“De ce să plângem, când oamenii merg să-L întâlnească pe Creatorul lor? Ar trebui să plângem când se nasc în această vale de lacrimi.”

“Acum știu, mai mult decât oricând, că totul în această lume se face praf, chiar și valorile umane cele mai nobile și sublime, și doar dragostea rămâne, fiindcă dragostea este Dumnezeu, iar ceea ce Dumnezeu a iubit, fie și numai pentru o fracțiune de secundă, El nu va înceta niciodată să iubească.”

“Într-o zi, sper, vom fi cu toții acolo, la picioarele Domnului Nostru, iar lacrimile noastre de bucurie vor inunda universuri întregi.”

Olavo de Carvalho

Olavo de Carvalho a trecut la Domnul. Era pregătit. Nu-i era frică de moarte. Acum a scăpat de suferința fizică, de toate decepțiile, loviturile, calomniile, trădările de care a avut parte, mai ales în ultimii ani. Acum își primește răsplata pentru tot binele pe care l-a făcut, atât de mult și de mare, încât numai Dumnezeu poate să-l măsoare!

Mai greu e pentru noi, cei care am rămas, încă o dată, orfani. Nu mi-e ușor să scriu aceste rânduri. Nu e vorba numai de tristețe, ci și de sfială, de teama că nu voi găsi acele cuvinte care s-ar cuveni spuse în acest moment.

L-am cunoscut pe Olavo de Carvalho datorită lui Jerônimo Moscardo, ambasadorul Braziliei în România la sfârșitul anilor 90. Ambasadorul era un om extrem de dăruit misiunii sale, în special diplomației culturale, și un mare iubitor al României. În 1997, el înființase în cadrul ambasadei un serviciu cultural, pentru care avea nevoie de colaboratori români. Eu terminasem rezidențiatul, dar nu era ușor pe atunci să obții un post de medic specialist, neavând pile. Pentru că știam portugheză, m-am prezentat la interviu pentru serviciul cultural și am ajuns să lucrez acolo pentru câteva luni. Atunci o colegă mi-a pus în mână primul text al lui Olavo de Carvalho pe care l-am citit în viața mea.

L-am citit imediat cu nesaț. Era un eseu despre viitorul gândirii braziliene. Era vorba despre oameni și gânduri dintr-o țară îndepărtată, despre ceea ce va trece și ce va rămâne în urma acestora, despre zădărnicia unor lucruri pe care lumea le consideră ”specific braziliene” – precum samba și carnavalul – și despre valoarea universală a altor lucruri braziliene, despre care lumea știe mai puțin, din păcate – opera unor Mario Fereira dos Santos, Otto Maria Carpeaux, Gilberto Freyre.

Ce m-a frapat în mod deosebit era că Olavo de Carvalho discuta aceste chestiuni într-un fel care, în sine, este universal valabil. Criteriile și judecățile lui puteau funcționa la fel de bine nu doar în exotica Brazilie, ci și în alte limbi, în alte spații culturale. Aveam senzația că îl recunosc, deși era prima dată când citeam ceva scris de el. Simțeam acea bucurie pe care o trăiești văzând cum cineva e în stare să pună în cuvinte adecvate (și simple!) realități complicate care, deși nu ne sunt cu totul străine, deși cumva le intuim cu toții, totuși ne rămân nespuse, undeva în minte, așteptând să fie lămurite. Iar atunci când cineva le pune în ecuație, limpede și luminos, ne vine să exclamăm: „așa e!”, „bine zis!”, cu recunoștință și admirație pentru cel care a reușit să le numească.

Mai târziu aveam să mă conving și mai mult de acest dar al lui Olavo de Carvalho: acela că, deși învățai de la el mereu ceva nou, ceea ce spunea nu era „scos din pălărie”, era compatibil cu experiența ta, constatai singur, fără greutate, adevărul cuvintelor sale, îndată ce erau rostite. Puteai să te convingi în viața ta, în universul tău cultural, că lucrurile chiar așa stau. Pentru că nu ținea să aibă el dreptate, ci să înțeleagă realitatea, căutând cu smerenie și slujind Adevărul.

Imensa erudiție, strălucirea inteligenței, dar și incredibilul curaj personal, plus „limba ascuțită”, marele dar al cuvântului cu care era înzestrat i-au permis lui Olavo să decoperteze de unul singur, fără rețineri, fără complexe, munți de chipuri cioplite, de minciună și prostie, acumulați în decenii de marxism, expunându-le la vedere murdăria, risipind iluzii și trezind astfel la adevăr nenumărate conștiințe. Începuse să facă asta încă din anii 90. Și se vedea. Publicase deja „Imbecilul colectiv”, zguduind tectonic groase straturi geologice de false autorități culturale și academice sedimentate în ultimele decenii peste Brazilia.

Comuniștii nu puteau să nu își dea seama de pericolul pe care îl reprezenta un astfel de om pentru hegemonia lor asupra culturii braziliene, hegemonie pe care o crezuseră până atunci de neclintit. Și, așa cum știm că fac ei, nefiind în stare să-l învingă în duel de contraargumente, au pus la cale să-l omoare pe cel care le strica socotelile. În vremea de care vorbesc, planul era să-l omoare fizic (asasinatul moral a fost organizat mai târziu, dar voi ajunge mai încolo și la asta). Olavo a fost înștiințat de cineva din serviciile braziliene că o grupare comunistă pune la cale eliminarea lui. A fost sfătuit să plece din țară. Și cum prietenul său, ambasadorul Moscardo, îl tot invita în România, Olavo de Carvalho a venit și a locuit câteva luni la București, împreună cu soția sa, Roxane, și doi dintre copii, cei mai mici.

Datorez ambasadorului Moscardo marea șansă de a-l fi cunoscut atunci pe filozoful brazilian. Ambasadorul, care știa ce entuziasm îmi trezise lectura acelui prim text, „Viitorul gândirii braziliene”, și îmi dăruise între timp și volumul „Imbecilul colectiv”, întărindu-mi și înzecindu-mi entuziasmul inițial, a aranjat lucrurile în așa fel încât să pot sta de vorbă cu Olavo în persoană, imediat ce a sosit la București.

Trebuie să mai spun că, privindu-l retrospectiv, răstimpul pe care l-am petrecut la Ambasada Braziliei a fost pentru mine cu totul și cu totul providențial. Nu pretind că înțelegeam asta pe atunci – dimpotrivă, eu îmi doream să pot lucra în meseria mea de medic și, dacă aș fi avut de ales, nu m-aș fi îndreptat spre acel serviciu cultural, deși eram de mulți ani fascinată de limba portugheză și devenisem tot mai curioasă să descopăr marea cultură braziliană; și deși consideram, într-adevăr, că era un privilegiu să pot lucra în echipa unui om ca ambasadorul Moscardo.

Mai târziu, Dumnezeu mi-a dat și șansa să mă întorc la medicină, dar mai întâi mi-a dat-o pe aceea de a-l cunoaște pe Olavo de Carvalho.

Și Olavo a iubit mult România. Pe atunci încă nu se manifestau pe aici vițelușii neomarxiști de tip USR-Plus, Hotnews, G4, Digi24, iar Radio Europa Liberă încă nu se transformase cu totul în contrariul său. Lumea încă nu uitase, iar demarcația simbolică, ce separa România normală de tagma jefuitorilor și a cozilor de topor comuniste și post-comuniste, era încă vizibilă și conta. Olavo era foarte bucuros că mai toți românii pe care îi întâlnea erau anticomuniști. Fiind o fire deschisă, comunicativă, plină de căldură și de umor, imediat și-a făcut prieteni. Se simțea bine printre ei pentru că nu era nevoie să „îi ia de la zero”, să le explice el și să-i convingă cât de rău e comunismul, cum i se întâmpla în țara lui. Când îi povesteam istoriile noastre de familie, le înțelegea nu „ca occidentalii”, ci ca unul dintre noi. Ba chiar prinsese din mers și limba și a ajuns să poată citi în românește.

În perioada șederii sale în România, Olavo a ținut o serie de conferințe de filosofie, organizate de Ambasada Braziliei. Am avut privilegiul să le audiez – din păcate, nu pe toate.

Datorită ambasadorului Moscardo, Olavo a făcut cunoștință cu Micaela Ghițescu, o distinsă specialistă în limba portugheză, autoare de manuale și dicționare, traducătoare de literatură și, mai târziu, directoarea revistei Memoria – fusese deținută din motive politice în timpul comunismului.

Ambasadorul l-a pus în legătură pe Olavo și cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (pe Horia Patapievici l-a întâlnit mai târziu, ajungem și la asta). Tot atunci, Olavo a cunoscut și studiat cu mare interes opera unor gânditori români, precum Constantin Noica, Nicolae Steinhart, Lucian Blaga, Petre Țuțea.

În anul 2000, Olavo de Carvalho a fost decorat de Președintele Emil Constantinescu pentru contribuția lui la dezvoltarea relațiilor româno-braziliene, cu Ordinul Național pentru Merit, în grad de Comandor (cu acea ocazie au fost decorați mai mulți brazilieni care au adus astfel de contribuții, universitari, oameni politici, oameni de afaceri; relațiile româno-braziliene cunoșteau în acea perioadă o puternică intensificare, datorată în cea mai mare măsură energiei și entuziasmului lui Jerônimo Moscardo).

În acea vreme, eu l-am invitat pe Olavo de Carvalho la o întâlnire cu un grup de prieteni, printre care se numărau Marius Bostan, Valentin Miron, Gelu Trandafir și alții. I-am povestit cum se născuse grupul nostru, cum ne cunoscusem și ne împrietenisem în cadrul PNȚ, cum dusesem lupte grele, nu numai cu regimul postcomunist rusofil al lui Iliescu, ci și cu tentaculele acestuia care pătrunseseră în PNȚ, reușind să distrugă până la urmă cel mai mare partid istoric românesc.

Paradoxul era că atunci ne aflam la guvernare, era pe timpul lui Radu Vasile, mulți dintre noi ne alăturasem echipei premierului și lucram la Palatul Victoria. Dar din păcate, cei întruniți la acea masă știam deja că PNȚ nu mai exista în realitate, fusese golit de măruntaie, împăiat și deturnat, premierul PNȚ nu beneficia de fapt de vreum sprijin din partea partidului pe care îl reprezenta oficial, iar noi fusesem nevoiți să părăsim acel partid, pentru că titulatura sa nu mai corespundea conținutului declarat. Ne rămăsese însă grupul nostru de prieteni, nu doar cei prezenți la întâlnirea cu Olavo, ci și mulți alții, din toată țara, oameni pe care îi cunoșteam bine, alături de care trecusem prin destule încercări și știam, și ei și noi, că putem să ne bazăm oricând unii pe ceilalți. Împreună cu ei am creat Fundația „Noua Generație” (numele nu are nimic cu partidul becalist care a apărut ulterior, iar dacă cineva o fi copiat pe altcineva, întrebați-l pe nea Gigi). Mai târziu, după ce tatăl meu, Ioan Bărbuș, fruntaș național-țărănist, fost deținut politic timp de 17 ani, a trecut la cele veșnice, în 2001, am schimbat denumirea fundației și i-am dat numele lui – ca simbol al principiilor pentru care a luptat și ca să-i cinstim amintirea.

Atunci l-am întrebat pe Olavo ce ne sfătuiește. Era păcat să lăsăm să se risipească potențialul de care dispuneam și ne gândeam ce o fi mai bine să facem. Să ne întoarcem cu toții în ceea ce rămăsese din PNȚ și să mai încercăm să îl deratizăm? Să intrăm în alt partid, să încercăm să-l influențăm spre ideile noastre? Să încercăm să punem bazele unei grupări politice proprii?

Olavo ne-a răspuns, iar răspunsul lui ne-a marcat destinul pentru următoarele două decenii. Ne-a spus că, dacă vrem ca în țara noastră să existe vreodată un partid așa cum îl dorim noi, dacă vrem să avem cu cine vota din toată inima, nu să ne mulțumim veșnic cu „răul cel mai mic”, trebuie mai întâi să ducem războiul cultural. Înainte ca ideile noastre să se concretizeze într-o structură politică, ele trebuie să fie cunoscute și să circule în societate, să fie formulate și discutate în cărți, în media, în diverse instituții. Ne-a sfătuit mai întâi să ne pregătim noi, să citim, să ne formăm, să înțelegem bine ce se întâmplă în cultură, în țara noastră, în lume, să lămurim și pe alții, să apărăm ceea ce trebuie apărat și să propunem soluții.

I-am urmat sfatul. La început, ne limitam la întruniri în grupul nostru, mai mici sau mai mari, în care ne prezentam unii altora, în funcție de ariile de interes și de pricepere ale fiecăruia dintre noi, diferite teme, articole, cărți, și apoi le discutam. Am început să scriem. Am creat o mică revistă, de circulație restrânsă, mai mult între membrii grupului nostru, numită „Noua Generație”.

După mai mulți ani, am creat blogul „dreapta.net”, al Fundației Ioan Bărbuș.

Între timp, Olavo de Carvalho s-a stabilit cu familia în Virginia, SUA. I-am urmărit cu fidelitate pagina de internet timp de ani de zile. Era deja foarte cunoscut ca jurnalist în Brazilia. Scria pentru O Globo, Folha de São Paulo, Veja etc. Însă, pe măsură ce popularitatea îi creștea exponențial în rândul cititorilor, mass media braziliene mainstream au început, rând pe rând, să-i taie colaborarea, să-i închidă accesul la public, încercând să-l treacă sub tăcere. Multă vreme i-a rămas doar calitatea de corespondent pentru Diário do Comércio, publicație a Camerei de Comerț din São Paulo, care își avea propria greutate și deci, independență, și reușea să scape cenzurii ideologice a stângii, condusă fiind cu curaj și onestitate de Moisés Rabinovici, prieten al lui Olavo.

Din fericire, internetul se dezvolta în acea perioadă, reușind să spargă monopolul informațional al mass media clasice. Atunci, Olavo de Carvalho și-a lansat celebrele sale emisiuni săptămânale online sub titlul „True Outspeak”. Erau conferințe accesibile pe net oricui voia să le asculte, adresate publicului larg, într-un limbaj simplu, viu, spontan, adesea presărat cu explozii de temperament, glume, chiar și înjurături. Prof. Olavo avea un talent pedagogic extraordinar și era un comunicator cât se poate de dotat. Episoadele „True Outspeak” au devenit deosebit de populare, așteptate cu nerăbdare de mulți, de ce nu, și pentru partea de lor show.

Și foarte bine că a fost așa, pentru că mesajul a ajuns la oameni care altfel nu ar fi avut niciodată acces la el. Tonul, gestica, mimica, expresiile sugestive și frapante nu scădeau cu nimic nivelul conținutului expus, ci îl făceau atrăgător, ușor de înțeles, de ținut minte și de comentat apoi cu alții. Olavo putea vorbi în acest limbaj despre cele mai dificile probleme ale filosofiei, despre credință și gnoză, despre orice – amintiri personale, politică, istorie, literatură, muzică, geopolitică; dar și despre tâlhariile comuniștilor din PT, partidul lui Lula da Silva, despre Formul de la São Paulo – internaționala, mai bine spus mafia continentală comunistă, legată prin mii de fire de terorism, traficul de droguri, precum și de regimurile rus și chinez (Olavo de Carvalho a spart monopolul tăcerii pe această temă, pe care nimeni înaintea lui nu îndrăznea să o pomenească în media), despre dictatura corectitudinii politice neomarxiste, despre islam și jihad, despre actualități politice și culturale de tot felul.

De-a lungul anilor, le-au ascultat milioane de brazilieni. Ar fi însă total greșit să se creadă că secretul succesului de public al lui Olavo se afla doar în stilul cuceritor al comunicării. A fost și asta, dar în mai mică măsură. A contat mult mai mult faptul pe care l-am descris mai sus, când povesteam cum am citit eu prima dată un text de Olavo de Carvalho și am trăit acea reacție, „chiar așa!”, „ce bine a zis-o!”. Ca și mine, ascultătorii și cititorii lui Olavo găseau mereu, în lumea lor, în viața lor, în experiența proprie, confirmarea spuselor lui. Constatau că prognozele lui nu întârziau să se împlinească și că judecățile pe care le pronunța erau corecte. Își dădeau seama singuri că Olavo are dreptate. Formula „Olavo tem razão”, „Olavo are dreptate” a devenit lozincă politică, a ajuns să fie înscrisă pe afișe, tricouri și bannere, a devenit hit muzical și a fost scandată de milioane de brazilieni la manifestațiile anticomuniste din ultimii ani, care au atins proporții fără precedent în istoria Americii Latine.

Practic, Olavo a realizat de unul singur acea cotitură, mai întâi culturală, abia apoi politică, de care ne vorbea nouă atunci când i-am cerut sfatul. El chiar a schimbat cursul istoriei țării sale și a întregului continent latino-american. Iar „efectul Olavo” nu va înceta să funcționeze și să se amplifice, acum că el a trecut la cele veșnice. Odată inițiat, nu mai poate fi oprit.

mai mult aici:

„Olavo are dreptate” | #OlavoTemRazão

În paralel, pentru cei doritori să studieze mai aprofundat filosofie cu el, Olavo a lansat Seminarul de Filosofie și COF (Cursul Online de Filosofie). Interesul pentru aceste cursuri l-a surprins și pe el. Mii de studenți le-au urmat, măcar parțial. Astfel, el a reușit, în câțiva ani, să formeze o nouă generație de intelectuali brazilieni, de un nivel incomparabil mai înalt decât erau în stare să producă universitățile gramscizate din țara lui. Mulți dintre ei au devenit vizibili deja în viața culturală și politică braziliană, avându-și de acum proprii discipoli. Cu siguranță, acest fenomen va continua și va crește, având la rândul său un impact istoric pe termen lung.

Cursurile și seminarele de filosofie aveau, spre deosebire de „True Outspeak”, un stil serios și academic. Chiar să fi participat și numai la un singur astfel de curs, el îți putea schimba viața. Încă de la primele, erai îndemnat, de exemplu, să-ți faci singur un inventar al „părerilor tale” și să îți amintești cum ai ajuns la fiecare dintre ele, dacă ai cercetat cu adevărat în profunzime acea temă, sau dacă nu faci decât să repeți ca un papagal formule luate de prin media. Alt exercițiu, tot pentru începători, era să-ți schițezi propriul necrolog, adică să te gândești ce ai vrea să rămână demn de menționat în urma trecerii tale prin lume. Sunt doar două exemple de lecții, nu numai de filosofie, ci de viață, dar s-ar putea cita nenumărate altele, de la listele de lecturi recomandate de el, de la inițierea în problematica și istoria filosofiei, până la contribuțiile lui cu totul originale, ca de exemplu – cele patru tipuri de discurs la Aristotel, paralaxa cognitivă, mentalitatea revoluționară, cele douăsprezece straturi ale personalității.

Cel puțin o dată pe an, Olavo de Carvalho găzduia în Virginia SUA un curs „presencial”, un fel de tabără de ucenicie socratică, la care participau în jur de douăzeci de brazilieni, sosiți acolo în acest scop. Am avut și eu prilejul să particip o zi la un astfel de curs in 2007, când l-am vizitat pe Olavo împreună cu Vali Miron (și am fost răsfățați de Roxane cu pão de queijo și cu cea mai bună cafea pe care am gustat-o vreodată). Iar pe cel din 2009, dedicat operei lui Eric Voegelin, l-am parcurs în întregime. Eu eram singura ne-braziliancă dintre participanți, cei mai mulți se cunoșteau deja, dar m-au primit și pe mine, cu căldură și prietenie. Olavo și Roxane ne-au invitat pe toți de mai multe ori la ei acasă, unde comandau pizza și cola, Olavo striga „liniște!”, apoi spunea tare rugăciunea „Tatăl Nostru”, după care toată toată lumea se punea pe mâncat, toți vorbeau deodată, unii socializau cu cățelul (un adevărat uriaș), alții povesteau și râdeau până noaptea târziu. De ziua profesorului, 29 aprilie, am fost invitați cu toții să-l sărbătorim, împreună cu familia.

Se cuvine aici un cuvânt despre Roxane, soția iubită a lui Olavo, îngerul lui păzitor – pentru că fără ea, cu siguranță, Olavo nu ar fi putut să facă tot ce a făcut. Roxane nu i-a fost doar soție și mamă a copiilor lui, a fost și mama tuturor studenților lui. Nu știu cum reușea să se împartă și să aibă grijă de Olavo, cu toate problemele lui de sănătate, să crească copiii, mai târziu nepoții, să țină o casă mare, mereu plină de musafiri, și să-i hrănească pe toți. Dar Roxane nu făcea numai asta, ea îl ajuta pe Olavo, ca un spirijin eficient si o colaboratoare competentă. Și luase asupra ei mai toată povara corespondenței, care se ridica la sute, uneori mii de mesaje pe zi. Toți cei care ne simțim atât de îndatorați față de Prof. Olavo de Carvalho, îi datorăm o imensă recunoștință și Roxanei.

Am păstrat mereu, chiar dacă nu foarte frecvent, legătura și corespondența cu ei, desigur, mai ales cu Roxane. Am primit acceptul pentru a traduce și publica orice text și orice conferință de-a lui Olavo de Carvalho în limba română, ceea ce am și făcut, de nenumărate ori, spre folosul meu și al prietenilor mei, dar și al unui public tot mai larg.

În 2010, după „accidentul” de la Smolensk, în care a murit Președintele Poloniei împreună cu aproape o sută de personalități politice și culturale, adică o mare parte din elita dreptei poloneze, micul nostru blog, „dreapta.net” a devenit mai vizibil, pentru că noi eram singurii care postam informații direct din Polonia, asupra circumstanțelor acestei tragedii și cercetărilor făcute pentru elucidarea ei.

Deși românii obișnuiți, oameni de bun-simț, s-au gândit imediat că probabil nu a fost un accident, ci o nouă, mare și nerușinată crimă rusească, mass media în limba română s-a grăbit, la acea vreme, să rostogolească toată dezinformarea care circula pe atunci în presa mondială. Mai toate știrile și comentariile apărute/traduse în românește sugerau vina lui Lech Kaczynski și nevinovăția de prunc nou-născut a lui Putin, precum cea și a guvernului de stânga al lui Donald Tusk, mai ales a Ministerului de Externe, condus atunci de Radek Sikorski (mai cunoscut drept „soțul Anne-i Applebaum”). Tusk, Sikorski și echipa lor, dușmani înverșunați ai lui Kaczynski, erau cei care trimiseseră avionul la „reparat” în Rusia, la atelierele lui Oleg Deripaska, fix înainte de zborul fatidic. Zborul tot ei îl organizaseră, scurt-circuitând Cancelaria Președintelui Poloniei, dar în strânsă înțelegere cu rușii – și deci, evident, nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le mirosea. Iar mai apoi, tot ei au lăsat în întregime ancheta pe mâna autorităților rusești, a căror onestitate și competență este, așa cum se știe de multe secole, dincolo de orice dubiu. Poate că o scuză pentru preluarea și propagarea acestei dezinformări o putea constitui dificultatea (totuși, surmontabilă) de acces a jurnaliștilor la informații în limba polonă. Însă, din păcate, nu era doar asta, ci mai degrabă cele binecunoscute: marea incompetență, conformismul și flexibilitatea vertebrală a tipului de jurnalism pe care ei îl servesc de obicei românilor, și nu doar pe tema Smolensk.

Cu acea tristă și șocantă ocazie, a celor întâmplate în 10 aprilie 2010, am privit în jur și nu prea am găsit multe pagini de internet în românește interesate cu adevărat de elucidarea acestui eveniment, pe care noi îl consideram drept o cotitură sinistră a istoriei, cu implicații de proporțiile lui 11 septembrie 2000. Printre puținii care nu se sfiau să arate un astfel de interes erau cei care aveau să devină colegii noștri, de la blogul „patrupedbun”. Ne-am întâlnit cu ei de mai multe ori și am decis să fuzionăm, lansând site-ul ”În linie dreaptă”, ILD.

ILD a constituit principala cale prin care Olavo de Carvalho a ajuns la publicul românesc. Și poate că nu ar fi existat dacă nu era el.

În iunie 2011, Olavo a venit din nou la București, invitat de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER) împreună cu Fundaţia noastră, “Ioan Bărbuş”, și a fost key-speaker la Conferinţa „Utopie, Mit și Revoluție”.

Pe lângă conferința propriu-zisă, Olavo s-a întâlnit atunci și a stat de vorbă îndelung cu Vladimir Tismăneanu, care conducea în acea vreme IICMER și se străduia să dea mai multă profunzime cercetărilor Institutului, nu numai în privința studierii crimelor comuniste propriu-zise, ci și în privința resorturilor ideologice care au dus la aceste crime. În această perspectivă s-a înscris în mod strălucit conferința la care fusese invitat Olavo.
Mai trebuie să spun aici că, indiferent de meandrele anterioare și ulterioare ale lui Vladimir Tismăneanu, îi rămâne meritul de a fi condus Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, înființată de Președintele Băsescu. Acestei Comisii îi datorăm Raportul în urma căruia Președintele Traian Băsescu a pronunțat solemn în 2006 condamnarea comunismului, drept regim ilegitim și criminal.

Cu ocazia vizitei la București din 2011, Olavo l-a cunoscut personal și pe Horia Roman Patapievici. Citise deja cu multă atenție și interes volumul „Omul recent” și era extrem de impresionat de profunzimea și seriozitatea abordării. A fost la fel de impresionat și de întâlnirile și conversațiile cu autorul, iar între cei doi s-a creat repede o relație caldă de prietenie.

Datorită lui Bronislaw Wildstein am reușit să organizăm tot în acele zile o scurtă vizită a lui Olavo la Varșovia. Am avut privilegiul să-l însoțesc în această călătorie și să asist la conversațiile deosebit de interesante pe care le-a purtat cu Wildstein și cu mai mulți intelectuali polonezi invitați de acesta. Olavo își dorea de multă vreme să ajungă în Polonia, țară pe care o iubea de la distanță, pentru meritul unic pe care l-a avut în dărâmarea regimurilor comuniste din Europa de Est. Fusese și el foarte șocat de cele întâmplate la Smolensk cu un an înainte, și era convins că nu putea fi vorba de niciun „accident”.

Nu l-am mai văzut pe Olavo după anul 2011, dar am mai schimbat mesaje, atât cu el, cât mai ales cu Roxane. L-a mai vizitat Marius Bostan, de câteva ori, în Statele Unite.

Prin Olavo de Carvalho, i-am cunoscut pe Elpídio Fonseca și pe soția lui, Cristina Mănescu, româncă, stabilită în Brazilia. Ne-am împrietenit imediat.

Elpídio și Cristina se cunoscuseră la cursurile lui Olavo. Nu sunt nici prima nici ultima pereche de discipoli ai lui Olavo, care s-au întâlnit datorită cursurilor lui, iar mai târziu și-au legat destinele întemeind familii fericite. Elpídio a învățat limba română la perfecție. La îndemnul lui Olavo, și cu ajutorul neprețuit al Cristinei, Elpídio a tradus în portugheză mai multe volume ale unor autori români – Nicolae Steinhart, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu, Lucian Blaga. Traducerile lor au fost publicate în Brazilia. Elpídio este și traducătorul în portugheză al mai multor opere ale lui Eric Voegelin.

În 2016 a apărut la Editura Humanitas volumul cuprinzând polemica în care Olavo de Carvalho l-a făcut knock-out pe Aleksandr Dughin, șamanul satanist al regimului Putin.

Olavo nu s-a întâlnit niciodată în persoană cu Dughin. Duelul de argumente dintre ei a fost organizat de câțiva adepți brazilieni ai lui Dughin. A constat într-o alternanță reciprocă de expuneri și răspunsuri-la-expuneri, iar la sfârșit, ambii au pus concluzii.

Tema este de mare importanță, „Statele Unite și Noua Ordine Mondială”. Dacă lumea ar mai citi în ziua de azi, ar prinde bine multora lectura acestei cărți. E o confruntare spectaculoasă între, pe de o parte, argumentarea rațională, luminoasă și deschisă, în apărarea Civilizației Occidentului construite pe creștinism, și, de cealaltă parte, verbigerația incoerentă, plină de venin și de amenințări camuflate într-un limbaj confuz, împănat cu metafore, în susținerea „eurasianismului”, o combinație de bolșevism, nazism și ortodoxism cu elemente păgâne, toate orientate de fapt spre a justifica apetitul agresiv rusesc – acum, după ce comunismul a eșuat sub forma sa din secolul XX și Rusia are nevoie de pretexte, altele decât vechiul marxism.

În partea lui, Olavo descrie cele trei mari proiecte cu ambiție de dominație globală: proiectul ruso-chinez, cel islamist și cel al stângii occidentale. Explică relațiile complexe dintre acestea trei, precum și alianța lor în fața inamicului comun: Civilizația Occidentală, Iudeo-Creștină. În această configurație, poziția Statelor Unite este în mod clar de partea Civilizației Occidentale. De SUA chiar depinde în prezent supraviețuirea acestei Civilizații. Dar America fiind o țară pluralistă, în care puterea politică este exercitată alternativ de diferite forțe politice, în ea se manifestă cu multă putere, iradiind și în afara ei, și proiectul globalist al stângii occidentale. Olavo subliniază însă că acest proiect, al stângii occidentale, puternic reprezentat în America, este fundamental și explicit anti-american, neputând fi pus în aplicare fără slăbirea până la prăbușire a poziției de putere a SUA în lume.

Dughin plasează, cum altfel, epicentrul răului din lume în Statele Unite, care, susține el, urzesc planul de a-și întinde stăpânirea pe întregul glob, sub forma Noii Ordini Mondiale. În alte scrieri, de altfel, Dughin afirmă pe față că SUA trebuie distruse, chiar dacă asta ar grăbi Sfârșitul Lumii. Nu are rost să cauți un fir rațional în textele lui Dughin din această dezbatere. Firul e de fapt încercarea de a construi o justificare ideologică pentru ura agresivă față de America și față de Occident. Ăsta pare să fie job-ul lui Dughin în structura de putere a regimului neosovietic al lui Putin. Lectura părții lui Dughin din această carte este greoaie, apăsătoare. Rămâi în urma ei cu senzația că te-ai expus la ceva toxic. Simți nevoia să ieși la aer și să spui o rugăciune, ca să îți aerisești un pic mintea și sufletul.

Cartea nu se încheie cu vreo decizie a unui juriu în privința câștigătorului acestui meci. Cititorul este liber să o stabilească singur. Practic, însă, concluzia se impune în mod evident. Este un KO zgomotos, nu o victorie la scor de puncte. Citiți cartea și vedeți.

În zilele noastre, în condițiile de război hibrid în care ne găsim acum, în situația produsă de pandemia Partidului Comunist Chinez, când dezinformarea rusească a atins un nivel de nerușinare incredibilă și, din păcate, a contaminat multe minți pe care nu le-am fi crezut atât de vulnerabile, când nerușinarea lui Putin și slăbiciunea liderilor occidentali au adus lumea în prag de război mondial, revenirea la această carte, lectura ei atentă, cu înțeles, nu doar simpla survolare, ar putea fi extrem de utilă.

Cititorii ar avea ocazia de a se lămuri în privința multor întrebări și confuzii apăsătoare din prezent. Ar putea găsi reperele, identifica miza confruntării și taberele implicate, și-ar putea defini poziția față de ele. Fără aceste clarificări fundamentale, este imposibil să ne găsim drumul prin hățișul de informații contradictorii și din prin noianul de minciuni drăcești din jurul nostru.

O altă concluzie, cea mai importantă până la urmă, pe care cititorul are șansa de a o desprinde din lectura acestei cărți, dacă are deschiderea și înțelegerea necesare, este că, în cele din urmă, lupta dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, lumină și întuneric, este de natură spirituală. Fără a ține cont de acest palier, fără a ne înarma cu „armele lui Dumnezeu”, de care vorbește Sf. Pavel în Epistola către Efeseni, nu putem sta împotriva „uneltirilor diavolului” din istorie.

Aici ajung la meritul cel mai mare, dar și cel mai greu de măsurat, pe care Olavo și l-a dobândit în această lume: a readus nenumărate suflete la credința în Dumnezeu și la practica vieții creștine. Cele mai multe astfel de istorii personale vor rămâne neștiute decât de cei în cauză și de Dumnezeu. Dar sunt zeci de mii de mărturii, sub forma mesajelor pe care Olavo le-a primit, de-a lungul timpului, de la cititori și ascultători, care îi mulțumeau, în cuvinte deosebit de emoționante, că i-a întors la Dumnezeu sau că i-a ajutat să-L redescopere și să se apropie de El. Mulți veneau dinspre marxism, alții dinspre New Age, yoga, budism, dinspre vieți dezordonate și rănite de multă suferință.

Olavo nu predica, în sensul obișnuit, bisericesc, al termenului. Însă prezenta limpede și convingător relația dintre credință și rațiune. Spulbera fără efort, chiar cu mult haz, argumentele ateismului. Vasta lui erudiție îi permitea să explice diferențele dintre creștinism și islam, sau dintre creștinism și păgânism, respectiv sectele gnostice. Răspundea cu răbdare întrebărilor și obiecțiilor, adesea copilărești, ale ascultătorilor True Outspeak, știind că, pentru mulți dintre ei, de răspunsurile lui depindeau marile alegeri de viață. Olavo nu disprețuia oamenii simpli, dar putea fi foarte dur cu intelectualii găunoși și plini de ifose.

A contat poate și mai mult exemplul lui personal. Un om de o inteligență atât de strălucită, dispunând de o cultură imensă, de cunoștințe precise și profunde din atâtea domenii, își mărturisea fără rezervă credința, recunoștea în gura mare că se considera un mare păcătos, că se ruga (spunea și cum o făcea), că nu lipsea niciodată de la biserică duminica sau în sărbători, că se spovedea, se împărtășea și îi sfătuia pe toți să facă la fel. Apăra credința și Biserica Catolică, dar nu se sfia să critice alunecările multor slujitori ai ei, chiar și ale papilor.

Povestea cu smerenie prin câte rătăciri trecuse el însuși până să se întoarcă la credință. În adolescență fusese comunist, chiar activ, în contact cu membrii gherilelor din vremea regimului militar din Brazilia. Mai târziu fusese atras de islam, învățase limba arabă și chiar făcuse parte dintr-o tarica, o celulă ezoterică islamică, din care scăpase foarte greu. Mărturisea deschis, în public, și tot felul de alte păcate personale comise în tinerețe, pentru care ceruse iertare lui Dumnezeu, bizuindu-se pe mila Lui.

Vorbea simplu și direct despre dragoste și iertare, despre moartea fizică și despre viața veșnică, aducând curaj și speranță în sufletul nenumăraților săi ascultători și cititori, fiecare cu necazurile și durerile lui. Binele pe care l-a făcut acestor suflete nu poate fi cuantificat de noi, numai Dumnezeu știe cât a fost de mare.

Noi însă putem să vedem roadele la scara unei întregi societăți. Masiva mobilizare anticomunistă din Brazilia ultimilor ani are, înainte de substratul cultural de care am mai vorbit aici, un substrat spiritual. Milioanele de manifestanți de la mitingurile anti-PT și pro-Bolsonaro se roagă. Recită împreună „Tatăl Nostru”. Poporul brazilian a votat în Bolsonaro un președinte care nu se rușinează să-și declare credința creștină.

Deși victoriile politice obținute în Brazilia i s-au datorat în cea mai mare măsură, ele au adus în viața lui Olavo schimbări deloc comode pentru el personal și pentru familia lui. Nu i-a fost mai ușor. Dimpotrivă, după acestre victorii, crucea pe care și-o asumase a devenit tot mai grea.

De-a lungul deceniilor, Olavo și-a atras, desigur, mulți dușmani. Cum am mai spus, nu a lipsit mult ca el să fie asasinat la sfârșitul anilor 90. A scăpat, venind în România, apoi stabilindu-se în America.

Comuniștii sunt însă mari specialiști și în altfel de asasinat, cel moral.

Au lansat atacuri în presă, dar Olavo le spulbera cu ușurință și îi făcea de râs, iar prestigiul nu făcea decât să-i crească. Au încercat să-l reducă la tăcere, să-i taie accesul în media, dar n-au reușit, pentru că el a găsit alte modalități de a comunica cu publicul său. Olavo era obișnuit să fie detestat și atacat, și nu părea să-i pese prea mult de asta. Acceptase în mod conștient să-și asume consecințele, atunci când pornise pe acest drum.

Dar odată cu victoria lui Bolsonaro în alegeri, lucrurile au luat proporții fără precedent. Brazilia e o țară cât un continent, cu mari resurse și mare potențial economic și geopolitic. Bolsonaro încurca socotelile tuturor bandiților și mafioților din America Latină, plus pe cele ale rușilor, chinezilor și stângii occidentale. Se declara pro-American, pro-Israel, era prieten cu Trump, se opunea vehement Forului de la São Paulo, care până atunci domnise netulburat în America Latină (în timp ce Brazilia, condusă de Lula și PT, susținea financiar dictaturile comuniste și urzelile lor din regiune). Axele răului de pe toată planeta au început să analizeze mai atent cum de a fost posibil ca Jair Bolsonaro să ajungă Președinte.

Ce trebuie să știi despre Jair Bolsonaro, președintele conservator al Braziliei, ca să nu pari prost

Olavo de Carvalho a devenit ținta unei mașinării de calomniat de proporții mondiale. Nu era posibil pentru un singur om să lupte cu atacuri de asemenea întindere. Nici măcar nu avea cum să afle ce porcării se scriu despre el în toate colțurile lumii, cum să le mai și răspundă, cu ce resurse să-i dea în judecată pe toți mincinoșii. În plus, a avut parte și de mari decepții, unii oameni pe care i-a format i-au întors spatele, mai mulți prieteni (mă rog, el chiar îi considerase prieteni) l-au trădat. Deosebit de dureros pentru el a fost faptul că una dintre fiicele sale, Heloisa, (Olavo a avut opt copii), o persoană vulnerabilă psihologic, a fost atrasă în campaniile duse împotriva lui Olavo, alăturându-se PT, partidului lui Lula, tagmei jefuitorilor Braziliei, aliaților lui Castro, Chavez și Ortega.

Sănătatea fizică a lui Olavo nu era nici înainte foarte bună, dar odată cu înaintarea în vârstă, lucrurile au mers tot mai rău, mai ales în contextul atacurilor descrise mai sus. A suferit cu curaj și seninătate multă durere. Și în acest sens, a fost un exemplu de trăire creștină pentru mulți.

Acum, că a plecat la Domnul, atacurile la adresa lui nu au încetat. În Civilizația Iudeo-Creștină, ca și în cea greco-romană, și în altele, de altfel, era codificată o anumită reținere, se cerea o atitudine de respect în fața morții. Se cerea ca, și dacă dacă ai avut dezacorduri cu cel decedat, să vorbești despre moartea lui cu decență, să vorbești, pe cât posibil, de bine, să te abții să-l ataci. Măcar pentru un oarecare interval de doliu, se cuvine păstrată o anumită ținută, o anumită rezervă. Nu și la bolșevici. Bolșevicii nu se simt legați de astfel de reguli. Nici de acea omenie elementară, firească, dinainte de orice cod cultural.

Bolșevicii din secolul XX nu se mulțumeau să ucidă, mai și batjcoreau, ritual, satanic, trupurile fără viață ale victimelor lor și le aruncau în gropi anonime, ca să nu mai poată fi găsiți. Apoi încercau să șteargă din istorie până și memoria celor uciși.

Bolșevicii de azi o fac simbolic. Nici la The Guardian, nici la Hotnews, nici la Europa Liberă, nici la mass media braziliene „vechi” (adică de orientare comunistă, lulopetistă), nu are rost să cauți o minimă decență în fața morții acestui mare brazilian.

Un monument de prostie și rea-credință

Iată o mostră în limba română, un articol de pe Hotnews, un monument reprezentativ de prostie și de rea-credință (“Astrolog, filosof, coronasceptic: Olavo de Carvalho ar fi murit de COVID-19 / “Gurul” lui Jair Bolsonaro a fost decorat cu Ordinul Naţional Pentru Merit al României în grad de Comandor”)

„Informațiile” par preluate fără trecere prin creier propriu de la The Guardian. Tehnica folosită este cea cunoscută: repetarea câtorva cuvinte-cod, ca un fel de semnale adresate haitei, ca să știe că „pe ăsta îl lătrăm”. Olavo a expus procedeul în acest articol:

Istericii la putere și animalizarea limbajului II

Prima etichetă e „astrolog”. Ca să ni-l imaginăm ca pe un fel de Mama Omida. Dintr-o dată i se coboară statutul, este clasificat în rândul meseriilor ciudate, în orice caz neserioase, vraci, vrăjitoare, chestii d-astea.
Olavo nu era astrolog. Fusese interesat de acest domeniu, ca și de alchimie și de originile ocultiste ale științei moderne. Nu că ar avea Hotnews habar de cercetările lui Olavo în acest domeniu, sau că ar fi avut cineva de acolo competența de a purta o discuție cu Olavo pe tema asta sau pe orice temă, când el era în viață. Ideea e doar să-l reducă la un fel de „ghicitor în stele”, mai ales acum, că e mort, și nu poate să replice.

Apoi urmează reducerea întregii moșteniri, gigantice, a acestui mare gânditor, cu care noi toți am avut norocul nemeritat să fim contemporani, la „declarații controversate despre coronavirus și pandemie”.  Aici, dăștepții de la Hotnews se întâlnesc cu rusofilii mai vechi și mai noi, agenți sau fraieri, care îl folosesc pe Olavo ca argument de autoritate pentru singurele două lucruri care le încap în creierașe: plandemia și antivaccinismul. Nu cred că puteau găsi ceva mai periferic și mai irelevant când e vorba să rezumi tot ce a lăsat în urmă, toată viața și toată opera unui Olavo de Carvalho!

E incredibil câtă lume consideră în aceste zile că știe destul ca să-și poată permite să-l definească. Eu de douăzecișicinci de ani îl citesc și îl ascult pe Olavo zilnic, fără întrerupere, am tradus din textele sale sute de pagini, știu limba, știu contextul (poate nu destul, dar sigur mai mult decât băieții de la Hotnews) am avut ocazia să-l întâlesc, să-i scriu, să-l întreb tot felul de lucruri – dar nu mă simt în stare să-i sintetizez ideile în câteva fraze, nu aș îndrăzni să mă apuc să rezum gândirea filosofică a lui Olavo de Carvalho. Nu știu dacă să râd sau să plâng (mai degrabă), când văd asemenea „jurnaliști”, precum și tot felul de dătători-cu-părerea de prin rețelele de socializare, care n-au ezitări, se simt apți să o facă. Lor li se pare simplu!

Dar să revenim la articol. Termenul „guru” este menit să sugereze că avem de-a face cu o sectă, „guru” e șeful absolut al sectei, adică unui ins care își manipulează și își controlează cu totul adepții, iar aceștia îl ascultă orbește și îl idolatrizează. Presa filo-comunistă din Brazilia a tot încercat să-i lipească lui Olavo de Carvalho ștampila de „guru”, repetând ca o mantră expresii precum „Olavo de Carvalho, guru al dreptei”, „guru al bolsonarismului”, „secta olavistă”. Și acum continuă să o facă. Iar papagalii de la Hotnews au preluat-o și ei, pe filiera The Guardian – evident, neavând habar despre ce vorbesc.

Omul despre care vorbim, Olavo de Carvalho, își trata studenții ca un tată, îi găzduia la el în casă, le dădea să mănânce, le dădea cărți, le răspundea cu răbdare îngerească la întrebări, dintre care foarte multe erau prostești, îi încuraja când aveau necazuri și îi ajuta cu tot ce putea. Nimeni nu-i obliga pe acei studenți să se apuce de curs, nimeni nu-i ținea acolo dacă nu voiau să rămână.

Am relatat mai sus cum am fost eu primită în casa lui Olavo și a soției lui, inclusiv atmosfera și mâncarea, ca mărturie despre ceea ce am văzut și am trăit.

E adevărat că, fără Olavo de Carvalho, brazilienii ar mai fi putut întârzia decenii multe până să se scuture de comunism și să aleagă un președinte ca Jair Bolsonaro. Bolsonaro însuși, la fel ca și fii săi, au beneficiat și ei de învățăturile lui Olavo. Nu erau înscriși la cursurile lui, dar i-au ascultat conferințele și i-au citit multe dintre scrieri. La fel a fost cazul multora dintre colaboratorii Președintelui; ca și al câtorva sute de mii, poate milioane, de alți brazilieni.

Asta îl face pe Olavo „guru al lui Bolsonaro”, sau „guru al bolsonarismului”? Și ce o fi așa de rău în faptul că oamenii aceia au învățat de la Olavo? N-au voie să învețe de la cine vor ei? Cum ar fi putut el să-i controleze, presupunând că ar fi vrut? Ce putea să le facă, în caz că nu-l ascultau? Să le dea note mici? Să-i ia de urechi? Sau, cum putea Olavo să manipuleze votul a 58 de milioane de „bolsonariști”, la alegerile din octombrie 2018?

Referirea la Heloisa nu cred că are nevoie de comentarii. Este, pe lângă josnicie, și un act de cruzime. Heloisa apare în toate articolele care anunță, bucuroase, moartea tatălui ei, în toate limbile din lume. Oare de ce nu-i întreabă nimeni nimic pe ceilalți 7 copii ai lui Olavo, sau pe vreunul dintre cei 18 nepoți?

Articolul de pe Hotnews continuă cu intertitlul: „Rolul astrologului în ascensiunea politică a lui Jair Bolsonaro”. Nimic despre monopolul cultural al marxismului, înșurubat de decenii în Brazilia, nimic despre faptul că Olavo singur, fără bani, fără instituții, fără sprijin media, a reușit să răstoarne acest monopol în două decenii, numai cu forța cuvântului. Asta i-a permis unui om ca Bolsonaro să spargă monopolul politic al marxisto-mafioților și să devină Președinte. Dar, dacă e să te iei după Hotnews, Olavo a făcut asta în calitate de „astrolog”, nu de om de cultură și intelectual de excepție.
Omul de cultură Olavo de Carvalho nu este câtuși de puțin prezent în acest articol. Nimic despre opera lui, nici măcar un citat din vreo carte.

Dar Hotnews aduce ca martor un „analist” american, „specializat pe problemele Braziliei”. Specializat, specializat, dar care a auzit prima dată de Olavo în 2013. Eu nu mă dau „analist specializat pe problemele Braziliei”, dar am auzit de Olavo de Carvalho, am început să-l citesc și l-am și cunoscut în 1997, cu șaisprezece ani înaintea „analistului specializat” citat de Hotnews. „Analistul specializat” ne spune că în anii 2000, adică treisprezece ani înainte ca el, ca „analist specializat”, să fi auzit măcar de existența lui Olavo, acesta din urmă era considerat „țăcănit”. Gata. Nici nu e nevoie să mai discutăm cine și pe ce motiv îl considera astfel. Important e că s-au aruncat cuvintele de cod – „astrolog”, „țăcănit”.

E revoltătoare atât maniera nesimțită în care Hotnews atacă memoria unui om care a murit abia de câteva zile cât și maniera în care același Hotnews își tratează cititorii, insultându-le de la obraz inteligența!

Dar stați, că nu s-a terminat.

Autorul de pe Hotnews, crede că deja, până aici, l-a desființat pe Olavo.
Dar ca să nu rămână la „informațiile” preluate din The Guardian, vine și cu o notă locală, românească: demascarea complicilor români ai lui Olavo!
– Uite pe cine a decorat Emil Constantinescu în 2000! Dacă nu vă vine să credeți, uitați linkul aici! …de parcă ar trebui să-i fie rușine lui Constantinescu pentru că a mai decorat și pe unul care chiar merita…
– Uite pe cine a invitat să conferențieze Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc! Împreună cu Fundația Ioan Bărbuș! Traducerea live a fost făcută de Anca Cernea! Este încă pe youtube, uite linkul! …de parcă mi-ar fi trecut prin cap să neg…

Însă culmea este atinsă abia la final. Hotnews ne spune așa:
– „Una dintre cărțile sale, „Statele Unite și Noua Ordine Mondială”, scrisă alături de ideologul rus Aleksandr Dughin, a fost tradusă de editura Humanitas, fiind disponibilă pe site-ul acesteia.” Nici aici, autorul de pe Hotnews nu uită să arate, demascator, cu degetul, spre complicii lui Olavo de la Editura Humanitas, doar cartea e disponibilă pe site, iată link-ul, nu vă mai faceți că plouă!

Șopârla cea mai mare e cuvântul „alături”, băgat între numele lui Olavo și cel al lui Dughin, sugerând că cei doi ar fi tovarăși de gașcă, că scriu împreună, poate chiar pe aceeași masă. Că Olavo e dughinist. Adică, exact inversul conținutului cărții.

Poate să se explice o asemenea enormitate numai prin prostie? Eu zic că nu. Parafrazându-l pe Joseph McCarthy, chestia e prea precisă, prea țintită, ca să fie doar prostie.

Bolșevicii de azi știu bine că, deși nu mai e aici fizic, Olavo nu va înceta să le strice planurile, de aceea se agită atât ca să-i compromită memoria.

Dar falia pe care a deschis-o el în hegemonia marxistă din țara lui nu se mai poate lipi. Oamenii pe care i-a trezit și i-a format nu vor înceta să lupte. Poate că va fi greu, dar cu siguranță comunismul se va prăbuși până la urmă în Brazilia.

Olavo va privi scena, de acolo, de sus, cu zâmbetul pe care îl avea când s-a fotografiat la București șezând pe statuia răsturnată a lui Lenin. Scuipatul de jos în sus, oricât de zelos și de isteric, nu are cum să-l atingă.