Sunteți pe cale să citiți un text esențial dacă doriți să aflați, printre altele, ce este de fapt acea „dihanie” numită populism, asupra căruia presa avertizează cu sirenele date la maxim și pe care demnitarii Uniunii Europene îl doresc stârpit, precum un bacil de ciumă bubonică.

Însă acesta este un aspect secundar. Eseul de față este, în primul rând, o expunere clară și erudită a unui soi de politică externă cum nu s-a mai practicat demult în Occident. În Europa, cel puțin, ultimii exponenți de marcă au fost Margaret Thatcher și Charles de Gaulle. La cât de mult s-a schimbat lumea între timp, perioada lor se simte aproape la fel de îndepărtată precum cretacicul târziu, când a avut loc extincția dinozaurilor.

Autorul eseului este Michael Anton, un intelectual conservator american. El este în prezent conferențiar la prestigiosul colegiu Hillsdale, iar anterior, între februarie 2017 și aprilie 2018, a făcut parte din consiliul național de securitate de pe lângă Casa Albă, în calitate de adjunct al președintelui pentru comunicări strategice.

Autorul a devenit notoriu sub pseudonimul Publius Decius Mus, cu care a semnat, în martie 2016, un eseu foarte controversat intitulat „The Flight 93 Election”. În acel eseu, adresat mai ales intelectualilor conservatori din SUA, autorul îi critica pe conservatorii situați împotriva lui Trump și compara alternativa de a permite lui Hillary Clinton să câștige alegerile prezidențiale cu varianta în care pasagerii avionului UA 93 nu ar fi luat decizia de a-i ataca pe teroriștii Al Qaeda la bord.

În eseul de față autorul face deseori referință la două concepte, naționalism și globalizare. Pentru o mai bună înțelegere, am următoarele de precizat:

1. În Europa se face în mod obișnuit distincția între patriotism și naționalism. Naționalismul este încărcat de conotații negative și exemplul standard este Germania nazistă. Pe de altă parte, se poate spune că al treilea Reich a fost de fapt internaționalist: a ieșit din matca națională pentru a se impune prin forța armelor pe plan internațional și a cultivat, tot pe plan internațional, o alianță cu alte state similare. O astfel de etichetare este totuși superficială, adevăratul caracter al politicii externe a puterilor Axei fiind de fapt unul imperialist. Această deosebire este evidențiată în eseul de mai jos. De aceea, echivalarea naționalismului cu imperialismul (așa cum se obișnuiește în Europa) este de natură să inducă în eroare. Sensul dorit de autor este acela de sentiment de afecțiune față de specificul și tradițiile propriei națiuni.

2. Autorul se folosește adeseori de termenul globalizare, cu unele excepții unde preferă termenul globalism. Este necesară o distincție între cei doi termeni. Reiau o serie de observații prezentate cu altă ocazie.

Globalizarea este un fenomen economic și social care înseamnă circulația liberă, pe vaste întinderi geografice, a capitalului și mărfurilor, a oamenilor și (la fel de important) a ideilor. Trecem printr-o astfel de perioadă, dar nu trebuie uitat faptul că experiența din prezent nu este un fenomen singular în istorie: primul val de globalizare s-a produs în era marilor descoperiri geografice din secolele XV – XVIII, iar al doilea val în perioada consolidării capitaliste din Europa, între sfârșitul secolului XIX și primul război mondial.

Dacă globalizarea este un fenomen cu origini de natură economică și descentralizat (nefiind monopolizat de vreun actor sau entitate anume, chiar dacă există unii participanți mai puternici și alții mai puțin influenți), în schimb globalismul este un fenomen de natură ideologică și puternic centralizat.

Actorii globalizării sunt distribuiți în entități politice (statele naționale și cetățenii lor), financiare (piețele de capital) și economice (corporații transnaționale de producție și comerț). Actorii globalismului se regăsesc în entități politice supranaționale (cum ar fi ONU și UE) și o clasă transnațională de factură tehnocratică și etatistă. Se poate spune, de asemenea, că o serie de corporații transnaționale subscriu la ideologia globalistă.

Globalizarea se sprijină pe capitalism și democrația liberală, în timp ce globalismul derivă din mentalitatea “noi știm mai bine ce e bine pentru voi” și se sprijină pe un set de idei, al elitelor, care disprețuiesc cetățeanul și națiunile.

De aceea, ținând cont de aceste distincții, cred că este mai potrivit să citiți globalism, în text, în loc de globalizare.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Au trecut doi ani de la începutul mandatului președintelui Donald Trump și încă există o confuzie endemică cu privire la politica sa externă. Mulți critici consideră că responsabilă pentru această confuzie este pretinsa incoerență a președintelui. Indiferent de tweet-urile sale, realitatea este că el a ținut și o seamă de discursuri care au dezvăluit rădăcinile, contururile și detaliile abordării sale față de lume.

O explicație mai simplă și mai precisă pentru această confuzie constă în faptul că politica externă a lui Trump nu are încă o denumire general acceptată. Numele pot fi utile pentru sortarea și catalogarea ideilor și pentru evitarea detalierii inutile a lucrurilor arhicunoscute. De asemenea, să ne aducem aminte de un vechi raționament filozofic: numele nu este sinonim cu lucrul. Fenomenul care stă la bază este important; un nume nu este altceva decât o prescurtare. Și totuși, prea des, oficialități americane din domeniul politicii externe – profesori de relații internaționale, experți și cronicari – utilizează numele ca o cârjă. Unii tratează numele ca fiind categorii sacrosante și nu pot procesa acele lucruri care nu au fost etichetate încă.

Astfel, faptul că Trump nu este neoconservator sau paleoconservator, nici un realist tradițional și nici un internaționalist liberal, a provocat o confuzie nesfârșită. Același lucru este valabil și pentru faptul că el nu are nicio înclinație înnăscută față de izolaționism sau intervenționism și nu este pur și simplu un „porumbel” – pacifist – sau un „șoim” – războinic. Politica sa externă nu se încadrează cu ușurință în niciuna dintre aceste categorii, deși preia elemente din toate.

Trump are totuși o politică externă consecventă: o doctrină Trump. Administrația sa o numește „realism principial”, ceea ce nu este rău – deși termenul nu s-a extins. Problema este că doctrina Trump, ca majoritatea doctrinelor prezidențiale, nu poate fi rezumată în două cuvinte. (Pentru a vă convinge singuri, încercați să descrieți doctrinele Monroe, Truman sau Reagan în doar câteva cuvinte.) Totuși, Trump însuși a explicat doctrina sa în mai multe rânduri. În probabil cel mai neglijat discurs al său, prezentat cu ocazia întâlnirii la vârf APEC din Da Nang, Vietnam, el a încapsulat abordarea sa din domeniul politicii externe cu un citat din Vrăjitorul din Oz: „Nu există niciun loc ca acasă”. Două luni mai devreme, adresându-se Adunării Generale a ONU, el exprimase aceeași idee, referindu-se la o „mare renaștere a națiunilor”.

În ambele cazuri președintele nu a observat doar un fenomen real, o reapariție a sentimentelor patriotice, sau naționaliste, în aproape fiecare colț al lumii, dar mai ales în părți ale Europei și ale Statelor Unite. El a afirmat, de asemenea, că această tendință este pozitivă. El a încurajat țările deja aflate pe această cale să continue și le-a îndemnat pe cele de pe margine să urmeze exemplul primelor.

Cealaltă exprimare mai cunoscută pentru politica externă a președintelui – „America First” – a fost intens calomniată, mai ales din motive istorice. Dar expresia în sine este aproape ireproșabilă. La urma urmei care altceva este scopul politicii externe a unei țări, în afară de a da prioritate propriilor interese, adică intereselor cetățenilor săi?

Puține țări acționează exclusiv din interes propriu. De fapt, statele fac câteodată lucruri care contravin intereselor lor imediate. De exemplu este rareori în interesul direct al unei țări, interpretat într-un sens strict, de a accepta refugiați. Cu toate acestea multe țări o fac, deoarece conducătorii lor au ajuns la concluzia că primirea celor care au fost deposedați servește unui bine superior.

Acestea fiind spuse, nu au fost observate vreodată națiuni care să se sacrifice pentru alte națiuni, așa cum fac uneori indivizii – de exemplu luptând pentru țara lor. Thomas Hobbes este instructiv în acest sens: toate țările există într-o stare naturală față de celelalte. Nu numai că nu există nicio autoritate supremă, niciun guvern mondial mai presus de statul național, pentru a impune o moralitate transnațională, dar nu există nicio lege mai presus, pentru națiuni, decât legea naturală și niciun obiectiv mai presus decât autoconservarea și perpetuarea.

În pofida francheții tăioase și a simplității ei, deviza „America First” este, la origine, doar o reluare a acestui adevăr. Faptul că țările își urmăresc în primul rând propriile interese este felul de a fi al lumii, o parte inexpugnabilă a naturii umane. Asemeni altor aspecte ale naturii umane, acest aspect poate fi sublimat sau reprimat pentru un timp – dar numai pentru un timp. Horațiu a observat că poți să alungi natura cu o furcă, dar ea se va întoarce mai devreme sau mai târziu.

De altfel, efectul practic al suprimării naturii poate avea efecte dăunătoare pe termen lung. Acest lucru produce cel puțin o reacție puternic ostilă, așa cum vedem deja în Statele Unite, Regatul Unit și în alte părți ale Europei. Un alt pericol subapreciat este faptul că, prin refuzul lor de a acționa conform propriilor interese, țările occidentale și democratice crează oportunități pentru puterile ostile, care nu se sfiesc să acționeze în sensul propriilor lor interese, pentru a profita de ceea ce ele consideră a fi naivitatea occidentală. Această observație constituie nucleul a ceea ce s-ar putea numi formularea negativă a politicii externe a lui Trump. Președintele însuși are un mod inelegant, dar deloc inexact, de a-l sumariza: „Nu fi tont”.

Există, de asemenea, o formulare mai pozitivă a abordării președintelui, care începe cu o observație despre natura umană și încercările de a transforma o necesitate într-o virtute. Se poate formula astfel: hai să punem fiecare țara sa pe primul loc, să fim onești despre acest lucru și să recunoaștem că nu este nimic rușinos. Conferind prioritate intereselor noastre ne va face să ne simțim mai în siguranță și ne va ajuta să devenim mai prosperi.

Dacă există o doctrină Trump, aceasta este.

Poate că elementul esențial – într-un moment în care mulți privesc interesul personal (cel puțin atunci când este practicat de democrații) ca fiind nociv și consideră devotamentul dus până la sacrificiul de sine drept o culme a dreptății în relațiile internaționale – este recunoașterea faptului că nu este nimic în neregulă dacă te preocupi de sine.

Pentru unii, această noțiune este foarte greu de acceptat. Și, pentru a fi clar, prin „unii” înțeleg instituțiile de politică externă, elita academică și intelectuală și formatorii opinie – pe scurt, cititorii tradiționali ai publicației Foreign Policy.

În minunata sa carte „Virtutea naționalismului”, filosoful politic israelian Yoram Hazony sumarizează atitudinea convențională a elitei cu privire la acest subiect: „naționalismul a provocat două războaie mondiale și Holocaustul”. Această convingere este cea mai adâncă sursă a opoziției față de politica externă a lui Trump și față de populismul european; când unii îl aud pe Trump vorbind, lor le răsună în urechi marșul cizmelor cazone.

Mulți gânditori occidentali percep, în prezent, ordinea internațională ca o dihotomie între democrație (ceva bun) și autoritarism (ceva rău). Hazony este de acord că, la bază, ordinea mondială se sprijină pe o dihotomie, dar el oferă două principii fundamentale foarte diferite: imperiul contra a ceva asemănător cu naționalismul.

Abordarea lui Hazony este mult mai utilă și mai convingătoare. Pentru a vedea de ce, luați mai întâi în considerare faptul că dihotomia dintre democrații și regimurile autoritare se concentrează pe tipul intrinsec al unui regim – adică pe aranjamentul politic intern, de natură intranațională. Alternativa lui Hazony, pe de altă parte, se referă direct la chestiuni de natură internațională (între națiuni). Acest lucru nu înseamnă că tipul unui regim nu este important în afacerile internaționale, dar el nu este definitoriu. Țările, la fel ca imperiile, pot fi democratice sau despotice.

Înainte de a duce mai departe acest raționament, este necesar să precizăm ceva fundamental. Așa cum au observat gânditorii din vechime, începând cu Grecia antică, toate entitățile politice – de la cel mai mic sat și până la cel mai mare imperiu – se bazează pe distincția între autohtoni și străini, între cei care aparțin unei entități și cei care nu, între cetățeni și restul. Aceasta înseamnă că distincția importantă nu este între universalism și specificul local – statul va fi întotdeauna o expresie a specificului local. Întrebarea cheie este cât de departe poate fi împins al doilea către primul, și cât de înțelept este acest lucru.

Aristotel observa în tratatul său Politica, asemeni lui Hazony, faptul că cele trei unități politice fundamentale sunt tribul, polisul (sau „statul-oraș”) și imperiul. În contextul de față „tribul” este o interpretare generică a cuvântului grec ethne, care este rădăcina cuvântului „etnic”, adesea folosit și în sensul de „națiune”, adică un „popor distinct”.

Omogenitatea (în mai mare sau mai mică măsură) a ethnei și polisului nu este doar o caracteristică oarecare; întreaga rațiune a existenței lor și principiul lor organizatoric se bazează pe omogenitate. Imperiile, pe de altă parte, sunt prin definiție multietnice.

Grecii antici știau că este dificil să găsești în natură o graniță precisă care să delimiteze unde se termină o ethne și unde începe alta. Ce îl deosebește pe un spartan de un atenian, în afară de regimurile lor foarte diferite? Ce îi face pe ei diferiți din punct de vedere etnic? La urma urmei amândoi arătau asemănător, vorbeau limba greacă, urmau obiceiuri similare și amândoi se închinau acelorași zei (în special la Atena, pe care amândoi o considerau zeiță protectoare). În mod ocazional cele două orașe-stat se puteau chiar uni împotriva unei amenințări comune. Cu toate acestea ele puteau, la fel de ușor, să se războiască una cu cealaltă.

În mod clar spartanul și atenianul erau greci, dar acest lucru nu îi făcea să aparțină aceluiași popor. În ciuda neclarității deosebirilor dintre ei, atât pentru atenieni cât și pentru spartani – asemeni tuturor oamenilor de oricând și de peste tot – era important să se închege în triburi și națiuni distincte. Această diferențiere este o parte integrală a naturii umane. Uneori factorii naturali ajută la desfășurarea acestui proces: popoarele care trăiesc pe părțile opuse ale unei bariere geografice formidabile, de exemplu, tind să se considere ca fiind distincte unul de celălalt. Alți factori de diferențiere, cum ar fi limbajul și obiceiurile, țin de convenții sociale. Dar toți acești factori diferiți, fie că sunt de origine fizică, geografică, sau socială, sunt naturali în sensul că ei direcționează și inspiră o tendință inerentă a naturii umane.

O altă modalitate de a explica această tendință este prin referire la conceptul clasic de „dragoste față de cei asemenea”. După cum știm cu toții, cei asemenea cu noi pot fi (sau nu) în mod intrinsec atrăgători.

Cu toate acestea câți dintre noi ar vrea să participe la o mare sărbătoare, să se uite în jurul mesei festive și să nu vadă nicio rudă? Poate câțiva dintre noi. Dar chiar dacă i-am putea înlocui pe toți invitații – în special pe unchiul zgomotos care poartă pe cap o șapcă cu inscripția Make America Great Again – cu oameni mai educați, mai bine îmbrăcați, mai prezentabili și mai spirituali în conversație, cei mai mulți dintre noi s-ar opune. În cele din urmă am duce lipsa acelui unchi.

Iubirea față de cei de-o seamă cu noi se extinde dincolo de familie către clan, către trib și către națiune. Ființele umane s-au organizat întotdeauna în jurul unui concept de prietenie civică, care ia legăturile din cadrul familiei și le extinde către exterior – dar nu pe o perioadă nelimitată de timp. La un nivel fundamental politica este despre asocierea împreună, pentru a realiza ceea nu se poate face (sau nu se poate face bine) de unul singur.

De aceea vor exista întotdeauna națiuni, iar încercarea de a suprima sentimentul național este ca și cum cineva s-ar pune de-a curmezișul naturii: este foarte greu, dar și periculos, de înfăptuit.

Aceasta este problema imperialismului: necesită zdrobirea prin violență a sentimentelor naționaliste naturale. De aceea cei mai înțelepți gânditori ai trecutului, de la Platon și Aristotel la Niccolò Machiavelli și Montesquieu, au fost toți anti-imperialiști (chiar dacă cei doi din urmă nu sunt întotdeauna recunoscuți ca atare).

Să începem cu grecii, cu Cyropaedia lui Xenofon, biografia sa foarte didactică și nu foarte exactă a lui Cyrus cel Mare. Xenofon descrie cu precizie cum, prin transformarea statului-oraș mic și omogen al Persiei într-un vast imperiu multietnic, Cyrus a creat o organizare statală mult mai mare, mai puternică, mai bogată și mai avansată din punct de vedere tehnologic decât predecesorii săi. Dar Xenofon ține de asemenea să sublinieze costurile acestui proiect, care au inclus un declin al guvernării bune, pierderea libertății cetățenilor Persiei și o ștergere a caracteristicilor individuale ale națiunilor independente anterior, dar apoi subordonate imperiului. Din moment ce spiritul liber al națiunilor captive nu moare niciodată în întregime, popoarele lor reprezintă amenințări potențiale, astfel încât Cyrus a trebuit să mențină un aparat masiv de spionaj și securitate internă, care a micșorat libertatea și mai mult. Iar dacă toate acestea nu erau suficient de rele, intregul sistem s-a prăbușit după moartea lui Cyrus, ilustrând instabilitatea inerentă a imperialismului.

În ceea ce-l privește pe Machiavelli, Discursurile sale – considerate, în general, una dintre cele mai explicite cărți pro-imperialiste scrise vreodată – arată că, asemeni Persiei, creșterea imperiului roman a dus la pierderea libertății și la distrugerea republicanismului, de această dată pe parcursul a 1500 de ani. De asemenea, a dus la subordonarea gândirii libere în detrimentul unei autorități iresponsabile și la degradarea oamenilor într-un fel de sclavi.

Montesquieu, în Considerații privind cauzele grandorii romanilor și ale decăderii lor, se ocupă și el de Roma, în acest caz prin urmărirea nașterii, creșterii, maturității, declinului și pieirii ei. Concluziile lui Montesquieu sunt, mai mult sau mai puțin, aceleași cu cele ale lui Machiavelli, dar el emite și un punct de vedere contemporan: acela că, după ce a fost realizat o dată, proiectul groaznic al construirii imperiului nu ar mai trebui să fie repetat. Mesajul său îi viza în mod direct pe monarhii europeni ai timpului său, mai ales Casa Franceză de Bourbon, recent înfrântă în încercarea de a captura Pirineii și de a extinde stăpânirea franceză în Germania, nordul Italiei și în Țările de Jos.

Ce legătură au acestea cu situația noastră actuală? Răspunsul este, totul: chiar dacă imperiile tradiționale nu mai sunt la modă, globalizarea și-a revendicat rolul de imperialism al timpurilor noastre. Globalizarea reprezintă o încercare de a realiza prin mijloace pașnice – crearea de instituții transnaționale, eroziunea frontierelor și omogenizarea produselor intelectuale, culturale și economice – ceea ce romanii (la fel ca Cyrus și alții) au înfăptuit prin forța armelor.

De aceea nu este o surpriză faptul că globalizarea și imperialismul suferă de aceleași defecte. Asemeni celui din urmă, prima este arogantă și predispusă la a-și stabili obiective prea ambițioase. Ea nu numai că erodează, ba chiar subminează și atacă libertatea. Are neapărată nevoie de centralizare.

Globalizarea are, de asemenea, același impact sufocant asupra ideilor, din aceleași motive pe care Machiavelli le-a diagnosticat ca probleme ale imperialismului în urmă cu 500 de ani. Globalizarea reduce varietatea de gândire în mai multe moduri: prin consolidarea mijloacelor de informare în masă, sau prin omogenizarea elitei – ai cărei membri provin în prezent din același mediu, sunt educați la aceleași școli și participă la aceleași conferințe. Atunci când se simt amenințați susținătorii zgomotoși ai globalizării nu sunt mai presus de folosirea cenzurii și a coercițiilor. Într-adevăr, acest impuls este probabil cea mai importantă sursă a corectitudinii politice.

Apărătorii globalizării vor răspunde că, în timp ce imperialismul – globalizarea prin cucerire militară – reprezintă furt și înrobire și este în mod inerent violent, globalizarea de astăzi este voluntară.

Dar într-adevăr este? Cu siguranță nu se simte în acest fel pentru oamenii din întreaga lume care și-au văzut cultura, tradițiile, comunitățile și economiile dispărând în fața ochilor. Această transformare a fost voluntară numai în sensul că a fost întreprinsă cu aprobarea completă a elitei. În ceea ce-i privește pe oamenii de rând, mult mai puțin.

Uniunea Europeană oferă exemplul cel mai ilustrativ. Fiecare stat membru a consimțit să se alăture printr-un mecanism oficial – de regulă un vot legislativ, sau un referendum. Dar consolidarea ulterioară a fost adesea foarte contestată. Voturile parlamentare sau referendumurile în acest scop au fost foarte strânse – așa cum s-a întâmplat cu „petit oui” al Franței față de crearea UE în 1992, prin tratatul de la Maastricht – sau au respins de-a dreptul Uniunea Europeană, așa cum au făcut danezii în același an, forțând guvernul să organizeze un al doilea referendum, după efectuarea de modificări cosmetice la întrebarea adresată electoratului, pentru asigurarea rezultatului dorit. Aceste lucruri nu înseamnă consimțământ, în adevăratul sens al cuvântului.

În plus, UE a fost de la început o înșelătorie, chiar înainte de primul referendum. Uniunea Europeană a fost vândută publicului european în baza unei reclame mincinoase: ea ar fi trebuit să ușureze deplasările în alte țări și să reducă barierele comerciale și alte costuri de a face afaceri transfrontaliere, permițând în același timp statelor membre să-și mențină suveranitatea, iar cetățenilor să-și păstreze individualitatea lor. Însă dacă cineva ar fi spus atunci votanților europeni că „Bruxelles va reglementa de acum înainte mărimea și forma legumelor dumneavoastră și va dicta politicile de imigrație și de frontieră”, majoritatea ar fi răspuns imediat „Nu, mersi”.

După cum am stabilit deja, naționalismul și suveranitatea națională sunt intrinseci naturii umane. Așadar, nu ar trebui să ne surprindă faptul că încercarea UE de a atenua aceste aspecte a provocat o revoltă populistă, reprezentată de ascensiunea mișcării vestelor galbene din Franța, de ministrul italian de interne Matteo Salvini, de partidul Lege și Justiție din Polonia, de procesul Brexit, sau de prim-ministrul maghiar Viktor Orban.

Acest lucru ne aduce înapoi la Trump, deoarece primul pilon al politicii sale externe este o simplă recunoaștere a acestei realități neglijate: că populismul este rezultatul întregii nivelări forțate și al omogenizării. Această reacție ostilă a fermentat cu mult înainte ca Trump să devină candidat la președinție și ar fi găsit oricum un lider, cu sau fără el. Dar el a sesizat-o primul și i-a dat voce, spunând celor nemulțumiți că i-a auzit, că nemulțumirile lor sunt valide și că el va vorbi în numele lor.

După preluarea mandatului, președintele a cuplat politica externă americană la politica internă, restabilind o legătură care devenise din ce în ce mai slabă în ultimele decenii. De la sfârșitul războiului rece, majoritatea politicilor externe ale SUA – în afară de imboldul patriotic pentru susținerea unui răspuns agresiv la atacurile din 11 septembrie – au generat arareori un sprijin majoritar, deoarece au fost în general concepute numai pentru satisfacerea preocupărilor elitei. Încercați să explicați americanilor obișnuiți necesitatea extinderii NATO, a promovării democrației în Orientul Mijlociu, sau a concesiilor comerciale nesfârșite față de mercantiliștii moderni din Asia și Europa. La un anumit nivel liderii din SUA trebuie să își dea seama că o astfel de sarcină este futilă, pentru că nu încearcă mai deloc să explice, sau să convingă. Este de ajuns ca publicul să știe numai că interesul Americii este de a rămâne în NATO – chiar dacă statele membre își neglijează responsabilitățile și organizația nu face prea multe, mai ales în grădina proprie.

Menționarea acestor lucruri nu intenționează să discrediteze, în principiu, participarea elitelor la conducere. Uneori liderii unei țări au într-adevăr dreptate cu privire la un aspect politic cu implicații profunde, care este totuși greu de explicat publicului larg. Acesta este unul dintre motivele pentru care atât de mulți filozofi au susținut un regim aristocratic, sau cel puțin mixt, care permite elitei să urmărească o politică externă pe care oamenii de rând nu o pot înțelege, cu atât mai puțin pune în practică, din lipsă de expertiză și viziune. În cazul Statelor Unite elitele naționale au înțeles nevoia de a angaja țara în Războiul Rece mai devreme, decât mai târziu, și au înțeles acest lucru cu mai multă claritate decât publicul. Dar acele elite nu au considerat că susținerea publicului vine în mod automat, dimpotrivă, au cultivat și informat publicul cu atenție, pe tot parcursul luptei.

În schimb, cercurile conducătoare din prezent consideră că beneficiile unei globalizări perpetue sunt indiscutabile. Nereușind să convingă publicul cu privire la aceste beneficii, numeroși lideri politici și experți au făcut apel la clișeuri – de exemplu apelurile la „securitatea colectivă”, pentru a descrie o alianță care rareori acționează colectiv și care nu poate sau nu dorește securizarea granițelor din sud și est; aceste apeluri sunt mai degrabă o formă de catehism decât argumentare.

De aici decurge o semnificație mai subtilă, dar la fel de integrală doctrinei Trump: timpurile se schimbă, iar politica trebuie să se schimbe în ritm cu timpul. Însă factorii americani de decizie politică sunt și astăzi euforici de pe urma felului în care au gestionat perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, ultima oară când au realizat ceva cu adevărat măreț.

Este evident faptul că, în perioada postbelică, Washingtonul a realizat numeroase lucruri de mare folos pentru Statele Unite și alte țări. Dar acestea s-au întâmplat în urmă cu zeci de ani și nu oferă astăzi o cale realistă de a merge înainte. Nu putem să copiem pur și simplu ceea ce au făcut Harry Truman, Dean Acheson și George Kennan. De asemenea nu putem continua să extindem eforturile lor, ca și cum acestea pot oferi soluții la orice problemă contemporană.

De aici decurge al doilea pilon al doctrinei Trump, anume că internaționalismul liberal – în ciuda realizărilor sale cât se poate de reale din epoca postbelică – nu mai dă roade în prezent. Globalismul și transnaționalismul impun costurile cele mai mari asupra puterilor tradiționale (printre altele Statele Unite) și acordă cele mai mari beneficii puterilor emergente, care încearcă să conteste influența și autoritatea SUA. Eșecul Washingtonului de a înțelege acest adevăr a atras costuri imense: războaie lipsite de sens, pentru a răspândi evanghelia internaționalist-liberală în locuri unde nu are cum să prindă viață, sau cel puțin nu încă; campanii militare pe care Statele Unite nu le pot termina, cu atât mai puțin câștiga; pierderea de prestigiu și influență; fabrici închise și salarii în scădere.

Trump încearcă să rectifice traiectoria, nu să distrugă totul, așa cum susțin criticii. El vede că, nu de ieri, de azi, traiectoria actuală nu mai funcționează pentru poporul american. De aceea insistă el ca NATO să-și achite costurile în mod echitabil, să devină relevant și ca aliații să se comporte în mod efectiv ca aliați, altfel riscând să piardă acest statut. El este hotărât să pună capăt obiceiului de parazitare a instituțiilor internaționale și a bunăvoinței SUA, de exemplu în privința garanțiilor de securitate și a tranzacțiilor comerciale. El este hotărât să conteste și ipocrizia flagrantă a acelora, cum ar fi China, care se alătură ordinii internaționale liberale cu scopul de a o submina din interior.

Al treilea pilon al doctrinei Trump este consecvența – nu pentru sine, ci pentru interesul național al SUA. Spre deosebire de câteva dintre celelalte puteri ale lumii – China, de exemplu, dar și Germania, care consideră UE drept o organizație de fațadă și moneda euro drept o marcă germană pe steroizi – Trump nu subscrie la dictonul „globalism pentru tine, dar nu pentru mine.” Dimpotrivă, politica sa externă poate fi caracterizată drept naționalism pentru toți. A milita pentru interesele propriei națiuni, insistă Trump, este cea mai bună cale de a o apăra.

Pentru prea mult timp politica externă a Statelor Unite a urmărit contrariul. Washingtonul și-a încurajat prietenii și aliații să-și cedeze autoritatea suverană de luare a deciziilor, adesea către organisme transnaționale antiamericane cum ar fi UE și, din ce în ce mai mult, către Organizația Mondială a Comerțului. Această atitudine este o altă consecință a rămânerii în captivitatea perioadei imediat postbelice. La sfărșitul anilor 1940 avea sens de a împinge Europa către reconciliere – mai ales Germania și Franța – pentru a face față unei amenințări comune, Uniunea Sovietică. Însă acea presiune a încetat să mai furnizeze dividente cu mult timp în urmă. Cu toate acestea, Washingtonul continuă să împingă.

Luați aminte la felul în care stabilimentul de politică externă din SUA atacă în mod vehement Polonia și Ungaria pentru faptul că acestea își apără propriile interese, iar în același timp avertizează asupra faptului că Rusia a devenit în prezent o amenințare la fel de mare ca în perioada războiului rece. Presupunând că acest lucru ar fi adevărat, nu ar fi atunci mai logic pentru Statele Unite să încurajeze o Europă de Est puternică, care să cuprindă țări puternice – inclusiv Polonia și Ungaria – și care să acționeze ca un bastion împotriva revizionismului rus? Nu este clar cum ar putea fi atins acest obiectiv somând aceste țări să se supună Bruxelles-ului.

Unii critici ai lui Trump insistă că „naționalismul pentru toți” este un principiu rău, deoarece încurajează sau scuză egoismul adversarilor SUA. Însă astfel de țări vor acționa oricum în acest mod. Refuzând să ia partea Statelor Unite, Washington-ul nu face altceva decât să se slăbească pe sine și pe prietenii săi, în detrimentul adversarilor, în loc să întărească puterea și independența Americii și a aliaților ei.

Din fericire, Asia nu dispune încă de birocrații supranaționale la nivelul UE. În Asia, prin urmare, administrația Trump are mai multă libertate de a-și urmări interesele naționaliste, lucrând în comun cu alte țări care își urmăresc și ele propriile interese. Pentru a reveni pe scurt la discursul lui Trump din Vietnam, invocarea trecutului eroic al acelei națiuni nu a fost o simplă lingușeală. Scopul a fost acela de a reitera faptul că un Vietnam puternic este cea mai eficientă apărare, pentru vietnamezi și Statele Unite, în fața unei Chine revanșarde.

Această idee indică pilonul final al doctrinei Trump: nu este în interesul SUA să omogenizeze lumea. Așa ceva ar slăbi statele de a căror putere este nevoie pentru apărarea intereselor noastre comune.

Citatul de mai sus din Hazony evidențiază faptul că toți am fost îndoctrinați să credem în presupusele pericole ale naționalismului. Dar puțini oameni îndrăznesc astăzi să întrebe care sunt pericolele ce izvorăsc din lipsa de naționalism. Și totuși, aceste pericole sunt multiple: naționalismul a salvat Franța în 1914, iar lipsa acestuia a condamnat țara în 1940. Mai mult, este neclar de ce a milita pentru ai tăi și a-i apăra la nevoie, într-o cauză justă, ar fi altceva decât un act nobil.

Dincolo de toate acestea, globalismul face ca lumea să fie mai puțin înstărită, mai puțin interesantă și mai plictisitoare. În prelegerea pe care a scris-o după ce a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 1970, Alexandru Soljenițîn a spus următoarele:

În ultima vreme a fost la modă să vorbim despre nivelarea țărilor, despre dispariția diferitelor rase în creuzetul de topire al civilizației contemporane. Nu sunt de acord cu această opinie.

…Națiunile reprezintă bogăția omenirii, personalitatea ei colectivă; cea mai insignifiantă dintre ele are caracteristicile ei unice și poartă în sine o fațetă specială a intenției divine.

Aceste cuvinte, scrise cu aproape cincizeci de ani în urmă, sunt mai relevante astăzi decât oricând. Soljenițîn se referea la un alt imperiu, care subsumase numeroase națiuni și încercase să le șteargă din existență. Aceste națiuni captive sunt acum libere, în parte datorită lui și multor altora ca el, care sunt pregătiți să lupte nu numai pentru ei înșiși, ci pentru toate națiunile și pentru principiul națiunii în sine.

Așa cum reiese clar din citatul lui Soljenițîn, politica externă a lui Trump este în mod fundamental o revenire la normalitate. Ce a fost înainte nu mai poate continua. Ar fi prea blând să spunem că starea de până acum va duce la dezastru: a cauzat deja dezastru. Revenirea la normalitate este necesară, bună și inevitabilă. Tot ce nu poate continua pentru totdeauna se termină la un moment dat. Singura întrebare este cum se termină: cu o prăbușire masivă, sau cu o aterizare blândă? Brexit, Trump și restul seamănă cu o prăbușire pentru establishment, dar sunt de fapt o aterizare – un raspuns normal al popoarelor care au fost impinse prea departe. Trump nu face altceva decât să așeze politica externă a SUA pe un făgaș care corespunde naturii. Natura a smuls demult furca din mâinile noastre și ne tot împunge de la spate. Nu v-ar place să nu mai fiți fugăriți și să vă puteți așeza din nou, confortabil?

Michael Anton

PRELUAT DIN   Foreign Policy