este un revolutionar. Dar daca crede ca nu burghezia constituie problema, ci evreii, si ca toti evreii trebuie sa fie omorati, face exact acelasi lucru. Rationamentul este exact la fel. Si structura argumentului va fi si ea la fel, deoarece nazistii nu s-au considerat nicioadata calaii evreilor, ci mai degraba victime. In mod special Himmler, care era responsabil cu lagarele de concentrare, de fiecare data cand trimitea un convoi de evrei la un lagar de concentrare, striga, gandind: “Priviti cruzimea pe care acesti ticalosi ne obliga sa o infaptuim. Am putea trai fara ea, dar ei ne obliga sa o infaptuim.”

Exact asa gandesc si comunistii, si asa a gandit si Che Guevara. Asta inseamna ca mentalitatea revolutionara este aceasta structura a perceptiei, si nu continuturile ei, deoarece pot varia nelimitat. Aceasi miscare politica isi schimba subiectul de discutie in fiecare saptamana. Nu exista stabilitate ideologica. De exemplu, pana la Primul Razboiul Mondial, miscarea comunista a fost dusmanul internationalist si radical al intregului nationalism. Mai mult, devine cel mai mare promotor al nationalismelor in Lumea a Treia deoarece vor fi folosite ca arme impotriva puterilor coloniale.

In Brazilia, tot nationalismul nostru brazilian este umbrit de doctrina de stanga, si toate acestea au venit cu Stalin, deoarece a ordonat ca acest nationalism sa fie creat. Chiar si in zilele noastre sunt multi oameni care cred ca sunt de aripa dreapta si subscriu la un fel de discurs nationalist care a fost inoculat in Brazilia prin Komintern. Dar cum poate fi o miscare nationalista si antinationalista in acelasi timp? Miscarea revolutionara poate, deoarece cuprinsul discursului este schimbator.

Exista cativa oameni care sunt impotriva miscarii revolutionare asa cum o vad ei la un moment dat. Apoi, ii combat infatisarea, discursul ideologic din acel moment. Dar exact aceiasi oameni ar putea colabora cu miscarea revolutionara, la un alt nivel, intr-un alt sens, fara sa fie constienti de acest lucru, atata vreme cat, pentru a-si atinge tintele, probabil opuse, contrare celor ale miscarii revolutionare, se bazeaza pe aceeasi structura a perceptiei, aceiasi structura a ideii. Pentru a sesiza profunzimea acestei diferente, si pentru a vedea ca aici, pentru prima oara in analizele mele, avem identitatea si continuitatea miscarii revolutionare perfect definite, dincolo de toata confuzia dintre diferentele ideologice (care din acest punct de vedere devin nerelevante), pentru a putea vedea cum acest lucru este corect aplicat, trebuie sa observati ca multe miscari care nu sunt considerate revolutionare, ci sunt privite chiar ca anti-revolutionare sau contra revolutionare, sunt incluse in dialectica revolutionara deoarece contribuie la aceasta mare schimbare mentala a omenirii care va inocula oamenii cu mentalitatea revolutionara.

7. “Revolutia Americana” nu este o miscare revolutionara
Exista de asemenea si alte miscari care poarta numele de revolutionare, dar care nu sunt revolutionare de loc. Cea mai caracteristica dintre ele este Revolutia Americana. Revolutia Americana nu este o miscare revolutionara sub nici o forma.
In primul rand, primii revolutionari, Parintii Fondatori, au avut ideea unei societati mai bune, dar nu s-au gandit nici un moment ca in numele acestei societati, ar putea actiona contrar valorilor pe care aceasta societate le va reprezenta. Dimpotriva, mereu au crezut ca trebuiau sa dea cel mai bun exemplu de virtuti civice care in viitor ar trebui sa fie raspandite printre toti oamenii.

In al doilea rand, societatea mai buna care au creat-o, nu a fost o societate opusa trecutului. Ei nu au format o societate noua care sa reprezinte o schimbare a timpului, ci dimpotriva. Am aici una dintre cele mai importante lucrari despre istoria Americii, “O istorie constitutionala a Statelor Unite” de Andrew McLaughlin. Aceasta este o carte clasica publicata in anul 1936. In paginile de inceput, spune deja urmatoarele: “ A gasi un inceput al istoriei constitutionale americane este o sarcina dificila sau aproape imposibila. Anumite principii importante ale guvernului constitutional existau deja cu mult inainte ca Statele Unite sa fie fondate. Este normal, desi cam vag, ca unele din aceste principii sa-si fi avut originea in Magna Carta. Acest lucru inseamna doar faptul ca, pentru a sti pe deplin fortele si ideile care sunt intruchipate in sistemul nostrum constitutional, trebuie sa stii cursul principal al istoriei constitutionale engleze.” Si apoi Constitutia Americii, fondarea noii societati, principii deja intruchipate care se aflau deja in numar mare in constitutionalismul englez cu mult timp inainte. “Se afla – pentru a alege un simplu exemplu – in Constitutia Statelor Unite termeni si clauze care divulga intreaga lor semnificatie cand sunt studiate ca o parte a istoriei constitutionale engleze – habeas corpus – garantarea libertatii individului, condamnarea unei persoane vinovate de inalta tradare, dreptul anglo-saxon – bazat pe regula precedentului, procesul cu jurati, si alte expresii.” Deci multe concepte fundamentale ale constitutiei Americii erau deja prezente toate in traditia juridica engleza. “Mai mult, institutiile si principiile constitutionale elementare, desi toate importante, nu au fost create dintr-o data in America secolului XVIII. Chiar si in ultimii ani, tribunalele din aceasta tara au considerat necesar sa examineze legile si principiile constitutionale ale Angliei care erau foarte vechi cand Conventia Federala s-a intalnit in Philadelphia in 1787.

Mai mult, formele institutionale, spre deosebire de principii, au fost produsul cresterii indelungate; intr-o anumita masura dezvoltarile lor pot fi stabilite in istoria engleza. Totusi, sunt in mod mai evident vazute in coloniile americane. Cand aceste colonii au devenit state, institutiile lor au fost luate, intr-o foarte mare masura, drept model pentru institutiile actuale ale coloniilor deoarece s-au dezvoltat in deceniile precedente.” Adica, atunci cand coloniile au devenit state, institutiile lor nu s-au schimbat, ci au fost la fel ca cele care existau deja in colonii. “Autorii Constitutiei federale erau la randul lor ghidati de constitutiile statului; nu si-au inceput treaba ignorand trecutul; nu au cautat in masura mare sa inventeze ce era nou si neincercat.”

Adica Parintii Fondatori au luat principiile constitutionale englezesti, formele institutionale care existau deja in colonii, si le-au pus pe o hartie. Nu inventau o noua societate. Doar au unificat si sistematizat principii deja existente. Deci aceasta nu este o miscare revolutionara sub nici o forma. Ca o contrabalansa, unele miscari care, in cultura populara braziliana, in mass media braziliana, in manualele scolare, sunt privite ca reactionare si anti-revolutionare, cum ar fi fascismul italian, sau chiar nazismul, sunt evident revolutionare. De ce? Deoarece au adus propunerea unei societati radical de noi; vor distruge toate institutiile existente si vor reconstrui totul de la zero.

8. “Revolutia Nazista” si Stalin
In cazul Germaniei, acest lucru a fost mult mai radical revolutionar deoarece fundatiile noii societati ce trebuia sa fie creata proveneau dintr-o stiinta recenta, biologia evolutionista.

Va voi da un exemplu. Aceasta este o carte foarte interesanta ce a fost recent publicata, “Dictatorii: Germania lui Hitler si Rusia lui Stalin” de Richard Overy. Richard Overy este profesor de istorie la Colegiul King din Londra si printre concluziile pe care le-a tras dintr-un studiu comparativ al celor doua mari dictaturi europene din sec. XX, – cea mai mare dictatura a fost cea a lui Mao Tse-tung in China, dar nu a fost scopul acestei carti – spune ca unul din elementele ideologice fundamentale care au dus la cele doua dictaturi a fost asa numitul cult al stiintei: cultul stiintei economice, in cazul socialismului, si cultul stiintei biologice in cazul Germaniei naziste.

“Radacinile stiintifice ale dictaturii germane ar putea fi gasite in stiintele biologice. Dezvoltarea unei biologii sociale populare la sfarsitul sec. XIX, legata de lucrarea lui Ernest Haechel si a multilor lui discipoli…”. Remarcati ca Ernest Haechel nu a fost un discipol distant, ci a fost al doilea in conducerea scolii evolutioniste. Thomas Huxley (care a fost de asemenea rasist) si a fost colaboratorul de frunte al lui Charles Darwin. Pe langa asta, principiul rasist si principiul distrugerii raselor inferioare au fost clar enuntate de insusi Charles Darwin.

Asadar teoria evolutionista apare ca o teorie a genocidului, foarte asemanatoare de cea nazista, chiar de la inceput, si evolutionismul nu a fost transformat intr-o teorie asemanatoare nazismului mai tarziu. “ … au construit o viziune a lumii bazata pe pastrarea rasei sau natiunii ca o “specie” pura si selecta.”

Luati aminte: Charles Darwin spune ca legile moderne facute sa- i protejeze pe cei slabi, bolnavi, etc. sunt antiumane deoarece contribuie la decaderea umana. Deci potrivit spuselor lui, ce ar fi trebuit sa facem cu saracii, bolnavii, etc? Ar trebui sa ii lasam sa moara deoarece acest lucru ajuta la imbunatatirea rasei umane. Si nu Haeckel sau Thomas Huxley au inventat asta ci insusi Charles Darwin.

Astfel biologia evolutionista a fost o “stiinta” foarte recenta, si nazismul o incorporeaza si promite sa creeze o noua societate bazata pe acea biologie. Aceasta este o propunere revolutionara suta la suta. Observati de asemenea ca asemanarea si afinitatea dintre nazism si socialism nu deriva numai din asta. Mai sunt inca alti doi factori.

In domeniul economic, nazismul a fost in mod evident un socialism proclamat astfel in intreaga perioada a anilor 1930. A fost un process de nationalizare a economiei, cu exceptia faptului ca nazistii si fascistii un pic mai destepti decat comunistii in economie, realizasera deja ceva ce insusi Karl Marx stia si ceea ce comunistii pareau sa fi ignorat: ca nationalizarea totala a mijloacelor de productie este imposibila. Adica, o anumita parte din economia privata trebuie sa fie protejata, altfel lucrurile nu vor merge.

Stiau acest lucru si prin urmare nu au vrut sa nationalizeze intreaga economie. Au nationalizat 70% din economie si au lasat 30 % in mainile a cinci sau sase grupuri monopoliste, care fiind putine la numar, erau mai usor controlate de catre guvern, care cum a zis Hitler, va aduce oamenii de afaceri la picioarele lor.

Un al doilea punct de afinitate este urmatorul: Germania a devenit o putere militara capabila sa ameninte lumea doar pentru ca Rusia o ajutase in secret din 1922 . Acesta este un lucru care este dovedit indeajuns de catre istoricul Tatiana Bushuyeva in cartea : “Armata Rosie si Wehrmacht-ul: cum au militarizat sovieticii Germania , 1922 – 1933, si au pregatit terenul pentru fascism”. Din 1922, Rusia a permis ca o parte a teritoriului ei sa fie folosita de germani, astfel incat Germania a putut sa creeze si sa reinarmeze o armata fara ca restul Europei sa stie. Fara acest lucru, cel de al Doilea razboi mondial nu ar fi avut loc niciodata. Germania nu ar fi putut sa creasca niciodata din punct de vedere militar. Iar aceasta cooperare a continuat si s-a intensificat dupa ce Hitler a ajuns la putere.

De ce? Deoarece Stalin care nu a fost prost (spre deosebire de asa de multi comunisti ), a stiut ca nazismul era o miscare revolutionara, desi a crezut ca era o miscare revolutionara inferioara comunismului deoarce se baza mai degraba pe o doctrina improvizata decat pe o teorie istorica “stiintifica” precum marxismul. A crezut ca nazistii erau capabili sa infranga burghezia, dar nu sa conduca in locul ei. Deci ideea lui era… Aceasta era expresia lui literara : “Vom folosi nazismul ca pe un spargator de gheata pentru revolutie. Ei merg primii si distrug totul. Ei castiga intrecerea, iar noi primim premiul.” Bazandu-se pe aceasta idee a sprijinit militarismul german, dezvoltarea Germaniei ca putere militara si a creat cel de al II-lea Razboi mondial. Si aceasta este faimoasa teorie a lui Ernst Topitsch: cel de al II-lea Razboi mondial a fost in intregime o creatie a lui Stalin, planuita cu multi ani inainte si foarte reusita. Cu exceptia faptului ca a avea ca parteneri oameni nebuni nu da niciodata rezultate, Hitler s-a razgandit la jumatatea drumului si a atacat chiar Uniunea Sovietica. Dar chiar si acest lucru a sfarsit prin a-l ajuta pe Stalin din moment ce a reusit sa depaseasca aceasta situatie: desi acest detaliu al strategiei lui nu a mers bine, el a reusit sa il transforme in avantajul sau, deoarece din acel moment a castigat sprijinul puterilor vestice, si a sfarsit prin a conduce jumatate din Europa.

9. Concluzii
Astfel, acest lucru te ajuta sa vezi ca o miscare privita simbolic ca revolutie, Revolutia Americana, nu este revolutionara deloc, si alta privita ca o miscare contrarevolutionara, este o parte integranta a miscarii revolutionare. De ce pot eu sa fac aceste distinctii? Pentru ca pentru prima oara avem notiunea de structura permanenta a miscarii revolutionare, care ne permite sa ii intelegem unitatea peste patru sau cinci secole si sa facem distinctia dintre ceea ce este si ceea ce nu este revolutionar.

Se pare ca mai este o intrebare: “Putem spune ca miscarea revolutionara se naste dintr-o interpretare gresita a mitului Judecatii de Apoi?” Da, asa este fara nici un dubiu. Oricum, in primul rand, Judecata de Apoi nu este un mit. Judecata de Apoi este o necesitate metafizica absoluta. Adica succesiunea temporala este o componenta interna a structurii Posibilitatii Universale. Deci succesiunea temporala nu poate fi mai mare decat posibilitatea universala, deoarece este cuprinsa in Posibilitatea Universala. Asadar succesiunea temporala nu este infinita. Este nedefinita, dar nu poate fi infinita, deoarece singura infinitate este infinitatea metafizica. Prin urmare, intr-o anumita masura confruntarea dintre timp si eternitate este o necesitate absoluta. Si exact asa este in Biblie.

“… se naste dintr-o interpretare gresita a mitului Judecatii de Apoi?” Fara nici un dubiu. Miscarea revolutionara se naste cand oamenii revoltati impotriva coruptiei, pacatului, etc, se hotarasc sa ia in propriile maini atributiile lui Hristos. Cu alte cuvinte l-au concediat pe Hristos. [Ca si cum ei spun]: “Hristos nu trebuie sa se intoarca pentru a conduce Judecata de Apoi pentru ca vom face noi asta chiar acum.” Exact aceasta este ideea. Acest lucru inseamna ca miscarea revolutionara este o erezie pornita din sanul crestinismului si nimic altceva.

O alta intrebare : “Exista vreo analiza a fundamentelor mitologice ale miscarii sociale asa cum a facut Paul Diel in ceea ce priveste bolile psihice?”. Exact asta fac eu, cu exceptia faptului ca metoda pe care o folosesc eu nu are nimic de a face cu cea a analizarii miturilor, asa cum a fost folosita de Paul Diel. Ideea mea a fost sa folosesc o metoda de analiza logica a discursului si sa caut premisele ascunse ale discursului. Adica, care sunt enunturile implicite ce trebuie sa fie sugerate asftel incat alte enunturi pot fi facute avand la baza pe cele dintai. Nu am folosit o metoda psihologica, ci in primul rand o metoda de analiza logica. Analiza logica care consta in descoperirea premiselor ascunse.

Imediat ce premisele ascunse incep sa apara iti dai seama ca sunt absurde in sinea lor, si din acest motiv pot fi subiectul de discutie nu a unei analize psihologice, ci a uneia psihopatologice. Si aceasta analiza a fost facuta mai inainte de catre o persoana care nu a avut nici o idee despre unitatea acestei miscari revolutionare. Acest om a fost evreul francez, psihiatrul Joseph Gabel.

Joseph Gabel in cartea sa “Constiinta falsa”, care este o opera clasica, realizase deja identitatea structurala perfecta intre discursul revolutionar, discursul miscarii maselor si iluzia schizofrenica. El a spus ca din punct de vedere logic sunt exact acelasi lucru. Dar a studiat caz dupa caz si nu a identificat structura perfecta. Vreau sa spun ca aceasta structura permanenta arata faptul ca caracterul psihopatologic al discursului revolutionar nu este o coincidenta. Este o necesitate intrinseca. Discursul revolutionar este psihopatologic in sine si in oricare din versiunile sale.

O alta intrebare: “Afirmatia ca sfarsitul timpului este in afara timpului nu este un consens in teologia crestina. Este aceasta pozitie necesara pentru analiza pe care o faceti miscarii revolutionare?” Este absolut necesara. Dar oricum faptul ca insasi expresia “sfarsitul timpului” inseamna ceva ce este in afara timpului si dincolo de timp imi pare chiar o tautologie. Daca timpul s-a sfarsit ai trecut la o dimensiune diferita.

Mai mult, insasi ideea unei Judecati de Apoi, – care este o confruntare simultana a tuturor faptelor umane, toate vor fi numarate, cantarite si masurate pe acelasi cantar – , contine deja ideea simultaneitatii. Este doar imaginea eternitatii asa cum a fost definita de catre Boethius. Daca nu este un consens, ei bine, nu stiu pe nimeni care s-a separat vreodata de asta. Nici macar nu stiu cum este posibil, ca din punct de vedere logic sa te separi de acest lucru. Revolutie inseamna exact o schimbare totala, o inversiune completa. Asadar inversiunea perceptiei lumii este baza miscarii revolutionare in toate versiunile ei. Exact din aceasta cauza miscarea revolutionara a fost capabila sa inunde universul cu o epidemie de minciuna psihotica de-a lungul timpului, mai presus de tot ceea ce mincinosii, din trecut si din prezent, vor fi vreodata capabili sa realizeze.

Nimic nu poate opri un revolutionar in impulsul lui de a rasturna realitatea perceputa, de a spune lucrurile exact contrar felului in care s-au petrecut de fapt. Si curios, acest lucru da discursului revolutionar o mare parte din farmecul lui. Deoarece farmecul lui nu este unul ideologic si nici unul idealistic. Farmecul lui este foarte asemanator cu cel al drogurilor, la fel cu cel al propunerii halucinogene. Adica, cand cineva adera la acest lucru nu datorita unei motivari constiente sau unui idealism, asa cum isi inchipuie oamenii, si apropos, ideea ca tineretul este idealist face parte din ideologia miscarii revolutionare.  Fac asta nu datorita unei motivari idealiste, ci datorita unui farmec psihotic al realitatii ce poate fi rasturnate.
Si negarea structurii realitatii ar fi un act superior creatiei realitatii. Este faimosul “Nu” spus de Diavol. “Nu accept realitatea asa cum este. Nu ca nu accept aceasta organizare sociala sau aceasta situatie specifica. Nu! Nu accept realitatea! Nu accept existenta.”  Imediat ce cineva spune acest lucru devine imbibat cu un sentiment de maretie, de inaltare care este cu adevarat diabolic.

Acum imaginati-va cand aceasta oferta este facuta oricarui diavol cu intelect redus, oricarui individ distrus din punct de vedere intelectual precum Emir Sader.  De indata ce cineva adera la aceasta negare, se simte maret. Si daca acest sens de maretie vine de asemenea cu un drept de a comite orice pacat, precum Che Guevara, si chiar si asa sa fie sanctificat datorita acelui lucru, atunci este absolut irezistibil. Totusi este clar o halucinatie psihotica. Schelling a vorbit despre boala spirituala si aceasta este de asemenea o expresie folosita de Eric Voegelin.

La inceput credeam ca este asa, dar astazi inteleg ca este o boala psihica in sensul strict, este psihopatologie in sensul strict, si este o psihopatologie colectiva.De aceea Papa Ioan Paul al II-lea avea perfecta dreptate in a clasifica epoca noastra ca o epoca a nebuniei colective. Nu este doar o boala a spiritului, este o boala a psihicului. Este o dezordine a perceptiei timpului, a perceptiei realitatii, a perceptiei relatiilor dintre subiect si obiect, relatiilor dintre adevar si eroare, etc. Si anume deoarece este o dezordine, pentru ca este ceva bolnav care se raspandeste asa de repede si e formidabil.

Este o intrebare aici. Nu, sugerez sa cititi cartea lui Norman Cohn. Intrebarea este daca a existat o prima miscare revolutionara. Cred ca este prea dificil sa datam o prima miscare, dar a fost o epidemie de miscari de acest fel, exact incepand cu secolele XIV si XV.  Sugerez sa cititi cartea lui Norman Cohn, “Urmarea mileniului” unde el identifica deja in aceste prime revolte mesianice multe din trasaturile pe care le-am descris astazi aici.
Nu in acesti termeni asa cum am facut eu.

“Dar acei englezi precum John Wycliffe?” Intr-o masura mai mare sau mai mica ei toti au fost implicati in acel lucru. John Knox si altii. Thomas Muntzer …toti aceia . Cand in secolul XX filosoful marxist Ernest Bloch recunoaste datoria miscarii comuniste fata de acesti eretici, are perfecta dreptate. Numai ca nu stie ca este cazul unui nebun care isi recunoaste datoria fata de un alt nebun. Ei cred ca este foarte normal. Oricum cred ca patologia acestui lucru este usor de demonstrat, si ca expunerea pe care am facut-o astazi este indeajuns pentru a intelege ca este cu adevarat o patologie mintala, si una extrem de grava, si la fel de atractiva ca drogurile, si din acelasi motiv care face drogurile atractive.

Adica te vei indeparta de realitate, nu mai ai responsabilitati fata de realitate, si acum esti superior realitatii. Spui un imens “Nu!” structurii realitatii, si intr-o anumita masura, acest lucru te innobileaza in proprii tai ochi, in sensul unei nobilitati diabolice, intr-o ierarhie demonica. Avansezi in ierarhia satanica.

Traducere realizata de Valentin Miron

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Olavo de Carvalho

Olavo de Carvalho

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *